Precum Ulisse

„Ulissse nu a existat!”…Bătrânul ce sta la masă, alături de mine,a spus asta ca pentru el, suficient de tare totuşi, pentru a fi auzit. Apoi a repetat : „Ulisse nu a existat. Şi ei cred că da…”Imi părea ciudată, uitându-mă la el,obstinaţia cu care repeta aceste vorbe. Ca şi cum n-ar fi vorbit singur,ca şi cum ar fi avut sau ar fi căutat un interlocutor. Mi-am tras scaunul lângă al lui şi după ce am facut semn ospatarului să repete comanda pentru amândoi, şi pentru mine şi pentru bătrân, 1-am întrebat:
-Ai spus ceva prietene?
-Da…Uite, de atâta vreme, Ulisse înfierbântă minţile tuturor celor care îi citesc peripeţiile, dar nimeni nu ştie că nimic, dar absolut nimic nu e adevărat.
-Nu te supăra, tu ştii cumva mai bine ce s-a întâmplat? E vorba de mii de ani…
-Fireşte că ştiu….Uită-te la mine. Ştiu, poate cel mai bine ce e adevărat şi ce nu.
-Atunci, cum nu ne alungă nimeni din cârciumă, crezi că îmi poţi povesti mai multe despre asta?
-Dacă ai timp şi rezişti suficient de bine la băutură, da…
Nu a început să povesteasca imediat. A încălzit paharul de coniac între palme, a luat o sorbitură mică, savurând gustul băuturii, pe cerul gurii şi şi-a aprins, tacticos, o ţigară, apoi, timp de câteva minute nu a făcut decât să privească, undeva, unde numai ochii minţii lui puteau bate.
Avea o faţa frumoasă, încă, deşi vârsta sculptase zdravăn în ea. Poate tocmai ridurile, ca nişte ape, pe faţa lui curată, îi dădeau acea aură atrăgătoare. Barba albă, pieptănată îngrijit, îl făcea să semene cu acei bătrâni din cărţile pentru copii. ….
„A fost odată, un tânăr care credea că nici o piedică nu îl va opri din drumul lui, că va fi mereu puternic şi că bătrâneţea îl va ocoli mereu”….Aşa începe povestea pe care ţi-o voi spune… Numai că, aşa cum se întâmplă de atâtea ori, acel tânâr, în momentul în care trebuia să decidă ceva important pentru viaţa lui, ezita şi de obicei, lucrurile se întamplau altfel decât îşi dorise el, iniţial, să se fi întâmplat…
Deşi zeii îi dăduseră suficientă minte pe care să o folosească, curajul lui se oprea întotdeauna în …imaginaţie. Era poate frica să facă lucruri ale căror urmări ar fi putut rămâne definitive. Gândind prea mult la urmări, lăsa timpul să treacă şi ceea ce era frumos în mintea lui, nu prindea niciodată rod, pentru că nici măcar nu avea curajul de a începe. Prea bun pentru a se lua de gât cu cei ce deja hotărau pentru el, prea generos pentru a da peste mână celor care, era evident, îl furau, s-a trezit într-o zi că tot ceea ce îşi visase şi tot ceea ce îşi dorise de la viaţă, nu îi aparţinea…
A tras un fum din tigară şi a mai luat o gură din paharul de coniac, după care a reînceput…
-Ştii care e culmea aceste monumentale minciuni?
-Doar dacă mi-o vei spune…
-Ei bine,Ulisse nu a plecat niciodată de acasă. Doar de câteva ori, prin sate vecine, dar atâta tot.
-Bine, dar călătoriile, aventurile, faptele eroice, femeile ce 1-au dorit…
-Poveşti, dragul meu…doar poveşti. Tu nu ai proiectat niciodată, în mintea ta, lucruri pe care ai fi vrut să le faci, dar nu ai putut sau nu ai avut puterea să le doreşti suficient, asupra altei persoane, care să aibă temeritatea ce ţie ţi-a lipsit? Poveştile lui, sunt, în fapt, ceea ce NU a făcut deşi şi-a dorit să facă.
