Ca orice poveste, ar trebui să înceapă cu „a fost odată”… Dar nu începe aşa, chiar dacă peste treizeci de ani au trecut ca un fum peste momente de care îmi amintesc zâmbind, ca şi cum nici nu s-ar fi întâmplat în această viaţă şi clipa pe care o trăiesc încercând să evadez cât mai des din traiul de zi cu zi. Voi începe cu „se zice că”… Astfel fiecare cititor va acorda credit (sau nu), rândurilor ce urmează, în funcţie de cât de dispus este să se încreadă în memoria ori fantezia mea.

Orice unitate militară, ca de altminteri orice altă unitate civilă din lumea asta are propriile tradiţii. Unele cunoscute de toată lumea, altele de un număr foarte restrâns; un fel de cerc al iniţiaţilor. Nu se putea ca tocmai noi să nu avem aşa ceva. Era un jurnal de poveste. În fapt, un caiet de vreo câteva zeci de file (la care, în timp se adăugaseră şi altele, lipite pe ici, pe colo) cu numere de telefon şi adrese. Până aici, nimic deosebit. Numai că adresele respective erau ale unor fătuci ori femei foarte măritate, cărora le plăcea să iasă cu purtători de haine militare. Şi nu ştiu cum se făcea, dar ieşirile se terminau, de câte ori era posibil, cu sex. Liber ca visurile noastre de tot felul, ori plătit la fel ca orice alt lucru pe care ni-l luam din magazine ori din piaţă. Sex care uneori lăsa amintiri dureroase, care treceau cu grămezi de antibiotice, vizite pe la ginecologi ori însurători forţate.
Tot tradiţia cerea ca acel caiet să rămână la unul dintre furierii Statului Major, om care, în ochii fiecărui biban (care ajungea să cunoască taina) din unitate era cel puţin la fel de important în lumea aceasta precum vechii păstrători ai sigiliilor regale. Când am ajuns, ca nou biban, în curs de iniţiere în tainele birocraţiei complexe şi rigide ale unei unităţi militare, cel pe care urma să-l înlocuiesc în momentul lăsării lui la vatră deţinea râvnitul şi pizmuitul rol de păstrător al comorilor. Dacă sâmbăta, pe la prânz, când cadrele plecau deja spre case şi rămâneau doar ofiţerii şi subofiţerii de permanenţă, numărul celor care se perindau pe la uşa biroului nostru era surprinzător de mare, era doar pentru că, înainte de a pleca în învoiri ori scurte permisii, băieţii voiau ceva cu care să meargă la sigur. Ca urmare, veneau la noi la birou şi Cristi, ca un mare maestru al vreunei secte oculte, cerceta caietul cu pagini de culoare dubioasă şi extrăgea de acolo premiul potrivit celui care avea nevoie de o adresă ori un număr de telefon. Cei mai norocoşi beneficiau şi de precizările confidenţiale ale notelor adăugate în timp în dreptul numelor respective. Menţiuni de genul felului în care îi plăcea să i se vorbească, ori să fie tratată în intimitate erau stimulii care făceau ca imaginaţia ostaşului gata de ieşire în oraş să zboare către tărâmurile râvnite ale libertăţilor fără oprelişti. Şi numai cei consideraţi de încredere ajunseseră să ştie despre caiet. Alţii, care erau fie căsătoriţi, fie în relaţii foarte solide cu fete de acasă, e posibil să nici nu fi auzit măcar de o aşa găselniţă.
Caietul era o lectură fascinantă. Regret de multe ori că nu am făcut copie a lui, pe care să o recitesc azi, după mai bine de treizeci de ani de la acele momente. Probabil că numele scrise acolo ar fi însemnat mult pentru pres de scandal din zilele tinereţilor noastre (dacă ar fi existat presă de scandal!), dar la mijlocul anilor ’80 nu erau decât cifrurile unor combinaţii rapide şi fără durere de cap.
Era către sfârşitul stagiului meu militar când am rămas pentru o perioada singur păstrător al mult-râvnitei taine şi am decis să apelez un număr de telefon din acel caiet, aflat pentru moment în păstrarea mea. Eram Marele Maestru. Trezorierul promiselor bucurii. Aveam mai multe fătuci cu care „croşetam” în paralel de un an, dar era una dintre acele zile în care ai chef să faci o poznă, nu să respecţi sfaturile bune ale bunicii.  Am zis că era cazul să uit de Carmen ori de Monica, de Lili ori Alexandra şi să îndrăznesc să…îndrăznesc a face altceva. Aşa că, după ce am răsfoit caietul, am ales un nume care intriga. Nu mai auzisem acel nume şi l-am găsit suficient de interesant cât să mă facă să ridic receptorul şi să sun.
Ooooo. Nu voi uita niciodată felul în care am simţit în vintre reverberaţiile vocii ei. Avea în glas ceva lasciv şi misterios. Un timbru şi o tonalitate care subjuga. Mai aveam puţin şi aş fi simţit cum m-aş fi transformat într-un căţeluş ce ar fi început să dea, cuminte, din coadă, în aşteptarea mult-promisului os. Şi am vorbit…o grămadă. Câte în lună şi în stele. Era foarte citită şi frecventa regulat teatrele şi Opera din Bucureşti. Era spontană. Părea să aibă replică pentru orice, încă înainte de a-mi expus până la capăt gândul, ori provocarea. Ce mai! Cu adevărat o senzaţie! Aşa se face că, după ce am încins telefonul, am convenit să ne vedem în după amiaza următoare la una dintre gurile unei staţii de metrou.
