Eram în armată şi hormonii tropăiau în corpul meu şi în sus şi în jos, ba şi de-a curmezişul. Cum aveam un regim destul de lejer la Statul Major al unităţii de care aparţineam, ieşeam destul de des şi de mult printr-un Bucureşti cu mult mai multe tentaţii decât Suceava anului 1986. Mă bucuram de acele ceasuri de libertate vizitând frecvent Cinemateca, Opera, cinematografele, teatrele, dar şi iniţiind diferite schimburi culturale cu fătuţele din târgul ciobanului Bucur. Şi cum nu făceam nici un fel de discriminare legată de ocupaţie, vârstă ori status marital, era cu ce umple timpul.
Şeful meu de birou, un maior pâinea lui Dumnezeu, s-a găsit să îmi dea sfaturi, neştiind preocupările de loisir ale bravului ostaş Gherasim. În ochii lui, atât timp cât nu am călcat pe bec, cum se spunea, eram la fel de cuminte ca o fată mare. Aşa se face că într-o bună zi îmi zice:
-Gherase, tată, dacă ai şi tu nevoie de ceva, aşa, ca omul, nu te încurca aiurea cu cine ştie ce panaramă. Toţi furierii pe care i-am avut pe aici au avut norocul să se procopsească cu tot felul de boli lumeşti. Aşa că, decât să te trezeşti cu cine ştie ce bubă, mai bine apelează la doamna de alături şi eşti în siguranţă. E femeie măritată şi îţi dai seama că trebuie să fie OK, mai ales că bărbatul ei este miliţian…
Recunosc, o băgasem de multă vreme în seamă pe doamna de alături, dactilografa Statului Major, care poseda un bust de invidiat şi un fund care ar fi băgat în boale şi un călugăr castrat, dar nu mă gândisem niciodată că ar fi putut fi abordată de un biet tilicar. Dar cum aveam încredere în şeful meu, mi-am zis să îmi încerc norocul şi să văd ce ar fi ieşit. Ca urmare, m-am prezentat în biroul ei şi am întrebat-o dacă nu rămâne după program, să batem un material special la maşină. S-a uitat la mine de sus şi până jos, facând un fel de evaluare şi mi-a zic că mă aştepta după ora 16.30.
La ora 16.30 m-am prezentat la raportul doamnei, pregătit sufleteşte pentru munca de birou. Masa de lucru a doamnei era imensă. Doi oameni se puteau lua la trântă pe ea fără a se teme că ar putea cădea din neatenţie. Pe ea se întindea, profesional, un sac mare de dormit şi în câteva clipe „terenul de luptă” era pregătit. Am bătut la maşină acel material special şi în acea zi şi în mai multe altele. Numai că, în timp ce eu combăteam în tranşeele doamnei dactilografe, s-a schimbat şeful de stat major. Ne venise un colonel care fusese comandantul unei secţii a şcolii de ofiţeri de la Băneasa. Omul a remarcat-o pe doamna dactilografă şi umbla cu limba scoasă după ea. Numai că doamna nu era disponibilă pentru el.
Într-o zi de sâmbătă, după program, eram la ora de dactilografie în biroul doamnei. Când era materialul mai încins, cineva a zguduit cu putere uşa. O dată. De două ori. De trei ori. Am sărit direct în pantaloni şi m-am pregătit s-o şterg şi pe geam dacă era nevoie (era ok. Mai sărisem de atâtea ori de la etajul 1). După o vreme, cel ce încercase uşa a renunţat. După cum se auzeau paşii îndepărtându-se, ne-am dat seama că fusese colonelul. Era de serviciu la permanenţă, 24 de ore şi văzuse în registrul de la poartă că doamna plutonier nu părăsise unitatea. Imediat ce zgomotul paşilor lui s-a pierdut, am deschis uşurel uşa, m-am mai uitat o dată în toate direcţiile şi am şters-o în biroul meu. Doamna a plecat dupa câteva minute. Îmi plăcea să îi aud paşii de femeie sigură pe ea, călcând cu o anumită hotărâre, de-a lungul lungului hol al vechii clădiri. Se ştia frumoasă şi dorită şi ştia cum să îşi folosească armele personale în vechea, eterna încleştare dintre sexe, convinsă că ea era cea care dicta termenii oricărei victorii ori capituări.
Peste vreun ceas, m-am pomenit cu colonelul la mine în birou. Aveam un plan de intervenţie pe care îl actualizam, pe masă şi o grămadă de rechizite necesare acelui lucru. Mi-a ordonat să îi fac o cafea. Eu eram cel care făcea, de multe ori cafelele ofiţerilor din Statul Major atunci când dactilografe, femei de serviciu ori subofiţeri de pe lângă birourile principale lipseau. I-am făcut-o aşa cum îi plăcea: dulce şi slabă. După ce a luat o sorbitură sau două, mă întreabă:
-Gherasime, cum e doamna…?
-E o femeie foarte de treabă, tovarăşe colonel.
-Hai bă! N-o fă pe prostul! Te-am întrebat cum e, aşa ca femeie!