-Bine, dar Ulise a fost un norocos. A avut o soţie frumoasă şi fidelă. Un veşnic model al cinstei şi fidelităţii conjugale…Nu-i de colo să aştepţi aşa cum legenda zice, vreme de mai bine de douăzeci de ani, ca soţul să ţi se întoarcă acasă; şi asta fără a te fi atins un alt bărbat în afara soţului…
-Vrei să ştii de Penelopa? Ei, Penelopa a fost o fată destul de drăguţă. Ajunsă la 17 ani, părinţii ei, care erau destul de înstăriţi, s-au gândit să o mărite cu cineva care să îi asigure o viaţa liniştită, fără surprize. Devenise evident că fata nu urma să devină nici o gospodină straşnică, nici o mamă model. În plus, tendinţa ei spre lenevie, ar fi putut face ca mai târziu, când toţi ar fi aflat de această meteahnă a ei, să le fie mult mai greu să o mărite sau să trebuiască să îi dea o zestre mai mare…
Blând şi supus, Ulisse s-a dovedit alegerea perfectă. Chemat de părinţii lui şi pus în faţa unui conclav ce îi cuprindea şi pe părinţii Penelopei, băiatul nu a putu spune NU. Şi uite aşa s-a trezit însurat, flăcăul de aproape 19 ani. Şi nu numai cu Penelopa, ci şi cu familia ei. Pentru că, din clipa în care preoţii satului i-au unit pe cei doi, rudele fetei au devenit prezenţe permanente în casa tinerei familii. Unchi, veri, mătuşi, nepoţi, se perindau pentru a le da sfaturi şi a-i îndmma. În felul asta, în timp,Ulise prinse drag de a sta mai degrabă în taverna din vecinătatea casei, bând vin, decât în patul lui.
-Bine, dar soţia lui ce spunea despre asta?
-Soţia lui era mulţumită că nimeni nu o certa pentru gunoiul care stătea, zile întregi, după uşă, pentru mâncarea care mirosea de multe ori a ars. Nimeni nu băga de seamă că deşi tânără şi destul de frumuşică, nu se îngrijea şi arăta şleampătă şi îmbătrânită.
-Dar dragostea lor?
-Care dragoste prietene? Ulise nu avea parte de ceea ce se cheamă tandreţe. Când se întâmpla să fie în intimitate cu soţia lui, totul era la fel de fad ca întreaga ei făptură. Sau poate, ca a lui. Telemah s-a născut, putem spune, aproape accidental….
-Bine, dar omul ăsta nu a simţit niciodată, nimic, pentru nimeni? Inima lui nu a bătut mai repede în preajma niciunei femei? Nu pot crede că un bărbat, în special unul tânăr, poate rămane imun la ceea ce se cheamă dragoste.
-Ba i s-a întâmplat şi lui….Trecuseră aproape şase ani de când era însurat. Şi…s-a întâmplat să apară, în satul lor, o văduvă tânără. Frumoasă, de o frumuseţe aparte, nespecifică locului, Circe, avea tot ceea ce un bărbat, cât de cusurgiu ar fi fost, şi-ar fi putut dori de la o femeie. Era, pe lânga o gospodină desăvârşită şi o femeie deosebit de tandră, anticipativă, cu o sensibilitate ce nu era la locul ei în acele vremuri…Nu e de mirare, deci, că în scurt timp aproape toţi bărbaţii satului au făcut pasiuni aprinse pentru ea…Râmâne , însă, un mister cum s-a întâmplat ca ei să îi placă tocmai de Ulisse, omul pe seama căruia se faceau atâtea glume, omul pe care mai toţi tindeau să îl încalece…
Ce să îţi spun? Cât timp a ţinut legătura lor, chiar şi eroul nostru se schimbase. Devenise mai hotărât, mai voluntar şi începuse chiar un mic negoţ care îi aducea un venit destul de frumuşel. Deschisese ochii şi băgase de seamă chiar şi catastrofa mariajului său. Începuse a se gândi serios să-şi lase baltă familia (cât de numeroasă era…) şi să plece cu Circe, în lume.
-De ce s-a zis că această femeie era vrăjitoare şi că 1-a ţinut pe Ulisse lângă ea doar cu puterile sale nepamânteşti?
