0 lume nouă

Se ridică într-un cot şi privi femeia care dormea alături. În odaie o lumină galbenă, pală, crea umbre ireale. Prin perdeaua trasă peste geamul întredeschis, se vedea o strălucire bolnăvicioasă. Se gândi, fără voie, la o fecioară pe moarte.
Aerul era greu dar îi era lene să coboare, pentru a deschide larg fereastra. În plus, nu voia să facă nici o mişcare care ar fi putut-o trezi.
0 privi îndelung, fără a simţi trecerea timpului şi în colţul gurii lui apăru un zâmbet duios. Faţa lui devenise de multă vreme colţuroasă; aproape că uitase să râdă şi acum se descoperi amintindu-şi că şi asta făcea parte din emoţiile omeneşti. Era atâta vreme de când pribegea; îşi purtase paşii fără a şti ce căuta de fapt, în atâtea locuri.
Plecase de atâtea ori în miez de noapte fără ca nimeni să-l ştie şi fără ca el însuşi să ştie încotro se îndrepta. De fiecare dată lăsase în urmă o femeie dormind, visând la ceea ce el i-ar fi adus spre a-i împlini viaţa. Niciodată nu putuse să se trezească două zile în şir, lângă aceeaşi femeie. Avea oroare de creme, bigudiuri, vopsele…trucuri femeieşti ale căror menire era să le facă dorite cât mai multă vreme. Tremura chiar numai la gândul că ar fi putut vedea o femeie aranjându-şi lenjeria numai pentru a-i plăcea lui. Tot ceea ce tindea să devină obicei, familiarism, îl speria şi fugea cu mult înainte ca acest lucru să se întâmple.
Mulţi îl numeau cabotin, alţii stricat, alţii spuneau doar, dându-şi coate,”armăsar”;unii îl urau, la fel cum alţii îi copiau felul în care se purta şi vorbea. Mulţi negau chiar faptul că exista, sau, că existase. Niciodată nu se oprise însă să vorbească cu niciunii. Nu teama că s-ar fi descoperit, nu teama că s-ar fi arătat aşa cum era, vulnerabil şi nici de teamă că ar fi realizat cât de singur era, îl împiedeca să facă asta, cât lenea. Credea sincer că nu merita efortul şi că indiferent ce ar fi spus, ar fi fost în zadar. Acoperi cu băgare de seamă torsul dezvelit al femeii şi ,instinctiv, ea se apropie şi mai mult de el, căutându-i prezenţa. Îşi puse mâna grea pe umărul ei şi îi mângâie carnea fierbinte….
Ce ciudat…Trecuseră deja atâtea zile şi nu-l agasa când îşi simţea umărul pe care capul ei îşi căuta somnul, amorţit de nemişcare. Trupul lui obişnuit să sară din pat în miez de noapte şi s-o pornească la drum, căuta acum căldura trupului ei, dându-se pradă voluptăţii pe care, instinctiv sau calculat, ea i-o alimenta. Îşi trecu mâna peste barba nerasă de atâta timp şi se pomeni gândindu-se la rănile pe care părul lui aspru le provoca pielii ei fine, de fiecare dată când îi căuta îmbrăţişarea… Se pomeni căutând şi inventând cuvinte. Sonoritaţi ciudate, care să facă sufletul ei să tresară, inima ei să cânte, ochii ei să strige de bucurie. Nu i se mai părea fără rost să vorbească şi se descoperea acultându-se. Aproape că îşi uitase vocea, aproape că uitase că mai poate vorbi. Vorbele ce şi le vor fi spus tinerii Veronei, ori Dante, Beatricei, marele Will Doamnei lui Brune, prindeau viaţă, dansau în jurul lui, deveneau realităţi. Ca şi cum aceleaşi resorturi le-ar fi animat spiritele spre a ajunge în acelaşi loc.
De multe ori se temuse să vorbească. Îi repugna ridiculul şi crezuse că tot ceea ce era important, esenţa a ceea ce e şi va fi, s-a spus deja. De la primul Cuvânt al Creatorului, de la vorbele profeţilor şi ale nebunilor, până la cuvintele dulcege cântate de flaşnetarul de la colţul străzii, trecuseră eternităţi, existenţe, stări. Tot ce-i omenesc fusese deja întors pe toate feţele, enunţat, citit, tălmăcit, răstalmacit, deci, la ce bun? lar acum, zâmbind, se pomeni încercând în gând, rime. Îi era teamă să îşi pună diagnosticul. Ura precizia, mai ales când era vorba de ceva atât de superfluu cum e sufletul omenesc. Forme, tipare…nu fac decât să limiteze gândirea, să dea margini micimii unor aşa-zise spirite. Ca orice individ care fusese prea practic spre a fi cu capul în nori, dar prea leneş spre a deveni pragmatic, se temea să dea un nume stării ce-1 cuprinsese.
Se crispa gândindu-se că ceva s-ar putea întâmpla şi minunea lui ar fi dispărut, lăsându-l singur şi gol şi pentru prima dată simţi durere şi panică acută. Putea simţi ghionţii inimii pulsânde de-a dreptul în gât şi în timpane.
Şi nu ar fi putut, sub nici o formă să spună ce îl durea. Dar totul era atât de acut şi atât de profund… şi de nou ! Ar fi mângâiat-o, ar fi umplut-o de sărutări, dar nu voia să îi strice somnul. Îi plăcea abandonul total în care ea trecuse.
Undeva departe, Soarele se zbătea să-şi facă loc pe cer. Părea că totul încremenise şi părea că şi sunetele aşteptau, suspendate, tăcute, semnul unui nevăzut dirijor spre a se lăsa auzite, marcând astfel începutul unei zile noi.
În odaie, lucrurile căpătau alte forme, alte dimensiuni. Îi păruserămai apropiate,mai intime şi mai prietenoase în umbra nopţii.
Se lăsă încet lângă trupul a cărui respiraţie se auzea regulat. 0 stare de moleşeală îl inunda şi nici nu simţi când adormi…
Ceva mai târziu, doi ochi ce abia se lăsaseră sărutaţi de lumina crudă a dimineţii îl priveau cu drag. 0 palmă îi mângâie obrazul neras şi un sărut din vârful buzelor i se lipi de tâmplă…
0 nouă lume începuse…..

Reclame