Ultimele clipe ale unui cuceritor
De câteva zile aproape că nu se mai putea mişca. Slujnica, o femeie rumenă şi încă frumoasă, îi aducea totul la pat. Numai când trupul îi amintea de anumite necesităţi, se mai ridica, cu chiu cu vai, pentru a merge afară. Ar fi fost culmea umilinţei să aştepte să i se vină cu ţucalul la pat…Ultimul rabat pe care bărbăţia lui l-ar fi putut face la condiţia de demnitate. Stătea întins, adunându-şi respiraţia. Accese de tuse îl chinuiau de o bucată de vreme şi după câte o criză simţea întotdeauna nevoia să stea, fără să facă nimic. Nici măcar să citească, pentru că până şi cititul devenise o povarâ. De scris, nu mai reuşise să scrie nimic, de luni de zile. Îşi începuse memoriile şi constata că, în ciuda anilor trecuţi, memoria îi era, încă, fidelă. Poate singura facultate ce îi rămăsese fidelă. Se întreba care va fi soarta acelor memorii şi ce se va întâmpla după ce el va fi plecat. Camera vâdea o delăsare voită. Singurul lucru care strălucea de curăţenie era oglinda, semn că stâpânul casei sau altcineva era sau fusese o persoană care zăbovise zilnic, vreme îndelungată, în faţa ei, gătindu-se. Halatul ce îmbrăca trupul neputincios acum, apucase şi vremuri mai bune. Mătasea de pe revere şi de la manşete se mâncase de prea îndelungată folosinţă, în schimb, postavul moale rezistase timpului şi ţinea, încă, de cald. Lângă el se afla o oglinjoara mică, pe care o luă şi începu să studieze ce vedea în ea, ca şi cum ar fi fost vorba de un străin… Obrazul altădată atât de curat şi sănătos, era acum străbătut de vinişoare roşii-vineţii, ca o ţesătură. Favoriţii pe care şi-i lăsase să crească la bătrâneţe îi încadrau, zburliţi, faţa, cu o culoare care-l făcea să pară murdar, neîngrijit….0chii…0chii lui atât de luminoşi altădată, se priveau în apele oglinzii şi se descopereau opaci şi urduroşi. Nasul, chinuit de folosinţa îndelungată a batistei, se înfăţişa congestionat, cu o culoare nenaturală. Buzele? Bucăţile acestea de carne crăpată erau buzele lui? Cum ar putea săruta un sân de femeie, Doamne, cu asemenea răni? Mustaţa i se rărise şi nu mai era de tare multă vreme semn al virilităţii lui sălbatice, dar în acelaşi timp, rafinate. Deschise gura şi îşi privi dantura tocită….Unde erau banchetele cu mâncăruri sofisticate, unde erau separeurile în care îşi ducea victimele, mereu altele, muşcând senzual din trupurile lor? Atât de diferite şi atât de asemănătoare. Răspundeau setei lui de senzualitate, de posesiune, cu setea lor de tandreţe, de a fi posedate. Nume…Chipuri…Amintiri…Le lăsase aproape pe toate, în memoriile lui. Silind memoria să facă atâţia paşi înapoi, în timp, retrăia, dureros, farâmele existenţei lui. Aşa îi părea acum…că nici nu începuse bine să trăiască şi că povestea vieţii lui nu adunase între coperţile ei decât câteva fragmente. Se simţea frustrat…Ca şi cum cineva îi furase viaţa, aruncându-l direct în mizeria şi neputinţele senectuţii…
Din odaia învecinată se auzeau zgomote casnice. Francoise , pesemne că încerca să pună în ordine toate vechiturile de acolo…