-Ei, de ce? Când cineva tulbură liniştea unei comunităţi, când cumetrele se trezesc ameninţate în siguranţa lor conjugală, atunci se unesc, natural, împotriva intrusei pentru a o îndepărta. Uită, temporar , pricini vechi, găsind adevarata voluptate într-o atare cauză. Iţi poti da seama că, în acele timpuri, nimic nu era mai uşor decât să acuzi pe cineva de vrăjitorie. Răi şi ignoranţi, oamenii dau ghes să îşi astâmpere setea de sânge, chiar dacă cel sau cea incriminată nu are nici o culpă. Mai ales bărbaţii care s-au văzut loviţi în orgoliul lor, de refuzurile ei de a le fi devenit metresă, s-au trezit, peste noapte ca cei mai mari apărători ai moralei, tradiţiei şi zeităţilor casnice…
-Şi ce s-a întâmplat pe urmă? Cum s-a sfârşit relaţia lor?
-Aşa cum se termină întotdeauna, când ai de a face cu un bărbat slab… Femeile au reuşit să îşi întărâte bărbaţii şi împreună, au alungat-o, aruncând cu pietre după ea…
-Şi Ulisse unde era,în timpul ăsta?
-La crâşmă. Plângea neputinţa de a ieşi, odată pentru totdeauna, din acea mocirlă, care, ştia prea bine, îl trăgea la fund. Îşi bea visurile de a fugi cu ea şi a începe o viaţă adevărată.
-Şi nu a facut nimic pentru a o ajuta?
-Absolut nimic, în afară de a plânge, ca cea mai bicisnică dintre femei… Câteva săptămâni după aceea a ţinut-o tot într-o beţie, pentru ca, la urmă încercând să uite lipsa curajului de a înfrunta orice pentru dragostea lui, să termine spunând, asemeni celorlalţi, că Circe fusese o vrăjitoare. Conştiinţa lui putea dormi liniştită. El nu avea nimic de a face cu ceea ce se întamplase. Zeii se distrasera şi atâta tot…
A mai aprins o ţigară din care a tras cu sete…
-Ce îmi poţi spune de ciclop, de Polifem? De unde istoria asta? Şi asta e tot născocire?
-Şi încă ce născocire! Doamne…Asta cu siguranţă o să îţi placă…. Ţi-am spus deja că Ulisse petrecea o grămadă de timp prin taveme. Ei bine, de la o vreme, un vecin care a băgat de seama că Penelopa era mai mult singură acasă, a prins a îi face dese vizite…Nu se poate spune că a fost o pasiune devastatoare, dar un bărbat care să te asculte şi cu care să împarţi puţină intimitate, chiar de era chior de ochi, era mai bun decât nimic. Şi uite aşa a dus-o Penelopa noastră, vreme destul de lungă în tandreţuri cu vecinul Polifem….
-Dar Ulisse nu a băgat de seamă că nevasta îi cam punea coame?
-Ba, cam băgase el de seamă, dar nu a reacţionat decât târziu, când amândouă perechi de părinţi l-au chemat la o discuţie despre datoria lui de a îşi apăra căminul. Din nou, zeii casnici aveau un cuvânt greu de spus…
-Şi cum s-a terminat povestea? L-a ucis, aşa cum se spune?
-Nu, nu tocmai, deşi bătaia care i-a administrat-o a fost destul de serioasă. Cu toate că era o fire paşnică, în clipa în care a dat în Polifem, Ulisse a dat drumul la toată obida adunată în ani întregi de închistare şi de reprimare a oricărei dorinţe şi emoţii. Pumnii lui au cam îndoit cocoaşa vecinului, care, vreme îndelungată nu a mai putut ieşi din casă…iar când a făcut-o, a făcut-o pentru a se duce într-un sat vecin, unde s-a însurat mai apoi cu o femeie cam trecută dar foarte înstărită.
-S-au apropiat cei doi, după această ispravă?
