„La umbră de stejărel

Frumos doarme-un pompier” 

(Cântec de cătănie?)

 

Am plecat noaptea, cu acceleratul de la 22.40 din Suceava Nord către Bucureşti. În plasa pentru bagaje din compartimentul de clasa I se odihnea valiza mea de ocnaş, pardon…ostaş al bravelor trupe ale Ministerului de Interne. Fusesem repartizat să fac stagiul militar în Bucureşti, la trupele de pompieri. Lângă mine se afla, la fel de pleoştit şi de speriat, Cătălin Bocancea, care avea aceeaşi destinaţie. Am ajuns pe la ora 4.30 in Bucureşti şi am petrecut vreo câteva ceasuri la o verişoară mai îndepărtată, până ne-am încumetat să săltăm pietrele de moară cu care venisem pregătiţi sub forma valizelor din lemn şi s-o luăm în direcţia Foişorului de Foc, unde se afla Compania a VI-a, locul destinat adunării aspiranţilor la gloria nepieritoare adusă de tulumbă.
Mă uitam în jur şi mi se făcea milă de noi, acea imensă gloată, cu capetele proaspăt tunse de acasă (ca să evităm talentele frizerilor militari prea zeloşi), privind în jur cu teamă şi nedumerire. De unde gândeam că primirea se va desfăşura milităreşte, adică operativ, repartizarea s-a desfăşurat cu o încetineală exasperantă. Se striga un nume. Bietul soldică se ridica şi la vederea lui, plutonierii de companie care fuseseră trimişi să facă „târguielile” începeau: „pe ăsta îl iau eu, că e ditai bivolul şi am nevoie la scara culisabilă”, „pe piticul ăsta îl iau eu, ca am nevoie de servant unu”, „ţiganul ăsta îl iau eu, că are carnet şi îmi trebuie om de rezervă la ATI” şi aşa mai departe. Când s-a terminat cântărirea şi „achiziţionarea” noii trupe se făcuse binişor noaptea. Plutonierul major Popescu ne-a adunat pe noi, cei repartizaţi companiei a opta şi ne-a mânat către o staţie de tramvai. Am mers până la Casa Scânteii cu un tramvai şi acolo am coborât pentru o haltă de ajustare la „Cireşica”, unde plutonierul a permis un ultim dezmăţ înainte de a trece porţile unităţii. Oboseala, emoţia, precum şi faptul că eram nemâncaţi de o zi şi-au spus cuvântul. Cei care au băut s-au mototolit imediat. Aşa că, în momentul în care am ajuns în curtea companiei, în Băneasa, constituiam cel mai jalnic grup de tilicari posibil. Eram singurul treaz, pentru că nu băusem nimic alcoolic. Îmi umplusem vezica cu Ci-Co.
La vederea noastră militarii de ciclul doi şi trei s-au înveselit subit. Au început să strige care mai de care, tot felul de comenzi, pe care oricum nu mai avea cine să le execute. Locotenentul comandant de companie Sârbu (fiu de general, am aflat după o vreme) s-a arătat într-un târziu şi ne-a trimis magazie. Veston, cămaşă, bonetă, pantaloni, bocanci, curea, semnele de armă, petliţe, chiloţi cu mânecuţe, de armată şi aşa mai departe. Armata română era generoasă cu noi, va să zică… După ce ne-am schimbat ţinutele şi ne-am lăsat hainele civile la magazia unităţii, ne-am dus în pas alergător (nici nu îmi imaginam câte lucruri voi ajunge să fac în pas alergător!) la dormitor. Mi s-a părut oarecum ciudat că nimeni nu mai ţipa la noi şi că am fost lăsaţi în pace să ne trântim de-a dreptul în paturile de fier cu saltele pline de noduri. Numai că aveam să învăţăm extrem de repede că dacă ceva părea prea bun ca să fie adevărat, de regulă chiar aşa era. Nici nu lipisem bine pleoapele când s-a dat prima alarmă. Normal că habar nu aveam ce să facem la auzul acelei comezi. Aşa că am sărit din pat şi ne uitam, buimaci, unii la alţii. Asta i-a înfuriat cumpli pe „veterani”, care au început să strige la noi să ne echipăm cât mai repede. Atunci am aflat că un pompier bine instruit trebuia să fie în haine şi bocanci în cincisprezece secunde şi că acelaşi super-erou trebuia să se dezechipeze în cinci. După ce ne-au dat de vreo zece ori comenzile de echipare şi dezechipare şi au strigat la noi ca la cei din urmă viermi de pe pământ,”veteranii” s-au decis să ne lase, totuşi să „prindem” măcar două-trei ore de somn.
