Întâlnire cu giganţii

Juneau…Oraşul capitală al statului Alaska…În jur de 35-40 de mii de locuitori permanenţi, ceva mai mulţi în timpul sezonului de afaceri şi pescuit (aprilie-septembrie), răspândiţi pe o arie de circa 3 mii de mile pătrate (e imens!!!). Un aeroprt , cu o singură cursă internaţională. Preţul mediu al unei case cu loc de parcare lângă ea, peste un sfert de milion de dolari. (oricum, Alaska e cel mai scump loc dintre toate statele nord-amer

icane).
Aceste date seci servesc drept introducere pentru ceea ce va urma. Cine citeşte rândurile de mai sus,

nu se aşteaptă la cine-ştie-ce experienţă legată de acest oraş. Pentru mine, personal, a fost locul unor trăiri unice.
M-am trezit mult mai devreme decât imi propusesem. Am ieşit pe punte şi am fost uşor dezamăgit de felul în care acea zi începea.
Ceaţa învăluia aproape totul în jurul vasului (Summit) şi o uşoară bură cernea din cer. Era, după toate aparenţele, o dimineaţă tipică pentru Alaska. Am fost pe punctul de a renunţa la programul ce mi-l făcusem, dar,mi-am zis că dacă nu o făceam atunci, poate nu voi mai fi avut o a doua şansă, deci…cu toată viteza înainte.
Mi-am umplut buzunarele cu filme, mi-am luat şi o cameră digitală cu mine şi m-am dus la autocarul care aştepta să ne ducă la o altă destinaţie, de unde urma să ne îmbarcăm pe o şalupă, pentru a încerca o întâlnire cu balenele care vieţuiesc în zonă.
Un drum de circa 40 de minute printr-o pădure care are noroc că e plasată acolo unde e plasată, altfel o măcelăreau cei de la Romsilva sau noii proprietari de pădure…Un asfalt, neted ca în palmă…Nu poţi să nu observi lucrurile astea. Acolo se poate vedea limpede unde se duc banii publici.
„Orca”, o şalupă ceva mai mare, cu două motoare extrem de puternice, ne aştepta, legănându-se pe valuri, ca o raţă uriaşă. Urcăm la bord, şi după intructajul de rigoare, privind procedurile ce trebuie urmate în caz de accident pe mare , precum şi o scurtă comunicare referitoare la protecţia mediului (nu se aruncă nimic, absolut nimic în apă, nu se hrănesc peştii sau alte vieţuitoare libere-urăsc cuvântul sălbatice, întrucât numai omul e sălbatic), am pornit.

