Duminica, 25 ianuarie: tranzitarea Canalului Panama.

Cea de-a 8-a traversare a Canalului Panama pe care am făcut-o s-a dovedit şi cea mai scurtă. Deşi nu luam parte pentru prima dată la traversarea Canalului, nu am putut nici de data aceasta să nu fiu impresionat de uriaşa realizare inginerească şi de logistica acesteia. Cei 35 de metri diferenţă de nivel între oceanele Atlantic şi Pacific au cerut un tribut imens măsurat în vieţi, ani, materiale şi nu în ultimă instanţă, bani. Ba chiar şi crearea unui stat nou.

35 de ani a durat construcţia acestui canal care a tăiat Istmul Panama, permiţând navelor care altminteri fi înconjurat întreg subcontinentul sudamerican să ajungă dintr-un ocean într-altul în mai puţin de o zi. E important să amintesc faptul că ideea unui canal care să facă legătura între cele două mari oceane a apărut în anul 1534, când regele Carlos I de Espana a venit cu asemenea cerere. Caravanele care cărau aurul şi celelalte bogăţii ale continentului întâmpinând greutăţi teribile, ţinând cont că aveau de străbătut jungla. Abia inginerul francez care construise şi Canalul Suez a avut îndrăzneala să pornească un asemenea proiect. Numai că, datorită rocilor friabile care făceau ca săpăturile să se surpe încontinuu, junglei de nepătruns, bolilor tropicale precum febra galbenă şi malaria, după mai bine de 20 ani, nu a reuşit să sape decât 14-15 kilometri. Mii de muncitori, ingineri, şefi de şantiere şi-au piedut viaţa în acel timp, canalul fiind o investiţie dezastruoasă pentru francezi. Investiseră peste 300 de milioane şi au vândut intreprinderea guvernului american pentru doar 40 de milioane!

Înainte de a se apuca de treabă, americanii au fost interesaţi în primul rând de reginul juridic al acestei investiţii. Încercând să obţină de la guvernul columbian drepturile legate de Canal, şi realizând că nu vor obţine nimic concret, americanii au sprijinit un grup de revoluţionari. Tedy Roosevelt a implicat armata americană în acest conflict şi odată cu victoria revoluţionarilor sprijiniţi de SUA, statul Panama a devenit realitate şi şi-a proclamat independenţa. Normal că Washingtonul a recunoscut imediat independenţa acestui stat nou creat şi a obţinut cedarea întregii fâşii pe care urma a se construi Canalul pentru suma de 10 milioane de dolari la semnare, plus 250 de mii de dolari pe an, pentru anii ce urmau.

După ce au fost create condiţiile pentru a merge mai departe, americanii s-au pus pe treabă. Numai că în primă etapă nu le-a mers nici lor aşa cum se aşteptau. Jonh F. Stevens şi colonelul Georges Goethals au fost cei care au condus lucrările care aveau să ducă în final la terminarea acestei lucrări. Nu fără greutate. Realizând că unul dintre marii lor duşmani era banalul ţânţar, care era principalul agent de răspândire a bolilor tropicale, au investit imens în septizarea zonei. Apoi au avut tot felul de încercări venite din partea terenului. În timp ce în unele zone roca în care se săpa se sfărâma, permiţân apei să distrugă ceea ce tocmai fusese făcut, în altele, precum cele din zona Gaillard, din cauza rocii extrem de dure, investiţiile în maşini cu abur, forţă de muncă şi explozivi au ridicat costul pe mila excavată la 10 milioane de dolari!

Nu mai intru îndetalii acum , dar pentru această operă inginerească s-a creat un nou tip de beton, care era adus cu vapoarele din Portland. Realizarea imenselor porţi ale ecluzelor a reprezentat, de asemenea, o mare provocare, iar sistemul de lagăre a fost cel mai mare la vremea aceea.

Data de 15 august a marcat inauguurarea Canaluilui, oadată cu traversarea acestuia de către vasul cu aburi Ancon. Se cheltuiseră aproape 700 de miloane de dolari şi se plătise un tribut de vieţi omeneşti însumând peste 25000 de oameni. Peste 5000 dintre aceştia muriseră în „epoca americană”.

A fost o zi caldă, frumoasă, chiar dacă din loc în loc pădurea tropicală făcea ca unii dintre nori să lase din încărcătura lor lichidă cantităţi mai mici sau mai mari de apă . Se lucra peste tot la dragare şi mentenanţă. În unele locuri se puteau vedea lucrările celui de-al doilea canal care va lega Atlanticul de Pacific. Acesta va fi mai lat şi va permite tranzitul super-navelor care în acest moment nu au cum traversa din cauza lăţimii lor. Când am trecut pe sub podul Naţiunilor, mi-am amintit că în urmă cu câţiva ani, la prima mea trecere prin Canal, abia fusese început.

A fost cel mai aerisit tranzit pe care l-am văzut în atâţia ani, numărul vaselor ce aşteptau la intrările dinspre oceane sau la ecluze fiind incredibil de mic. Asta s-a tradus într-o traversare rapidă şi confortabilă pentru pasagerii noştri

Reclame