Numai că nu a fost să fie aşa…Ziua următoare a adus un incendiu puternic la care au acţionat forţele mai multor companii din Bucureşti şi cum şeful meu direct a fost convocat să conducă interveţia, am fost şi l-am luat de acasă cu maşina operativă şi mi-am petrecut toată după amiaza, până seara târziu, la locul incendiului. Am ajuns la sediu ud şi rebegit. Am sunat imediat după ce mi-am schimbat hainele şi mi-am cerut scuze. Şi nu numai o dată. Voiam să o văd, să o cunosc (în câte feluri se va fi putut) şi să îmi scriu în minte propriile mele note despre ea; după…
Nici a doua întâlnire pe care ne-am dat-o nu s-a mai întâmplat. Cu numai câteva ceasuri înainte de a ne vedea (de data asta la Universitate, la fântâna arteziană) a trebuit să plec într-o scurtă misiune. Urmarea? Alt telefon de scuze. Şi cumva şi mai multă încrâncenare din partea mea. Era ca şi cum cineva îmi punea piedici. Aşa vedeam în acele momente…După ce mi-am turnat în cap alte ocale de cenuşă, am reuşit să cădem de acord şi asupra celei de-a treia întâlniri. Mi-am şi spus, încrezător, că întotdeauna a treia oară orice încercare e cu noroc. Numai că…din nou nu a fost să fie. O nouă misiune, un alt drum lung, terminat târziu, după miezul nopţii au curmat speranţa mea de a mă întâlni cu purtătoarea acelui nume care mă atrăsese, posesoare acelei voci care mă fascina. Urmarea? Am renunţat. Decenţa îmi spunea că după ce ai lăsat o femeie cu ochii în soare de trei ori, nu mai ai cum să îndrăzneşti a deschide gura cerând un al patrulea rendez-vous.
A trecut timpul precum o părere şi m-am trezit că mai aveam vreo două săptămâni până la lăsarea la vatră. Aproape că uitasem de şirul de întâmplări ciudate legate de eşecul meu de a o întâlni pe acea femeie misterioasă care, din moment ce avea numele în jurnalul nostru, prefera relaţii scurte şi intense cu militari în termen. Simţeam deja în nări mirosul aerului de acasă. Numai că nu a fost să uit de tot. Şi asta pentru că, într-o bună zi, intrând în birou după ce fusesem la poşta noastră secretă să ridic corespondenţa, şeful meu s-a uita la mine şi a început să râdă într-un fel destul de ciudat. După care mi-a zis, cumva tandru, ca un tată al cărui fiu face o boacănă: curvarule. Eu? Ce să zic? Nu puteam zice nimic, având vreo câteva muşte pe căciulă. El? Continua să râdă şi să îmi zică din când în când: „Curvarule! Strici fetele oamenilor! le faci copii!” Eu? În momentul în care am auzit cuvântul „copii” m-am schimbat la faţă şi am început să zâmbesc galben şi tâmp.
După ce s-a săturat să mă tachineze, şeful (Dumnezeu să îl odihnească) îmi zice:
-Băi Gherase, a fost pe aici una cu numele…. şi a întrebat de tine. Ofiţerul de serviciu de la poartă te-a căutat şi după ce i-am zis că eşti în misiune, mi-a zis că trebuie să văd ceva şi că e urgent. Şi m-am dus. Frumoasă fată, moldovene! Da’ de ce naiba te-ai apucat de făcut copii de la vârsta asta?
-Ce copii, şefu’? Nici nu am văzut-o vreodată. Am vorbit doar la telefon de câteva ori şi de fiecare dată când a trebuit să ma întâlnesc cu ea, a trebuit să plec în misiune.
-Măi băiatule, ea avea un nou născut în braţe. Când am văzut-o, m-am gândit că aşa cum sunteţi voi, moldovenii, iubăreţi, ai uitat de tine şi ai pus-o de un copil. Aşa că i-am zis că nu mai eşti la noi în unitate şi că tocmai te-am transferat la tine acasă.
-Şi ea ce a zis.
-Ce să zică? Mi-a mulţumit, cam pleoştită şi a plecat. Cred că tocmai te-am salvat de la o situaţie penibilă. Şi de un copil care nu e al tău.
-Mulţumesc tovarăşe maior. Zău că e aşa precum vă zic.
-Hai mă, că am fost cu toţii tineri odată. La vârsta asta puţine sunt greşelile care nu se pot îndrepta…
Maiorul, şeful meu, a plecat de multă vreme într-o lume care, ne place s-o credem, e mai bună decât cea în care trăim. Amintirea lui a rămas la fel de dragă sufletului meu. Căutările mele de mânz bezmetic m-au tot purtat de colo-colo, încercând să găsesc ceva ce nici eu nu aş fi fost în stare să definesc. Iar femeile pe care am reuşit (ori nu…) să le cunosc în această viaţă au avut rolul lor, deloc de neglijat, în devenirea bărbatului care scrie aceste rânduri.

Reclame