Dintre nori, Soarele începuse şă-şi arate, nehotărât, razele roşiatice. Am stat pe punte , primind drept în faţă loviturile vântului şi ale stropilor de apă aproape îngheţaţi, pe care „Orca” îi împrăştia înaintând.
De multe ori m-am întrebat ce anume i-a mânat pe oameni dincolo de întinderile de apă, despre care nu ştiau nimic. Mai ales în acele condiţii de navigaţie de la începuturi. Fără propulsie independentă, fără instrumente, hărţi, computere şi GPS. Nici măcar cu o cocă a navei cât de cât rezistentă… Mă întrebam, iar, în acele momente ce a fost în în minţile şi sufletele acelor nebuni cutezători. Pentru că, recunosc, deşi m-am preumblat o grămadă de ani pe mări şi oceane, mă tem de apă. Sunt un semn de pământ (taur) şi tot cee ce nu e ferm sub picioarele mele îmi creează o senzaţie de disconfort şi mă face excesiv de prudent.
Furat de gânduri, nu am observat volta făcută de şalupă şi era cât pe ce să mă dezechilibrez şi să cad , în momentul în care aceasta a oprit. Ce se întâmplase? Căpitanul văzuse „gheizerele” pe care balenele le produc atunci când ies la suprafaţă să respire. Înaintam uşor, cu motoarele la ralanti, încercând să anticipăm următorul loc în care urmau să iasă , iar , la suprafaţă. Recunosc, eram emoţionat ca un copil …Ochii îmi alergau pe suprafaţa apei şi…dorinţa mi-a fost împlinită. La câteva sute de metri depărtare , două balene ieşiseră să respire. Au reintrat, cu graţie în apă, arătându-ne (moment pe care îl aşteptam cu camera pregătită), spinările şi apoi cozile, împroşcând apa.
Am tras cadru după cadru, încercând, în acelaşi timp, cu un ochi, să nu pierd nimic din ceea ce se întâmpla dincolo de câmpul îngust delimitat de teleobiectiv.
Am pornit , din nou, în viteză, spre un alt punct, în care, după ştiinţa căpitanului, se adunau balenele spre a se hrăni.
După vreo 15 minute am ajuns în dreptul unei insuliţe plasate pe mijlocul unui canal. Motoarele şi-au redus turaţia şi am început să navigămcu viteză foarte mică, destul de silenţios. După alte câteva minute, am văzut la circa trei-patru sute de metri de locul unde ne aflam, o bulbuceală asemenea unei oale în clocot. Veşti bune, ne-a zis căpitanul. Acolo sunt câteva balene care se hrănesc. Atacă împreună câte un banc de peşti şi aceştia, neavând cum să scape, se agită, sar din apă, sau bat apa, încercând , disperaţi, să fugă, fără a deveni prânz pentru uriaşele mamifere.
Ne-am apropiat cât de mult am putut, încercând să nu deranjăm prea mult. În fapt, legea interzice

apropierea la mai puţin de 250 de metri de aceste animale aflate în libertate. Am tras, lacom, o gramadă de cadre, fără să îmi pese prea mult de corectitudinea expunerii. Voiam câteva imagini la care să mă pot uita, peste ani şi eventual să am ce arăta copiilor mei când va fi să depăn poveşti la gura sobei.
Am mai făcut câteva volte , dar nu am mai văzut alte asemenea vieţuitoare. Probabil că dispun de mijloace de avertizare foarte eficiente şi nu eram extrem de doriţi la acea oră.
Pe drumul de întoarcere, m-am întrebat, iar, încotro mergem…Câte dintre aceste vietăţi vor mai fi, în libertate,spre a putea fi văzute de cei ce vin după noi, câte vor fi existând doar în poveştile pe care bunicii le vor spune , când cei mici vor pune capetele pe perne? Şi, iar, mi-a fost ruşine că, în relativ scurta sa existenţă, omenirea nu numai că s-a tot tocat, decimându-se în lungi, inutile şi absurde războaie, dar a şi distrus aproape tot ceea ce a atins.
M-am simţit încărcat de o energie nouă, după această experienţă şi pentru câteva ceasuri aproape că am uitat de războaie, foamete, crize alegeri politice. Întoarcerea la natură…Ar fi asta o opţiune? Nu o „văd” realizabilă, dar întrevăd mijloacele prin care am putea încetini şi eventual opri, distrugerea acestui adăpost al nostru chemat Pământ…

Peste ani am mai întâlnit, în diferite puncte de pe glob, balene, însă nu voi uita niciodată acea primă zi în care pot spune că am făcut, oficial, cunoştinţă. Uneori au trecut chiar foarte aproape de vas şi au oferit adevărate spectacole în siajul acestuia. Alteori am putut doar cu ajutorul binoclului să le văd jeturile produse de respiraţie, dar m-am bucurat la fel de mult, atât timp cât încă mai putem marca existenţa lor în oceane. Ba am urcat chiar şi la bordul unui vas construit special pentru vânătoarea de balene, acum tras la ţărm, trist şi fără rost întrucât ţara în care mă aflam (Australia) a interzis această îndeletnicire crudă, justificată de nevoia de ulei pentru iluminat (Bătrânul Albion îl folosea din greu!), de spermanţet pentru industria cosmetica ori de…îngrăşământ natural (scheletul fiind măcinat şi amestecat cu alte părţi anatomice care nu aveau valoare economică

mare, fiind transformate în fertilizatori).

Reclame