-Pentru o vreme au fost ceva, ceva mai apropiaţi, însă, în muţenia lui, neavând puterea să discute deschis despre ceea ce îi rodea sufletul, Ulisse nu a reuşit să treacă niciodată pragul adevăratei intimităţi a ceea ce ar fi trebuit să fie, totuşi, căminul lui…
-Mi-e greu să cred, totuşi,că nu a navigat niciodată, că nu a urcat nicicând la bordul unei bărci,că briza nu i-a bătut niciodată obrazul…
-Poate ca a urcat într-o barcă. Dar numai în gând…Ithaca era locul unde i-ar fi plăcut să se fi născut şi nu acel sat obscur, de munte, în care toţi ţineau capre şi se îngrijeau de măslini. După plecarea din sat a lui Polifem, în acea casă s-a mutat un bâtrân orb, tare ciudat, care, se zicea, călătorise toată viaţa lui, pe toate mările. Îşi petrecea timpul stând la aceeaşi masă ,în tavernă, povestind cui ar fi stat să îl asculte şi să îi cumpere o cană cu vin, întâmplări din viaţa lui. Avea o memorie bună, bătrânul şi era înzestrat pentru a povesti, aşa că, în scurt timp Ulisse a devenit cel mai înfocat ascultător al lui. Bătrânul era tot ceea ce el nu ştiuse a fi…
-Bine, dar având, totuşi o minte destul de bună,de iscoditoare, realizând dezastrul din viaţa lui, îmi închipui că a făcut tot ce a putut pentru a îi deschide calea fiului său, să îi deschidă ochii în aşa fel încât să evite capcanele pe care viaţa i le-ar fi întins.
-Aşa ar fi fost firesc, însă, nu a făcut nimic nici în direcţia asta.
-De ce?
-Stii cum se întâmplă de atâtea ori în viaţă, când faci ceva doar de dragul de a fi făcut? Ei bine, fiul lui, după cum ţi-am spus deja, nu a fost tocmai fructul dragostei, pasiunii. În el, Ulisse nu a lăsat virilitatea, inteligenţa, nimic din ceea ce i-ar fi putut da drept zestre puiului de om. A contribuit doar cu sămânţa şi atâta tot. Telemah era, deci, produsul genetic al tatălui lui, dar în întregime produsul „spiritual” al mamei şi al familiei acesteia…
-Totuşi, copiii vin cu un dat în lume. Acel dat ar fi putut da roade într-o zi..
-Nu înţelegi că acel copil nu avea nimic? Incă din primele zile de viaţă devenise evident…A fost bolnăvicios, fricos, mincinos. Nu îi plăcea compania copiilor şi a crescut sălbatic şi sălbăticit, departe de tot ceea ce 1-ar fi putut face sociabil. La şcoală nu 1-a atras nimic în mod special şi nu de puţine ori, profesorul trebuia să îl trezească din somn. Tatăl lui? Era cel mai mare necunoscut pentru el. Nu îi lega nimic, dar absolut nimic. În plus, îl şi ocolea mereu, evitând orice contact cu el. In ochii lui nu era decât acel ratat bun de nimic de care îi vorbeau rudele mamei lui.
Când crescuse ceva mai măricel, Ulisse îi propuse să îl trimită la o rudă ceva mai îndepărtată, care i-ar fi desluşit calea armelor. Erau vremuri glorioase… Refuzul a fost mai mult decât categoric. Prefera să tândălească cu indivizi fără căpătâi, să trăiască din ciupeli, decât să aibă ceva stabil în viaţa lui. Până şi prima vizită la o femeie a fost o catastrofă, alegându-se cu o boală lumească. Băiatul era catastrofă totală, ţi-o spun eu…
-Cum a sfârşit Ulisse?
-Cum să sfârşeascâ? Avea aproape 60 de ani când s-a dus spre tărâmurile zeilor. Şi s-a dus la fel de liniştit precum a trăit. Nimeni nu 1-a ştiut vreodată bolnav. Când nu s-a arătat la crâşmă, la ora obişnuită, pentru o poveste şi un vin, au ştiut că s-a întâmplat ceva cu el. S-au dus acasă şi 1-au găsit. Murise în somn. Nimic eroic nici în asta…
-Buuuun, acum spune-mi de unde ştii dumneata toate astea .Cum se face că toate îţi sunt atât de familiare?
-Cum să nu ştiu, prietene de o seară, care ai avut plăcerea să îmi cumperi de băut şi să mă asculţi? Cum să nu ştiu când, Ulisse sunt eu??? Aşa am fost atunci, aşa am fost mai târziu şi mai târziu şi tot aşa am rămas până în ziua de astăzi… Istoria sau istoriile, precum vezi, se repetă. Şi ştii care e lucrul cel mai înfricoşător? Că în fapt nu învăţăm niciodată, nimic…. Imi făcu, ştrengăreşte, cu ochiul şi ca şi cum ar fi cărat toate veacurile în spate se ridică şi plecă, purtându-şi pipa între dinţi…

Reclame