Rânduri pentru un prieten care nu mai este…

Păşesc înapoi în timp, pe vremea când mă aflam pe GTS Summit, un vas al companiei Celebrity Cruises. La un moment dat, schimbând itinerariul, cei din conducerea companiei au căutat să scape de toţi românii de pe vas, întrucât urma să navigăm în Alaska, trecând prin mai multe porturi canadiene, unde cu un an înainte, mai mulţi români de la bord au decis să rămână. Urmarea a fost amendarea lui Celebrity Cruises cu vreo trei sute de mii de dolari pentru „evadarea” românilor. Cei ce erau direct angajaţii lui Celebrity au fost mutaţi fără nici un fason pe alte vase, pe alte itinerarii. Cei care lucram însă pentru concesionari, nu am putut fi mutaţi pentru bunul motiv că am făcut un pic de scandal şi pentru că angajatorii noştri, Ocean-Images şi Starboard au garantat că în cazul unor evenimente neprevăzute, ei îşi vor fi asumat răspunderea. Aşa se face că la bord am rămas trei români: doi la departamentul foto şi unul la freeshop. Evenimetul în sine nu a fost hotărâtor pentru stabilirea unei relaţii de adevărată camaraderie între noi, dar faptul că eram atât de puţini între alţi 900 de angajaţi a făcut ca aproape tot timpul de după orele de program să îl petrecem împreună. Adrian era asistent manager la shop, iar Cesar era colegul meu la foto. Am cunoscut mii , poate zeci de mii de oameni în aceşti ani petrecuţi pe mări, dar puţini au rămas suficient de aproape de sufletul meu pentru a îmi dori să îi mai văd şi după ce contractele noastre se vor fi terminat. Cesar, indiferent de cât de grea va fi fost ziua, de tot rahatul pe care trebuia să îl înghiţim de la managementul de la bordul lui Summit, păstra aceeaşi expresie deschisă, aceeaşi poftă de viaţă şi avea de fiecare dată puterea de a detensiona stările ce prevesteau oarece tunete şi fulgere. Viaţa lui fusese asemeni unui roman, trăind perioade în care nu avusese unde să doarmă, în care a fost scos afară din casă, cu soţia şi copilul mic, în care decisese să renunţe la facultatea de medicină şi să facă ceva care chiar îl pasiona. O forţă a naturii aveam între noi. Practica aikido şi ajunsese la un nivel foarte, foarte ridicat.
Recent am primi un email care a avut darul să mă zdruncine şi să mă facă să nu îmi revin multe zile. Cesar, nu mai era printre noi. Rândurile fugeau din faţa ochilor şi mintea refuza să accepte ceea ce se afla scris în acel mesaj. Nu îmi pot explica felul complet absurd în care un om în plină maturitate a trecut în nefiinţă în numai două săptămâni. Sportiv fiind, a făcut în viaţa lui tone de analize de sânge. Lucrând pentru o companie multinaţională şi trebuind să se deplaseze de multe ori în alte ţări pentru sarcini de serviciu, a făcut, iar, zeci de teste medicale. Nimic, dar absolut nimic nu a evidenţiat vreun fel de afecţiune, cu atât mai puţin o leucemie. Nu pot accepta că zeci, sute de analize medicale făcute într-o viaţă nu au putut semnala aşa ceva. Ajuns la spital pentru o pneumonie, i s-a spus că nu mai avea nici măcar o lună de trăit. Cum se poate aşa ceva? Unde se rupe firul logic şi unde putem căuta ceva de care să ne putem lega în lămurirea a ceea ce s-a întâmplat?
Cesar şi-a trăit ultimele două săptămâni de viaţă cu acelaşi zâmbet pe faţă cu care se obişnuise toată lumea să i-l vadă. Nu a lăsat durerea, tristeţea,regretele normale să îl copleşească şi nu a căutat să învinovăţească pe nimeni pentru ceea ce i se întâmpla. A rămas un OM adevărat până în ultimele lui clipe şi numai el poate şti ce gânduri îl copleşeau atunci când rămânea singur în camera de spital sau când, în puţinele ceasuri pe care accepta să le doarmă, se întâlnea cu lumea din subconştientul lui.
Încă nu pot găsi o modalitate care să mă facă să accept că un om cu care am împărţit pentru o perioadă bune şi rele şi un camarad adevărat nu mai este. De ce scriu aceste rânduri? Probabil pentru că simt nevoia să îmi amintesc că nimic nu e veşnic şi că nimic nu poate fi prevăzut. Credem că problemele de moment sunt întotdeauna prioritare şi uităm de atâtea ori de cei cărora un salut, un telefon, un mesaj le-ar aduce bucurie. Cât sunt printre noi ne spunem că vom avea timp să ne vedem şi amânăm ,în virtutea priorităţilor de moment, aceste întâmplări. Iar când nu mai sunt, ne descoperim mai săraci şi poate mai vinovaţi pentru toate momentele pe care le-am fi putut trăi, pentru bucuriile pe care le-a fi putut aduce unor oameni şi nu am ştiut cum s-o facem.
Am trimis mesaje colegilor din echipa de pe Summit, anunţăndu-i că Cesărică nu mai e cu noi. Toţi, dar absolut toţi au fost şocaţi de ceea ce le comunicam dar şi de faptul că o asemenea boală nu a fost depistată în atâţia ani şi după atâtea sute de teste medicale.
Ce mai poate fi spus acum? Nimic. Absolut nimic.
Deşertăciune şi vânare de vânt…

Aş spune, asemeni lui Mircea Badea că trăim în România şi….Dar oare chiar se cheamă că trăim cu adevărat atât timp cât aşa ceva se poate întâmpla şi din păcate, destul de frecvent ?…

Reclame