Mardeiaşul din curtea şcolii

 

Îl cunoaştem cu toţii. Nu o dată l-am întâlnit şi poate nu numai o dată a trebuit să ne ferim de el. De regulă era indicat să „te ai bine” cu el, pentru că nu se ştia niciodată ce ar fi putut urma. Era un fel de suveran neîncoronat al şcolii, deşi nimeni nu ar fi putut argumenta cum ajunsese să aibă acea putere. El nu se complica să apere vreo idee, nu se chinuia să obţină vreun rezultat: trimitea pur şi simplu pe cei care îi purtau trena să se bată pentru el. Ori să îi aducă vreo gogoaşă de la chioşc şi chiar să stabilească o întâlnire în numele lui, cu vreo fătucă, de regulă prea timorată pentru a-l refuza. Mereu alţii îi făceau temele şi îi dădeau la copiat,  la teză.  Era el, unicul, inconfundabilul, eternul mardeiaş din curtea şcolii ori de la spaţiul de joacă.

Ocolul acesta purtat printre amintiri colbuite de timp are o noimă. Am putut, de multe ori, compara activitatea din campania electorală a partidelor noastre cu arţagul găştilor de clasă ori de cartier. Ba parcă plozii de pe vremuri erau „mai adevăraţi” decât suitele de masculi încrăvătaţi, mândri de carierele lor politice ori a suitelor de ţaţe superioare, cu ţinute office.

Ceea ce m-a enervat la culme a fost atitudinea de mardeiaş a lui Cioloş. Numitul salvator al naţiei, Mesia Carpaţilor, izbăvitorul oropsiţilor din ONG-uri ori din faţa calculatoarelor, s-a purtat ca un interlop care nu merge în persoană să rezolve ceva, ci îşi trimite gaşca.

Nu am reuşit să înţeleg şi rog să îmi fie iertată ignoranţa, în numele cărei democraţii s-a dorit acest omulete a fi, pe mai departe, în fruntea Guvernului României? Ce a făcut el pentru asta? Pentru că nu l-am văzut, cum era firesc, asumându-şi o luptă, un crez. Dimpotrivă! L-am văzut fugind ca un laş, sub fustele Alinuţei, ori prin servieta lui Plicuşor. Dacă avea cojones, ar fi candidat pentru un loc în Parlament. Nu conta unde. Conta ceea ce vedeau oamenii de la care aştepta biletul spre Palatul Victoriei. Ar fi văzut un om care luptă. Unul gata să o ia în bot pentru ceva în care crede. Ce au văzut? Un comandant de oşti ce îi trimite pe alţii  în tranşee în timp ce merge să bea un şpriţ şi mai apoi să se culce. Un şmenar care juca alba-neagra, mizând pe iuţeala de mâini a celor ce l-au nominalizat ca prim-ministru. Unul care dacă nu ieşea treaba cu PNL, putea să iasă cu Neicuşor. Şi au mai văzut un ins care l-a plagiat la greu pe Iliescu, în chestia cu „sărac şi cinstit”. Pozele de pe net cu căsuţa lui de la ţară în contrast cu domeniul de neam prost a lui Dragnea probabil că ar fi trebui să oripileze orice alegător cinstit, care abia întinde de leafă de la o lună la alta. Numai că nu ştiu de ce, se pare că oamenii nu prea l-au crezut. Au văzut ei destul tipi care învârt milioane şi care stau cu chirie.

Şi a mai făcut o mare greşeală mardeiaşul. A insultat. Urât. O putea face din poziţia lui de persoană privată, la el în baie, până nu mai avea salivă în gură. În calitate de prim ministru însă, nu avea voie să deschidă gura înainte de a gândi. Certitudinea apartenenţei la o anume elită l-a făcut să cadă în mocirlă. Şi o merită. Pentru că, ce să vezi? Elitele nu pot trăi singure. Au nevoie întotdeauna de umerii pe care să se caţere.

Cu ifosele lui de primadonă, cu toată această imagine de om bun, dar care nu e lăsat de ăia răi să facă raiul pe malurile Dâmboviţei, Dacian  a produs tot atâta dezbinare cât Băsescu. Cine e cu Cioloş e om bun, cine nu, e prost, comunist, neinformat, ţăran, antenist, corupt şi aşa mai departe. Ca în gaşcă! Ai mei sunt minunaţi, ceilalţi sunt răi şi trebuie să le dăm la oase!

Istoria, draga de ea, e plină de exemple de criminali pioşi. După cum tot ea aminteşte de proscrişi care au ajuns mari conducători. Aşa că până la aplicarea de etichete, până la a ne sparge capetele cu bolovani, ar trebui să încercăm să fim mai întâi şi până la capăt, oameni. Şi să nu uităm că dacă avem libertatea de a plăcea sau a antipatiza pe cineva, de aceeaşi libertate se bucură şi cei ce nu cred în ceea ce ne animă pe noi. În momentul în care  ne scuipăm în loc să discutăm, călcăm în picioare însăşi esanţa principiului democratic. Iar dacă la sfârşitul unei campanii electorale nu trecem cu toţii la treabă în slujba tuturor, ajuntându-ne chiar, oponenţii, nu vom reuşi să construim nimic viabil. Vom schimba doar mardeiaşii. Şi o vom luam de la capăt, în loc să ne continuăm drumul.

Anunțuri