Despre părinţi (lăsaţi ifosele şi citiţi!)

Nu ştiu cum a fost la voi, dar la mine în casă cel mic a rostit prima dată cuvântul tata, nu mama cum era de aşteptat şi mi-au dat lacrimile de bucurie atunci când l-am auzit. Îl lăsasem singur, lângă bradul de Crăciun şi când m-a văzut ieşind din cameră a zis, aproape temându-se de vocea lui, tati! Şi oricât de dur şi de aţos mă dau eu, mi s-a pus un nod în gât. Cum i s-a pus mamei lui când a rostit cuvântul mama. Probabil că ar fi trebuit să-i dăm vreo două peste bucuşoarele lui rozalii şi să-l punem la punct, spunându-i că eu eram părinte 1 (purtând bijuteriile familiei), iar mamă-sa era, normal, părinte 2. Nu am făcut-o la vreme. Ba, mai mult decât atât, ne-am încăpăţânat să-i zicem băiat, deşi eram conştienţi de sacrilegiul pe care îl comiteam atâta vreme cât el nu-şi descoperise încă sexualitatea şi nu decisese ce vrea să fie: băiat ori fată (în cazul ăsta strigând să-i eliberăm fata captivă în trupul de băiat).
Nu-i aşa că tot ce am scris până acum sună de-a dreptul de căcat? Aşa şi este. Am citit zilele astea zeci, poate chiar sute de influenceri (au diplomă de influenceri? Şi dacă da, de unde, că vreau şi eu!!!) care vor să ne zică cât de porc e să apărăm eufemismul numit familie tradiţională şi cât de folosită e lumea PROASTĂ ŞI INCULTĂ, în opinia lor de ticăloşii de la PSD care apără ceva atât de depăşit.
Că o grămadă din ăia de la PSD sunt de-a dreptul idioţi patentaţi nu-i nici o îndoială. Că sunt tone de idioţi în toate partidele, nu e, iarăşi, nici un mister. Dar se pare că românilor le plac idioţii şi de aceea îi votează, imparţiali, şi din stânga şi din dreapta (deşi nu există aşa ceva de nici o culoare!).
Nu ştiu câţi dintre voi aţi lucrat ori aţi avut aproape, zi de zi, cupluri ori indivizi, numiţi generic pe invers. Eu am lucrat mulţi ani şi cunosc un număr destul de mare. Şi de cupluri şi de indivizi. Şi dacă nu m-a deranjat să lucrez cu ei atât timp cât nu s-au luat de bucile mele, atât timp cât preferinţele lor s-au manifestat doar în mediul lor privat a fost OK. În momentul în care mediul începe să corupă şi să perturbe mersul firesc al lucrurilor însă, nu mai e OK. Şi haideţi s-o luăm băbeşte: sunt profesii în care, dacă nu eşti homosexual nu ai aproape nici o şansă. Vedeţi lumea modei ori a dansului. Am vorbit cu dansatori care mi-au mărturisit că au schimbat tabăra numai pentru a putea accede la roluri ori companii care le erau interzise atât timp cât erau mai mult ori mai puţin normali (la urma urmei care e criteriul absolut al normalităţii?). Am printre cuplurile homosexuale, prieteni foarte buni. Dar lucrul ăsta se datorează în primul rând decenţei şi profesionalismului şi în nici un caz exhibiţionismului ori excentricităţii sfidătoare.
Am văzut şi eu evoluţia libertăţilor legate de sexualitate şi apartenenţa la un anume sex în occident. Şi am văzut cum e folosită şi manipulată cu nesimţire „corectitudinea politică” legată de asta. Şi de cea legată de culoare, ori de grup etnic. Şi am putut vedea, ca atâţia alţii, cum un negru ia o slujbă mai bună pentru că dacă nu o obţine, strigă că a fost discriminat datorită culorii pielii sale. Tactica se aplică absolut identic pentru ceilalţi, fie homosexuali, fie refugiaţi, membri ai unor grupuri etnice ori culturale.
Citesc. Şi citesc destul de mult şi îmi place să cred că mai şi înţeleg ceea ce citesc. Şi m-a durut până la lacrimi să văd cum nişte piticanii sufleteşti strigă la bătrâni (părinţii, vecinii, mătuşile şi unchii lor, care i-au crescut aşa cum i-au ţinut puterile şi cât i-a lăsat priceperea!) să îşi ia labele de pe viitorul lor. Părinţii lor, bătrânii ştiuţi ori neştiuţi au MÂINI. Mâini calde şi de atâtea ori crăpate de muncă, de lipsuri, de timp. Bătrânii ăia la care strigă cu ură, i-au crescut cu dragoste şi cu sacrificii, aşa cum au putut, nădăjduind că ei vor trăi un pic mai bine. Bătrânii ăia sunt mai întâi de toate OAMENI şi au mâni, nu animale care au labe. De unde atâta ură şi dispreţ la pipiţele şi cocalarii ăştia? Nu îmi pot imagina. Ştiu. Trăiesc în lumea asta. Sunt copii abuzaţi şi sunt abuzuri de tot felul. Sunt accidente la fiecare pas. Dar nu îmi pot explica ura şi dispreţul acestor tineri care par a nu realiza nici o secundă că pentru ca ei să apară pe lume a trebuit să existe dragoste. Câtă va fi fost. O zi, o lună, un an, un deceniu…dar a fost. Şi nu le doresc uscaţilor sufleteşte care îşi varsă ura şi frustrarea în felul acesta decât să aibă parte, la vârsta la care sunt părinţii lor acum, de exact aceleaşi zoaie care să le vină în faţă. Şi de aceaşi dispreţ sictirit şi superior. Şi da…să numere cu aceleaşi gesturi tremurate, bănuţii care le vor veni în ziua de pensie!
Suntem oameni şi suntem plini de cotrarii. Dacă nu am fi fost aşa, am fi fost animale. Poate chiar dintre acelea de care ne amintesc grupurile LGBT că practică homosexualitatea. Natura are înţelepciunea ei implacabilă. Toţi indivizii care nu se înscriu în tiparele ei dispar. Indivizii de acel gen, indiferent de specie, atât timp cât nu perpetuează, dispar. Excepţie fac doar nişte viermi şi nişte insecte care îşi pot schimba sexul atunci când nu există reprezentanţi ai sexuui opus pentru fecundare. Dar şi aici, sub o formă sau alta, există două sexe pentru a continua viaţa- Sigur…Mai sunt şi organisme unicelulare care se divid…
Net-ul a devenit în aceste zile tribuna tuturor idioţilor care nu înţeleg o boabă din ceea ce citesc. Că dacă votezi îl scapi pe Dragnea de puşcărie, că se adoptă ‘jdemii de legi de care nu ai habar şi aşa mai departe. Pe oriunde am mers am fost mândru că vin de unde vin, că sunt ceea ce sunt ori că am educaţia pe care o am. Dar se vede că, întrucât trufia e unul dintre păcatele capitale, pedepsite exemplar, cineva de sus (ori de jos!) a ţinut să îmi arate că neamul meu nu e nici mai cu moţ şi nici mai cu stea în frunte şi că nu atât prostia, cât ticăloşia, apare peste tot. Şi mai şi puieşte! Şi mi-a mai arătat ceva: că cel mai mare duşman al românului va fi întotdeauna un român. Complexul mioritic i-aş zice…

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Adrian Păunescu- Repetabila povară

Reclame