108 zile în jurul lumii

 

 

Partir c`est mourir un peu… Plecând de atâtea ori de acasă, mai ales din clipa în care am devenit soţ şi mai apoi şi tată, am murit de prea multe ori. De atâtea ori mi-am promis că nu va mai fi o dată viitoare, dar realitatea m-a învăţat cât de adevarată este vorba englezilor: never say never (niciodata să nu spui niciodată) şi cât de lipsit de sens este să iei angajamente pe termen lung, care implică nu numai viaţa ta, dar şi a celor de lângă tine.

Din 2013, când telefonul a sunat şi mi s-a propus o nouă cooperare, am avut norocul să îmi pot alege locul în care am vrut să lucrez, perioada şi în linii mari şi oamenii cu care să formez echipa.

13 ianuarie. În pragul casei îl strâng încă o dată pe bărbăţelul meu drag, Matei, îmi iau rămas bun de la părinţi şi plec însoţit de Ana mea spre autogară. A urmat din nou, una dintre cele mai sfâşietoare desparţiri. Nu numai că urăsc să nu o văd pe Ana mea, că îmi lipseşte tot ceea ce facem împreună şi tot ceea ce ne defineşte ca familie, dar cred că odată cu înaintarea în vârstă devin din ce în ce mai dependent de atmosfera de cămin, de căldura lui, de mirosuri, mâncăruri, vorbe, gesturi. Un drum până la Iaşi, un popas de câteva ceasuri la mătuşa şi apoi începe un lung şir de peregrinări prin aeroporturi. Sar dintr-un avion în altul şi ajung de la Iaşi la Bucureşti, de aici la Muchen şi mai apoi, după unsprezece lungi ore, la Miami. Un zbor plin de goluri de aer, de ţânci care plâng dintr-o grămadă de motive care pot face un ţânc să plângă, de femei şi bărbaţi înghesuiţi unii în alţii de nevoia aceasta a mişcării dintr-un loc într-altul al globului.

Miami, 14 ianuarie, ora17.30. Ofiţerii de la imigrări sunt plictisiţi. Atât de plictisiţi încât îi doare exact in şaisprezece de şirurile lungi de oameni din faţa lor care se uită la ei ca la adevăraţii zei ai ştampilelor cu acceptul de intrare în State. Urmează încet şi cu oarecare scârbă rutina care îi transformă în automate cu formă umană, fără prea multe sentimente, fără empatie. Pune degetele de la mâna dreaptă pe scanner. Pune degetul mare la de la dreapta. OK. Acum pune degetele de la mâna stângă. Bine. Acum degetul mare. Bun. Acum uită-te la cameră. Poză. Urmează ştampila pe paşaport şi te îndrepţi spre zona de unde trebuie să îţi ridici bagajul. Aici am prima surpriză cu adevărat neplăcută. Bagajul meu, pentru care am primit o grămadă de asigurări de la tipa de la aeroportul din Iaşi că îl voi primi la destinaţie, lipsea. Mă aştepta un funcţionar cu o hârtiuţă în mână, pentru a mă anunţa că bagajul meu va ajunge la Miami pe data de 15, cu aceeaşi cursă cu care tocmai am venit eu. Resemnat, o iau cu coada între picioare spre ieşire. Negociez cu o taximetristă de origine haitiană tariful până la port şi mă aflu din nou în mişcare.

În clipa în care am ajuns la terminalul care găzduia Serenity am realizat că nu am mai venit pe aici de prin 2007 sau 2008. O mică eternitate. După ce am trecut de filtru, sunt primit la intrare de oameni pe care îi cunoşteam deja. Gărzile de la security, câţiva de prin shop şi Spa. Îmi intâlnesc doar câteva minute mai târziu colegii. Cu Neil nu m-am văzut din septembrie. La fel şi cu Aniko, care e pe picior de plecare. Am dat mâna pentru prima dată cu Cesar şi Anthony, doi fraţi din Peru, care întregesc echipa. După ce am îndeplinit formalităţile necesare şi după ce am făcut plângerea care ar trebui să îmi aducă bagajul a doua zi, pe 15, am primit cheia de la un apartament. Încă nu era o cabină disponibilă pentru mine. Aşa că m-am lăfăit o noapte în apartamentul de şase stele ale unor pasageri care vor ajunge abia pe 15 după amiaza. Cu greu am putut dormi trei-patru ore. Gândurile legate de casă, de cei iubiţi, de necunoscutul pe care îl aducea această croazieră în jurul lumii nu mi-au dat pace să mă odihnesc. În plus, îmi stătea ca o greutate pe cap, gândul la bagajul în care aveam tot ceea ce îmi trebuia.

Ziua de 15 nu a fost prea încărcată. Obişnuit să muncesc multe ore fără pauză atunci când sunt la bord, nu îmi pare nimic greu. Fraţii fotografiază îmbarcarea, eu printez, creez nişte template-uri noi, fac ordine prin calculator, preţuri; într-un cuvânt intru în rutina locului. Câteva sute de cadre de îmbarcare, alte câteva sute de cadre de la o petrecere cu baloane şi primele panouri îşi pot primi în cursul serii fotografiile pentru a fi afişate.

Lovitura de graţie mi-o administrează însă cei de la aeroport care nu mi-au adus bagajul. După toate aparenţele îmi voi avea lucrurile abia în data de 18 ianuarie, în Santo Domingo. Până atunci trebuie să mă descurc cum pot. Şi asta a a însemnat că în noaptea de 15, după ce mi-am spălat la mână boxerii şi ciorapii, m-am dus la una dintre spălătorii şi i-am călcat pentru a putea avea lenjerie curată în dimineaţa de 16. Această zi aducea prima seară de gală a croazierei. Noroc mare că am avut cu mine port-smoking-ul şi am avut cu ce mă îmbrăca pentru asta.

 

 

Sfârşitul primului „episod”

Probabil că va urma…

Reclame