Îi era recunoscător acestei femei între două vârste, care-l lua aşa cum era, cu toate ciudăţeniile lui de om ascuns, supărat pe lume, pe Dumnezeu şi pe viaţă. Îi gătea excelent, fără pretenţii, curat şi sănătos. Îl tachina, deseori, când îi aducea vreo zeamă grasă, de găină, că ea nu ştia să gătească aşa ca la Curte, dar spera că Domnul o va ierta. Şi el o ierta, pentru că totul era atât de gustos…
Îşi cuprinse, cu privirea, întreaga odaie. Probabil că era cea mai dezordonată cameră din toată casa dar dăduse dispoziţii ferme ca nimeni să nu atingă nimic de acolo.
Debaraua pentru haine era ticsită de tunici ce-şi plimbaseră splendoarea pe la curţile europene, de peruci în care, dacă nu ar fi fost Francoise, de mult s-ar fi ciubărit moliile, de pantofi şi cizme care bătuseră trotuarele capitalelor ori colburile provinciilor. Mai avea chiar şi hainele cu care fugise din închisoare, din Veneţia, mărturii ale acelei perioade nefericite din viaţa lui.

În sertarele comodelor, brelocuri din aur, inele, ceasuri, dormeau uitate laolaltă cu peniţe, piepteni sau ace de cravată. Atât de inutile toate, acum… 0 avere pentru atâţia oameni, lucruri fără de preţ pentru el. Ca şi el, aceste obiecte avuseseră perioada lor de glorie şi tot ca şi el, erau menite să îşi găsească pacea în uitare…
Cât de ciudată păruse câţiva ani în urmă retragerea lui la ţară…Era încă în putere, (deşi semne evidente îl avertizau ce va urma ). În momentul în care se hotarâse să plece aşa, fără a spune nimic ,nimănui, fără ceremonii de rămas bun, fară lacrimi, fară vorbe de regret… Când băgase de seamă pentru prima dată cum înfloreau pomii în livada lui, începuse să creadă că tot ce trăise până atunci fusese o glumă. Nimic nu se putea compara cu ceea ce Natura îi dezvăluia cu fiecare zi care trecea. Cât timp se mai putuse ţine singur în şa, îşi începea ziua cu lungi plimbări prin pădure, peste dealuri…Lăsa calul să pască şi petrecea ceasuri întregi sub câte un copac, ascultând glasul vântului, al apei, al păsărilor, al gâzelor, al…tăcerii. Erau momente în care toate încremeneau şi lăsau doar vocea Tăcerii să se audă. Şi, Doamne, nu era nimic mai frumos… Dar şi acele vremuri trecuseră şi începuse să nu se mai poată ţine de acest obicei, de a călări şi din ziua în care nu a mai fost în stare să iasă singur, a început să dispreţuiască lucrurile care, cu doar puţină vreme în urmă le adora.
Francoise se mişca eficientă de colo-colo. Urmărind-o, simţi ceva întâmplându-se cu trupul lui.
Senzaţii crezute moarte îl încercau acum şi se trezi dorind-o pe acea femeie. 0 chemă la el şi îşi întinse o mâna spre ea. Femeia, care crezu că vrea să îi spună ceva şi nu e în stare, se apropie şi când capul ei ajunse lângă al lui, se pomeni înşfăcatâ cu o vigoare de care nu-l mai credea în stare şi trântită alături de stăpânul ei, pe pat. Nici nu apucase să se dezmeticească şi îi simţi mâinile atingând-o peste tot, cautând să trezească în ea ,acei fiori ai poftei trupeşti. Deodată totul încetă. Ea crezu că el obosise şi aştepta să vadă ce va urma, fară a mai opune vreo rezistenţă. Câteva clipe mai rămase aşa, răstumată, cu fustele în sus, după care se ridică în capul oaselor şi-1 văzu fără semn de viaţă.

II atinse uşor, îl palpă, îi ascultă inima, după care izbucni în plâns. Se ridică iute şi aduse o lumânare pe care o aprinse la căpătâiul lui… Aşa pleca din lume unul dintre cei mai mari cuceritor de inimi Aşa se ducea Giaccomo Cassanova…sau poate eram eu…sau poate tu???

Reclame