Vă declar soţ şi soţie?

Era prin anul 2000 (când nu mai eram copii!) atunci când am primit un memoriu în laborator, în legătură cu o nuntă ceva mai deosebită. Pentru a evita orice posibilă problemă, am decis să fotografiez eu însumi acea nuntă. Lista de invitaţi era destul de lungă, iar printre ei se aflau câteva persoane destul de cunoscute în anumite medii, chiar dacă mie numele lor nu îmi spunea absolut nimic.
Mi-am pregătit, ca de obicei, aparatele foto („trăgeam” încă numai pe film şi aveam o cameră cu film color şi una cu peliculă alb-negru), flash-urile, studioul şi tot ceea ce mai trebuia pentru una dintre cele mai rentabile activităţi ale departamentului. Pentru mulţi poate părea încredibil că am ajuns, de vreo două ori la performanţa de a fotografia trei nunţi într-o zi. Numai că la noi, acolo, pe vasele de croazieră lucrurile acestea nu mai erau decât rutină.
Cu vreo zece minute înainte de ora stabilită, m-am prezentat în biblioteca vasului, o sală destul de mare şi de rafinată, începând să îmi plasez trepiedele, luminile ajutătoare şi alte lucruri necesare mie, dar şi videografului cu care lucram. În scurt timp au apărut invitaţii şi apoi mirii. Erau doi bărbaţi înalţi şi foarte arătoşi. Amândoi de culoare, extrem de bine îmbrăcaţi şi accesorizaţi. Totul era de cea mai bună calitate pe ei: costume, cămăşi, pantofi, ceasuri, bijuterii…totul. Arătau ca de pe copertele de reviste şi sunt sigur că dacă ar fi intrat în oricare din cluburile de mari fiţe, de oriunde din lume, ar fi plecat însoţiţi de cele mai frumoase femei. Numai că nu era cazul. Absolut deloc. Băieţii se iubeau enorm şi eram martor la materializarea, în acte, a sentimentelor lor.
OK. Recunosc. Până atunci mă mai intersectasem în activitate cu cupluri homosexuale. Fie de bărbaţi, fie de femei. Veneau, făceau o tonă de poze, cumpărau şi plecau. Erau clienţi şi nimic mai mult. În schimb, momentul cumva sacru (pentru că tuturor, indiferent dacă ne declarăm credinţa ori nu, ne place să credem că un spirit bun, o divinitate, ne binecuvânteaza căsătoria) la care luam parte m-a făcut, dintr-o dată, să văd lucrurile altfel decât de obicei. Şi oricât de rutinat aş fi fost, am simţit că trecusem la un alt nivel, într-o cu totul altă stare.
Aşa precum am învăţat în atâţia ani de când fotografiez nunţi, avorturi, cumetrii, slujbele de cununie şi botez, în acelaşi mod am memorat discursul pe care îl au cei ce oficiază căsătoriile pentru cetăţenii americani. Aşa că, aproape firesc, după ce am „tras” toate cadrele de care aveam nevoie până în acel moment, mi-am pregătit camera pentru clipa în care oficiantul urma să declare căsătoria gata, încheiată, cu formula sacramentală: and now, by the power invested in me I may declare you man and wife (şi acum prin puterea cu care am fost investit, vă declar bărbat şi soţie!). Apoi urma primul sărut oficial al noii familii. Aveam camera gata pentru a surprinde pupicul şi urechea ciulită pentru a a vedea cum urma să adapteze formula pastorul baptist care oficia.
Totul era ca de obicei. Mirii se aflau faţă în faţă, ţinându-şi mâinile, şi după ce şi-au rostit jurăminteleşi şi-au plasat verighetele unul pe degetul celuilalt, aşteptau concluzia finală a omului cu reverendă şi guler alb cu violet. Şi cuvintele au venit. Fără nici un fel de schimbare în formulă. Vă declar bărbat şi soţie! Ştiu că în timp ce-i fotografiam cu limbuţele unul în gura celuilalt, îmi trecea prin minte: ar fi putut măcar să zică: vă declar căsătoriţi. Era cu totul altceva. Cel puţin pentru mine şi atâţia alţii ca mine pentru care ideea de cuplu şi de familie înseamnă prezenţa ambelor sexe…
Ceva mai târziu, după ceremonie şi după felicitările celor din familie, în timp ce aşteptam să îi răpesc pe miri pentru o şedinţă foto, au avut o mică petrecere. Toată lumea băga zdravăn pe sub nas din aperitivele de pe platouri şi golea pahar după pahar din şampania ieftină cu care compania umpluse mesele. La un moment dat, pastorul s-a apopiat şi mi-a citit ecusonul.
-A…România! Sunteţi creştini pe acolo sau ce?
-Păi aproape că ne lăudăm că am fost creştini înainte de creştinism. Asta pentru că manualele noastre de istorie ne zic că străbunii noştri erau monoteişti. Iar dacă mai adăugăm şi faptul că Sfântul Andrei s-a ostenit pe la noi prin bătătură, aş zice că avem ceva vechime.
-Şi aveţi familii de gay pe acolo, pe la voi?
-Nu. La noi o facem după moda veche. Femeie cu bărbat. Ori bărbat cu mai multe femei. Ori invers.
Omul a zâmbit, oarecum îngăduitor, intuind poate, conflictul din mintea mea, după care a zis una pe care nu o voi uita niciodată:
-Ei bine, fiule, să ţi-o spun eu: oamenii negri nu sunt tocmai oameni.
Am rămas siderat. Omul se ospăta din ceea ce fusese pregătit pentru gaşca mirilor. Bea şampania pe care ei o plătiseră şi nu cu multe minute înainte tocmai le dăduse binecuvântarea de a trăi ca soţi. A mai stat un pic, îmbiindu-mă să iau măcar o felie din tortul miresei (?), după care, înainte de a mă părăsi de tot mi-a spus cu un ton oarecum misterios:
-Nu e normal deloc. Şi încă nu ai văzut nimic.

…A trecut vremea. În toţi anii aceştia am întâlnit, probabil, mii de homosexuali de ambe părţi. Cu unii (ori unele) sunt amic bun şi îmi face plăcere să-i întâlnesc şi să discut Până nu demult însă, relaţiile dintre ei şi ceilalţi purtau pecetea unei anumite normalităţi. Nimeni nu căuta să invadeze spaţiul altuia. De puţină vreme însă, se pare că anormalul asediază din toate direcţiile, căutând a i se da întâietate, sub pretextul eliminării discriminării. Şi asta zău că nu e normal. Am auzit pe mulţi zicând că în natură, în rândul mai multor specii, se întâlneşte homosexualitate. Aşa e. Numai că NATURA rezolvă în stilul ei, fără compromis, această problemă. Indivizii homosexuali nu procrează. Şi ca atare, într-un timp mai lung sau mai scurt dispar. Omul a găsit rezolvarea, inventând adopţia! În cel mai nenatural mod cu putinţă.

Reclame