Ora cinci jumătate dimineaţa ne-a adus trezirea brutală şi ieşirea (în pas alergător) la înviorare. Început lejer, cu câteva zeci de ture de teren, câteva zeci de genuflexiuni şi pentru bună dispoziţie, flotări urmate de pasul broscuţei. În momentul în care am isprăvit prima înviorare din viaţa de cătană, aveam deja o drăguţă de febră musculară. Din curte, în pas alergător, am fost duşi la spălător. Am aflat cu acest prilej că în armată chiar şi spălatul se executa în cadenţă: vă spălaţi pe mâna stângă, vă spălaţi pe mâna dreaptă, vă spălaţi pe obrazul stâng, vă spălaţi pe obrazul de drept, vă spălaţi pe…sculă. Urmau: luaţi periuţa, puneţi pastă, spălaţi dinţii, scuturaţi periuţa şi la dormitor fuga marş! După ce ne echipam (pentru că înviorarea se făcea în izmene), fuga marş mergeam la sala de mese. Aici am făcut cunoştinţă cu delicatesele care aveau să-mi bucure stomacul în următoarele luni. Vestitul ceai cu iz de rom şi adaos de bromură de potasiu (nu ştiu cum, dar nu avea efect!), telemeaua cu 60 la sută sare, peştele oceanic, conservele expirate, fasolea cu pietricele, varza cu viermişori ori orezul de trei ori pe zi.
Prima oră de instrucţie a început promiţător:
-Băi gogarini, ni se adresa sergentul cu opt clase, plin de bube pe faţă, la comanda „drepţi” nu mai mişcă nici copilul în pizda mă-si-i. Aţi înţeles?
-Am înţeles, strigam noi, cuprinşi de adânca înţelegere a artei militare. Von Klausewitz făcuse mulţi discipoli în unităţile noastre, după cum aveam să vedem curând.
-Aţi înţeles pe dracu’!
După ore întregi de „la stân-ga, la dreap-ta, la stânga-npre-jur, pentru luptă cul-cat!”, am avut o mica pauză de gustare, după care am luat-o de la capăt, până la ora la care, fuga-marş, am mers la sala de mese, pentru prânz.
Prima zi a trecut în aceeaşi notă, cu precizarea că după amiaza am luat şi furtunele la întins şi la rulat, până am rămas fără salivă în gură. Trebuia dat zdravăn, să se desfăşoare toţi cei douăzeci de metri de furtun tip C, să nu se uite capătul cu racordul din aluminiu la fraierul care l-a aruncat (explicaţia savantă a sergentului!).
Seara, după masă, am avut o oră de învăţământ politico-ideologic, după care, fuga-marş, a urmat acelaşi ritual de la spălător, cu spălatul în cadenţă (atunci am în început să ma îndoiesc de faptul că sergenţii aveau măcar vaga idee că şi picioarele ar fi trebuit spălate, dar şi alte părţi anatomice).
După ce am executat echipări şi dezechipări încă vreun ceas, am lovit precum nişte scânduri, saltelele şi am adormit instantaneu. Nu a fost sortit însă a ne odihni. Un nătărău de fruntaş din ciclul doi se întorsese în acea noapte din permisie şi avea idei proprii asupra modului în care trebuia să se prezinte dormitorul. A urlat comanda de „alarmă” şi a început să lovească pe cine prindea la îndemână. Mama lui era, pare-se, bolnavă acasă şi de vină erau nenorociţii de bibani pe care îi găsise dormind. Numai intervenţia subofiţerului de serviciu pe companie a făcut ca acea seară să nu înregistreze nici o victimă în rândurile noastre. Atunci l-am urât pe idiotul acela cum nu mai urâsem pe nimeni pe lumea asta şi chiar cred că am fost la distanţă de câteva secunde de a-l rupe în bătaie. Mult mai târziu, peste ani, mi-a fost mila de el. Pentru că, undeva în adâncul sufletului, am fost convins că şi-a luat-o de mai multe ori în viaţă şi probabil că alcoolul i-a distrus si bruma aceea de suflet primitiv pe care o mai avea.

Am trăit momente cumplite în timpul trecerii mele prin oastea română. Am salvat oameni, am scos cadavre din foc, am văzut colegi pierzându-şi viaţa, am fost ars pe faţă şi aproape că mi-am pierdut vederea şi…multe altele. Privind în urmă, nu pot decât să mă simt solidar cu acei care îşi riscă viaţa în permanenţă pentru salvarea altora şi pentru păstrarea bunurilor lor, neuitând nici o clipă că în ciuda tuturor încercărilor, am purtat cu mândrie acea haină. Pe vremuri, în ziua de 13 septembrie era zi festivă în unităţile noastre. Mai ştia lumea de eroii din Dealul Spirii şi de sacrificiile lor. Iar militarii aveau mâncare mai bună şi câte un pahar de vin ori o tărie pe lângă ea. Celor din vechime, celor din ziua de azi, amintirilor încă vii: onoare şi respect!

Reclame