Vânător-culegător

O luasem zdravăn în bot. Mai plastic de atât nu mă pot exprima. Mă simţeam murdărit, trădat în toată inocenţa şi bunătatea pe care o mai aveam, în ciuda venerabilei vârste de 25 de ani. Întâi a fost extrem de greu de digerat lucrul în sine, mai apoi a fost greu de tot să mă adun şi să îmi dau şuturi în fund, să mă conving că va mai fi ceva viaţa pe Pământ şi poate că merita să văd cam care era treaba. Ca urmare, mi-am zis că dacă nu îmi ieşise deloc cu faţa mea de băiat bun, puteam încerca oricând o schimbare în peisaj. Puteam deveni bad boy.
Şi cred că cineva pe sus (ori pe jos) mi-a văzut frământările şi mi-a netezit calea. Ştiu… Sună ca şi cum fabulez, dar…
De mic mi-au plăcut femeile. Şi nu ştiu cum se face, dar mai tot timpul, până pe la 26 de ani, m-am uitat cu jind la cele cu cel puţin câţiva ani mai mari decât mine. Asta nu înseamnă că neglijam vârstele mai fragede. Primele pupăceli fierbinţi datau de la grădiniţă, când cu un lăudabil spirit egalitar, o înghesuiam într-un colţ ba pe Getuţa, ba pe Graţiela căutându-le gingaş guriţele. Odată ajuns la şcoală, ţinte au devenit, pentru o vreme, ba Anca, ba Gabi. Mai apoi cred că s-a trezit în mine spiritul bărbătesc ancestral, care definea pe sapiens fosilis drept vânător-culegător. Descoperisem voluptatea vânătorii şi emoţia doborârii ţintei. Numai că sportul ăsta mă lăsa, de multe ori, descumpănit. Aşa vor fi simţit şi străbunii când, pornind după câte un vânat cu pene frumoase, ori cu blanuri lucitoare, descopereau dedesubt ceva deloc incitant. Şi îşi mâncau acea captură însă nu se mândrea cu trofeul. Şi cred că tot la fel ca cei vechi, cele mai tulburătoare gânduri le aveam în legătură cu ceea ce nu putusem captura. Aveam inorogii mei, tigrii mei tasmanieni ori păsările mele de foc…
„Croşetam” cu trei femei, toate mai în vârstă decât mine. Era, în acel moment, materializarea visului meu despre cum ar putea arăta raiul pentru un bărbat. Nici un fel de obligaţii, de nici o parte. Mâncare bună, răsfăţ, sex, plecat când vrut, venit când putut, fără explicaţii. E drept că slăbisem ca un motan în săptămâna brânzei şi colegii mă şi vedeaun murind înfipt, dar nu aş fi schimbat starea de fapt, pentru nimic în lume.
Numai că în ciuda faptului că îi oferisem din toate, poate chiar mai mult decât avea nevoie şi putea duce, instinctul meu de vânător se trezise din nou. Însă nu întotdeauna vânătorul are curajul a-şi întinde plasa, ori a lua în cătare următoarea ţintă. Cu atât mai mult cu cât lucrul ăsta îi pare complicat peste măsură…
Ce te faci când descoperi că cineva care ţi-a fost pe aproape tot timpul, aproape sub nasul tău, devine ca peste noapte, din boboc, lebădă graţioasă? Cum reacţionezi când îţi dai seama că te cunoaşte prea bine, cu toate bunele şi relele tale pentru a putea da un start unei relaţii? Îţi ţeşi plasă nouă, îţi iei straie poleite, ascuţi săgeţile, sperând că poate de data asta…?
Nu am avut curaj să fac nimic din toate astea, temându-mă nu de zădărnicia încercării, cât de golul ce ar fi putut apărea după. Al meu ori al ei. Nu ştiu dacă lăsând lucrurile aşa precum erau am făcut bine sau rău. Poate datoram amândorura ceva mai mult decât ce aduseseră ani de zile în care ne loviserăm accidental, precum electronii.
Zilele vânătorii s-au dus de mult. A rămas pasărea mea de foc…

Reclame