A naibii ce-mi plăcea Ruxandra! De fiecare dată când o întâlneam prin oraş se lăsa cu oftaturi înăbuşite în pernă şi umflături dureroase în pantaloni. Numai că nu mă dădusem niciodată la ea. Era prietena unul prieten şi cum ţineam la un anumit cod al onoarei, chiestia asta era una dintre cele pe care nu i le faci unui prieten.
Era una dintre acele zile cenuşii ale unei ierni în care ninsese mult şi zăpada nu mai apucase niciodată să se topească decât pe străzile intens circulate. Între blocuri deplasarea era de-a dreptul sport extrem. Veneam de la serviciu şi eram cu mult mai preocupat să nu dau cu fundul de treptele dintre blocuri, decât să mai uit în jur, atunci când mai că ne-am izbit unul în celălalt.
-E un semn, a zis ea! Planeta a complotat să ne aducă faţă în faţă, să ne vedem, că altfel probabil că nu am fi fost în stare, a zis ea, cu al ei zâmbet la care visam.
-Probabil. Unul dintr-ăla care zice: „atenţie accidente” zic eu. Eram destul de vineţiu la faţă (că era şi un frig de trosneau copacii…), ba chiar îmi puteam vedea vârful nasului virând spre o culoare pe care nu eram în stare s-o identific. Îmi venea să mă evapor, să nu mă mai vadă aşa cum arătam.
-Ce faci deseară? m-a întrebat, înfingându-şi criminal privirea în ochii mei şi zâmbind enervant de veselă. Hai pe la mine! Te aştept pe la vreo şapte, da? a continuat fără a-mi da vreo şansă să caut un motiv s-o refuz. Iar când a mai pus şi mânuţa înmănuşată pe mâna mea, care se sudase de fierul balustradei, mi-a dat peste cap orice mecanism de autoapărare şi m-a făcut să accept.
-Ne-am înţeles, da? Te aştept cu un vin fiert! Pa!

Ziua, câtă a mai rămas, a fost iute înghiţită de întuneric încă de pe la cinci. Am avut noroc de apa călie de pe conducte şi mi-am făcut un duş. Am zăbovit în jur de un minut jumătate în faţa oglinzii, să îmi aranjez buclele părului, mi-am dat cu un fâs de parfum bărbătesc, luat de la poloni din parcare de la Bucovina, după care m-am luat la trântă cu nămeţii. Când am ajuns, eram îngheţat la picioare şi ud fleaşcă pe sub haine. Dar la Ruxandra era cald şi bine. Un radiator electric mare făcea de ruşine caloriferul anemic din cameră.
Copila era spectaculoasă. Îmi venea să mă ridic după fiecare lucruşor pe care îl făcea şi precum membrii juriilor de la marile competiţii internaţionale, să ridic cartonul cu nota zece pe el. Colanţii pe care îi purta se lipiseră exact acolo unde (nu) trebuia şi complimentau nişte forme şi aşa fără de reproş într-o manieră pe care o simţeam până…în vârful capului.
-Am nişte casete noi. Le vedem? a zis ea, arătându-mi teancul de video casete VHS de pe măsuţă.
Ce aş fi putut zice? Orice era bine-venit atât timp cât mai împărţeam acelaşi spaţiu cu ea. Aşa că, ne-am aşezat pe canapea şi am început să ne uităm la filme. Cred că trecuse de miezul nopţii când, atinsă de oboseală(?) s-a întins, pisicoasă, în poala mea.
-Dacă vin ai tăi şi te găsesc aşa, am pus-o, i-am zis.
-Fără grijă! Ai mei sunt la o nuntă şi vin mâine pe la prânz, mi-a zis, privindu-mă cu ochişorii ceva mai mici, dar cu acelaşi zâmbet care mă topea.
După altă jumătate de casetă s-a întins din nou şi mi-a zis:
-Mihai, tu nu eşti obosit?
-Cam sunt. Şi mâine trebuie să merg şi la serviciu. (Era în vremurile vechi şi uneori, cum era cazul de data aceea, lucram şi duminica).
-Păi, atunci, nu crezi că ar fi mai bine să ne băgăm în pat? m-a întrebat ca şi cum era cea mai firească întrebare din lume. Haide! Pune stop la casetă şi bagă-te în pat, lângă mine.
Eu? Mă ştiţi, nu-i aşa? Ce puteam face? Cum să refuz o aşa rugăminte? Mi-am amintit că nu cu multă vreme în urmă, pe când slujisem în oştirea română, eram în stare să mă dezbrac în cinci, până la zece secunde, aşa că am căutat să îmi „bat” recordul, ajungând între scutece cu mult înainte de a procesa mintal ceea ce trăiam…
Cred că era în jur de cinci jumătate dimineaţa când ceva nelămurit mi-a urlat în creier: trezeşte-te, Gherase! Şi m-am trezit. Pe scările blocului se auzeau nişte voci şi în curând mi s-a părut că aud zgomot de chei în faţa uşii apartamentului Ruxandrei. ALARMĂ! Creierul mi-a strigat că în armată mă îmbrăcam în cincisprezece secunde! Am sărit din pat, mi-am tras budigăii pe mine şi apoi pantalonii. Din fugă mi-am tras puloverul peste cap şi am dat fuga să îmi iau paltonul şi ghetele din hol. Cu restul lucrurilor făcute sul sub braţ, m-am îndreptat către balcon şi am deschis geamul. În urma mea, Ruxandra începea să facă cunoştinţă cu realitatea momentului, părând cu totul confuză. Nu era timp de tandreţuri, de pupici pe fugă, ori vorbe de alint. Fără nici o ezitare am sărit peste marginea balconului şi am aterizat într-un morman de zăpadă ce îmi ajungea până la brâu. Dură aterizare. Răceala zăpezii am simţit-o până în măduva oaselor şi pentru o clipă am crezut că urma să mă transform într-un sloi instantaneu. Dar m-am mobilizat şi după ce am ieşit din zăpadă, mi-am pus ghetele (fără ciorapi, normal) şi mi-am tras restul hainelor, cu chiu, cu vai, pe mine. Doar câţiva paşi am făcut şi am dat nas în nas cu o patrulă. Miliţienii ieşiseră şi ei, destul de somnoroşi, de pe unde se adăpostiseră peste noapte (eu unul suspectam internatul din apropiere). S-au uitat la mine, s-au uitat la blocul din spatele meu şi la geamul deschis de la etaj şi mi-au făcut cu ochiul. Nu eram, probabil, singurul care scurtase traseul de ieşire dintr-un bloc…
Cu Ruxandra am mai văzut vreo două filme, după care s-a mutat din târgul nostru şi nu am mai auzit nimic despre ea. Uneori, când îmi simt tălpile îngheţate, îmi mai apare în minte, cu acelaşi zâmbet larg.

Reclame