Şi nu ne duce pe noi în ispită…

Era a naibii de apetisantă! Îmi amintesc că în ultimii ani de liceu mi se cam scurgeau privirile după ea. Probabil că era singura blondă care m-a intrigat vreodată. Plină de contraste, reuşea să se facă remarcată imediat şi să tranşeze, chiar de la prima apariţie, raporturile ulterioare în care urma să te afli. Nu puteai decât fie să o placi, fie să o urăşti. Şi cred că şi cei care nu o suportau, uneori trebuiau să recunoască faptul că o cam plăceau. Bine…Poate că nu e o logică beton în rândurile de mai înainte, dar cam asta e ideea. Nu era deloc o persoană comună şi nu prea lăsa descoperite locurile prin care te puteai apropia de ea. Cert e că, găsind-o atât de fascinantă şi de altfel decât fătucile cu care croşetam, ca licean oarecum nesigur de mine, nu am avut nicodată curajul de a încerca măcar să mă apropii de ea şi să-i trag niscai clopote. Dar cum anii de liceu trec repede şi cum viaţa are obiceiul de a ne prinde în vâltoarea ei şi a ne duce mai departe, multă vreme nu am mai ştiu nimic de ea. Şi cum ochi frumoşi se găseau mai peste tot, iar anii năvalnici îşi cereau drepturile, aproape că se pierduse în uitare. Era perioada în care nu aveam timp de amintiri. Munceam intens să trăiesc experienţe noi şi să îmi fac amintiri. Numai că, aşa cum se întâmplă de atâtea ori, vârtejul pe care îl numim viaţă face de multe ori să revenim în situaţii în care ne-am mai aflat ori în faţa unor persoane de care ne-am mai lovit cândva, în timp. Cred că trecuseră deja trei sau patru ani după împuşcarea lui Ceauşescu atunci când aproape că ne-am lovit unul de celălalt pe trotuar. În primele secunde am rămas fără grai amândoi, după care tot ea şi-a găsit vorbele prima: -Kermit! Nebunule! Nu te-am văzut de atâţia ani! Ce faci? Cum o mai duci? Eu, Kermit pentru toţi foştii colegi din treapta a doua de liceu, am raportat conştiincios situaţia mea la zi. -Vino deseară pe la mine, a zis. Mai stăm de vorbă, bem ceva! Eu? Cum aş fi putut să-i rezist tocmai ei? Şi m-am dus. A fost o seară epică. (Ştiu că profa’ de română mi-ar face observaţie dacă ar citi propoziţia asta!) Ea lucra deja de câţiva ani în străinătate, fiind dintre cei care au ieşit din ţară imediat ce graniţele au fost deschise. Am vorbit de foşti colegi ori amici, ne-am uitat prin albumele ei de fotografii unde îşi păstrase mărturii ale călătoriilor ei prin Europa şi prin lume, am ascultat muzică. Aproape nimic deosebit. În afară de faptul că mă tot tachina în legătură cu lipsa mea de curaj în a o aborda, în anii în care numai câteva zeci de metri despărţeau clasele noastre. Cum timpul părea că goneşte în prezenţa ei, ne-am dat seama că se făcuse deja foarte târziu. Aşa că ideea unei cafele care să ne dea energie să mai stăm la taclale până spre dimineaţa nu a părut întru totul nelalocul ei. A făcut două bărdăci de cafea şi în timp ce aburii încă se ridicau din lichidul negru, a pus peste el nişte frunzuliţe, pe care le-a mărunţit între degete. Nu m-a alarmat în nici un fel acel lucru, întrucât mai băusem, mai ales prin Bucureştiul aventurilor mele, cafea în care se adăugau tot felul de arome. Aşa că, am băut licoarea şi chiar am apreciat gustul. Mai departe însă, nu aş putea să spun ce s-a întâmplat. Pur şi simplu pentru că am experimentat pentru prima şi ultima dată în viaţa mea sindromul „ruperii filmului”. M-am trezit adoua zi dimineaţa cu senzaţia că o pupăză îşi făcuse cuib peste noapte în gura mea. Tâmplele îmi pulsau, iar musculatura îmi era extrem de încordată. Cu chiu cu vai m-am descâlcit dintre picioarele ei şi am reuşit să străbat cei câţiva paşi, până la baie. Aş fi vrut să vărs, însă nu venea nimic înapoi. Am băut apă rece ca şi cum tocmai aş fi traversat Sahara, după care parcă mi-a mai venit inima la loc. Am dat să o trezesc, însă nu am reuşit să obţin nimic mai mult decât nişte bolboroseli neinteligibile din partea ei. Ca urmare, mi-am recuperat hainele şi am plecat încet, asigurându-mă că încuietoarea automată s-a declanşat în urma mea. Avea să vorbesc cu ea mai târziu… Abia după ce s-a înnoptat bine am reuşit să îi aud vocea. Abia se trezise şi se gândea ca după o baie fierbinte să se culce din nou. -Dacă tot ai sunat, hai, nu vii pe la mine? Sunt singură şi în noaptea asta. -Nu ştiu ce să zic. -Te temi de mine? -Nu ştiu dacă să mă tem încă ori nu. Ce s-a întâmplat azi-noapte? Nu mai ţin minte nimic. Ce am făcut? -Ce ai făcut, ai făcut bine, zic eu. De ce îţi faci griji? -Păi dacă am făcut ori nu ceva, nu crezi că ar trebui să am şi eu măcar o amintire din asta? -Haide, vino. -Doar dacă îmi promiţi că nu îmi mai pui nimic în cafea. -Nu-i nevoie.. E cu efect îndelungat. Ai să vezi! Ce să zic? Am tot văzut. Nu aş putea totuşi să spun, cu prea multe amănunte, cum a trecut şi acea noapte. Ceea ce pot spune e că vreme de vreo două săptămâni m-am simţit precum Lenin. Ori Carol al II-lea (asta-i pentru cunoscători!). Şi nu pot zice să a fost fain deloc.   După vreo câteva luni, când a dat din nou prin România, m-a sunat. Venise cu o prietenă bună dintr-o altă ţară şi voia să petrecem ceva vreme împreună, toţi trei. Eu?! …Voi ce gândiţi?
Reclame