Nu cred că voi uita vreodată cum şi-a făcut apariţia în clasă. Era micuţ de statură, probabil în jur de 1,60 metri, dar rotunjor de tot, părând că mai degrabă aluneca, decât păşea. Avea o hartă a lumii în mână şi după ce a desfăşurat-o cu grijă, a început să ne depene fascinanta poveste a lumii de departe, la care, cel puţin atunci, nici măcar nu îndrăzneam să visăm.
Ne dădea o mulţime de detalii şi îmi amintesc că notiţele de la geografie au fost printre cele mai amănunţite pe care mi le-am luat de-a lungul tuturor anilor de şcoală generală. Ne plasa de multe ori glumiţe ori mici istorisiri care mă ajutau să-mi fixez extraordinar de uşor anumite date. Că de…aşa e geografia. Ai de a face cu mulţime de nume, numere legate de longitudini ori latitudini, înălţimi muntoase ori abisur oceanice. Domnul de geografie avea ritualul lui şi ne lua pe îndelete cu poziţia pe hartă a locului despre care vorbeam, vecini şi ceva relaţii cu vecinii, intrănd de multe ori în detalii istorice care ne făceau ochii mari, apoi relief, climă, floră şi faună, reţea hidrografică, economie, populaţie, monedă şi câte şi mai câte lucruri care gândea că-şi vor găsi locul în minţile noastre crude.
Îmi plăceau orele de geografie şi de multe ori citeam lecţiile înainte şi apoi căutam lucruri ce nu erau în manual, ca să mă pot anunţa la lecţie, să arăt că ştiam. Şi nu eram singurul.
Îmi plăcea grozav că nu ridica tonul niciodată şi că chiar şi atunci când cineva nu ştia, găsea o glumă ceva, un cuvinţel care să nu lovească, chiar dacă nota nu era grozavă la acea ascultare.
Anii au zburat şi nici nu pot realiza unde s-a scurs tot acest timp. Ştiu doar că am avut la un moment dat şansa de a hoinări prin lume, în acele locuri de care ne vorbea cu atâta drag Borcănel, (aşa cum îl poreclisem noi, loazele!) pe profesorul Fendrihan, de geografie. Şi Doamne, cât de aproape l-am simţit atunci când, ajungând într-o tară pe care nu o mai văzusem, ori trecând pe lângă un munte de care ne vorbise, îmi veneau în minte lucrurile pe care cu atâta vreme în urmă a căutat să ne înveţe. Am îmbrăţişat cu drag acea amintire şi am purtat-o peste tot pe unde drumurile mele pe ape, prin aer ori pe uscat m-au dus.
Şi nu a fost Borcănel singurul. Bătălii, expediţii de explorare ori molime de care pomenesc paginile istoriilor, cuvinte şi înrudirea lor despre care ne vorbeau „profele” de limba română ori de limbi străine, tot ceea ce am citit cu drag de ei, de dascălii mei din atâţia ani de şcoală mi-a umplut desaga de cunoaştere cu care am păşit fără teamă prin lume. Şi dacă nu ajung să îi privesc în ochi, unii dintre ei fiind deja plecaţi dintre noi, le mulţumesc purtând cu mine curiozitatea pe care au ştiut să mi-o stimuleze. Câteodată cred că nici nu m-am mutat din banca întâi, rândul la geam…

Reclame