-Păi, v-am zis că e foarte de treabă.
-Haide, bă, că discutăm ca între bărbaţi. Cum e când o întinzi?
-Tovarăşe colonel, de unde să ştiu eu treaba asta? Şi apoi, doamna e măritată şi eu nu-s decât sergent care mâine-poimâine voi pleca acasă.
-Bă, văd că nu se poate vorbi cu tine. O faci pe prostul.
-Nu o fac, tovarăşe colonel, dar de ce să vorbesc despre ceva ce nu ştiu?
-Bă, tu ştii ce apreciază cel mai mult o femeie la un bărbat?
-Un salariu mare?
-Nu, bă! Cel mai mult, apreciază experienţa, bă!
– O fi tovarăşe colonel, dar până acum, eu credeam că cel mai mult apreciază vigoarea.
-Ai texte, moldovene?
-Tovaăşe colonel, raportez că sunt din Suceava, născut-crescut, deci sunt bucovinean.
-A…cei mai răi dintre moldoveni. Moldovenii sunt leneşi, beţivi, curvari, hoţi, murdari.
-O fi, tovarăşe colonel, dar pe la noi se zice că aşa sunt oltenii (el fiind din Drăgăneşti-Olt de origine).
Colonelul nostru s-a înroşit de draci, dar nu a mai zis nimic. A mai stat cam un minut şi a pufăit o ţigară, după care s-a dus în dispecerat, la ofiţerii operativi de serviciu.
Din acea zi, de câte ori şeful meu direct îmi completa câte un raport pentru permisie, de atâtea ori colonelul mi-l anula. Mie nu îmi rămânea decât să apelez la un căpitan, dintr-o altă unitate specială, cu o funcţie imensă, care îl suna pe telefonul scurt şi îi spunea să fie bun şi să semneze permisia mea, suplimentată cu două zile pentru drum. Şi colonelul nu avea ce face, decât să semneze, scrâşnind din dinţi, permisia mea.
La vreo două-trei luni după episodul cu doamna, (între timp am renunţat la dactilografiatul de după program), am primit o invitaţie faină de tot de la colegele de clasă ale soră-mi, care mă invitau cu toată graţia, la balul lor de absolvire. Am luat invitaţia şi m-am prezentat la tovarăşul colonel:
-Tovarăşe colonel, sunt sergentul Gherasim. Permiteţi să raportez.
-Raportează moldovene (între timp descoperise o adevărată plăcere să ma strige aşa, considerând că ma insulta).
-Tovarăşe colonel, vă rog să aprobaţi o permisie de cinci zile. Am primit această invitaţie şi mi-ar plăcea să merg la acest bal.
A luat invitaţia scrisă frumos, sigilată cu urme de ruj de mai multe nuanţe şi mărimi, a mirosit-o şi mi-a zis cu satisfacţie, privindu-mă drept în ochi:
-Mă doare în cur de balul soră-ti. Aici eşti în armată şi faci ce ţi se ordonă.
Am plecat cu coada între picioare de la el din birou, supărat că nu puteam să mai aranjez nimic. Căpitanul cu funcţia mare era în deplasare în străinătate, însoţind nişte demnitari. Aşa că m-am resemnat în ceea ce privea permisia pentru bal…
A doua zi, colnelul nostru nu a apărut. Nici a treia. Nici a patra. Să n-o mai lungesc, a lipsit o săptâmănă întreagă. În ziua în care a apărut a dat mesaj prin interfon:
-Să vină Gherasim la mine!
M-am dus senin, fără nici un fel de temere, ştiind că nu făcusem nimic rău. Cu mine odată a intrat şi şeful meu direct, maiorul. După formula de raport, colonelul mi-a zis:
-Bă Gherasime, fir-ai al dracului să fii tu, care m-ai blestemat!
Eu? Normal că habar nu aveam ce voia de la mine, ce avea a-mi imputa. Aşa că mi-am ţinut frumuşel gura şi am aşteptat să văd cum va continua.
-Al dracului moldovean mă bestemă, băi maiorule (a zis către şeful meu). Ştii de ce am lipsit zilele astea? Din cauza ta, băi! M-ai blestemat şi mi-a ieşit peste noapte un furuncul atât de mare exact între fese şi cu atâtea capete, că a trebuit să mă interneze şi să mă opereze ca să scap de el. Nici acuma nu pot sta bine pe scaun.
Eu??? Siderat…. Nu ştiam dacă vorbea serios sau nu, dar se vede treaba că da. Noroc de şeful meu, maiorul care a dat-o pe glumă:
-De, tovarăşe colonel…Vedeţi ce se întâmplă când ziceţi că vă doare în cur?

De ce îmi voi fi amintit de acele vremuri? Probabil pentru că văd cum prea des şi prea mult, pe prea multă lume o doare în…cur de ce se întâmplă cu noi, cu vieţile noastre, cu felul în care compromitem viitorul copiilor. Numai că, din păcate, nici un fel de furuncul nu roade sufletele ori feţele celor cărăra ar trebui să le pese, dar nu dau doi bani pe nimic.

Reclame