Particula de „mi se rupe”

După eforturi lungi, disperate, încăpăţânate de-a dreptul, reuşisem să separ, în ciuda tuturor pronosticurilor şi a scepticismului general, particula de ” mi se rupe” din ADN-ul românilor.
Până în momentul în care am reuşit s-o identific şi s-o scot în evidenţă, iar mai apoi să o elimin din frumoasa spirală conţinând informaţia genetică, nici măcar eu nu întrezărisem perspectivele noi ce se deschideau ingineriei genetice.
Ceea ce îmi îngreunase munca ani în şir a fost o caracteristică oarecum cameleonică a acestei particule. Întotdeauna reuşea să pară altceva decât era. Cam ca o grămadă de oameni pe care îi cunosc personal ori doar de pe la televizoare. În clipa în care îmi concentram interesul pe ea, suma reacţiilor ce urmau, mă făceau să cred că o luasem, (a câta oară?) pe o cale greşită. De unde cu câteva secunde în urmă părea energică, bine ancorată în şiragul spiralat şi plină de resurse, într-o clipire de gene se transforma în ceva cu totul lipsit de interes, într-un fel de reziduu care se încăpăţâna să se ţină de particula de dinainte şi de cea care îi urma. Până la urmă tocmai această caracteristică m-a făcut să încerc, oarecum sătul de atâtea eşecuri, să văd unde mă duce insistenţa de a o cerceta. Şi surpriza a fost pe măsură! Microscopul meu de ultimă generaţie, precum şi reactivii aduşi printr-o filieră profund ilegală, taman de la laboratoarele de cercetare ale NASA, m-au purtat într-o lume pe care nici măcar în visurile mele de adolescent îndrăgostit de SF, nu mă aventurasem. Cu fiecare zi care trecea, cu fiecare experiment care îmi reuşea, deveneam din ce în ce mai fascinat de ceea ce reuşeam să înregistrez în materiale video unicat.
De aici şi până la gândul unui eventual „vaccin”, în fapt un nanorobot care să acţioneze asupra celulelor gazdei căreia îi era administrat, producând schimbări dramatice de comportament, nu a mai fost decât un mic, foarte mic pas. Însă unul extrem de complicat, depăşindu-mi atât cunoştinţele în domeniul nanoroboticii cât şi posibilităţile materiale. Însă m-am descurcat. Nu a fost uşor. A trebuit să fac o grămadă de promisiuni asupra drepturilor de utilizare a noii tehnologii în viitor. Tot prietenii din afara ţării m-au ajutat şi aici. Unii cu bani, alţii cu tehnologie. Alţii au venit în persoană şi au creat acele entităţi sub-microscopice care să poarte „uneltele” apte să dezafecteze particula de „mi se rupe” din celulele umane. Nu a fost deloc uşor să ascund această adevărată cruciadă ştiinţifică de ochii vigilenţi ai celor douăzeci şi ceva de agenţii de intelligence ale statului. Pentru a face imposibilă interceptarea mesajelor, comunicam numai prin intermediul telefoanelor din pahare de plastic, legate între ele cu sfoară de cânepă de un milimetru, ecranată cu fir de pescuit de zero-cinci. S-a dovedit încă o dată că vechea tehnologie nu şi-a jucat ultima carte!
Adevărata piatră de hotar a constituit-o însă testarea rezultatului muncii noastre. Ajunsesem la concluzia că cea mai bună cale de administrare a vaccinului era cea orală. Nanoroboţii, realizaţi din materiale folosite în industria aero-spaţială erau rezistenţi la temperaturi cuprinse pe o plajă de peste trei sute de grade. Rezistenţa la acizi se dovedise de-a dreptul remarcabilă, depăşind până şi cele mai optimiste estimări ale noastre. Calea unei cafeluţe „drese” cu vaccin ori a unei băuturici condimentate cu câte o picătură microscopică de preparat fusese alegerea cea mai la îndemână.
Nu am cum uita primul experiment… Într-un pahar de capuccino luat de la automatul din holul instituţiei, am picurat, cu multe precauţii, doza pregătită. În fapt, mai mult am suflat-o din seringa cu care venisem înarmat de acasă, pentru că era prea mică pentru a fi văzută cu ochiul liber. Era o zi de luni. La prima oră, atunci când nici iarba nu creşte, nici vântul nu suflă şi nici un gând nu tulbură raţiunea ori simţirea vreunui funcţionar, frunţile fiind netede precum mătasea cea mai fină. Popasul în faţa ghişeului îmi dădea ghiorţăieli de maţe, însă am reuşit să îmi stăpânesc nervii şi să pun pe marginea de marmură din faţa doamnei cu coafură sofisticată, micul pahar.
-Să aveţi puţină energie, i-am spus eu, făcând cu ochiul spre paharul din care aburii parfumaţi se ridicau îmbietori. După ce a zăbovit cu privirea asupra mea, cam tot atât cât i-at fi lat să bage în seamă vreun gândac enervant, doamna a luat păhărelul şi mirosindu-l cu voluptate, a sorbit gingaş din el. Câteva minute nu s-a întâmplat nimic. Absolut nimic. Femeia continua să se chinuie cu un joc de solitaire rămas, nu ştiu cum, pe calculatorul instituţiei. Nici măcar o tentativă de a privi ceasul de pe peretele din faţa ei, care aproape urla că programul îi începuse de mai bine de zece minute. Apoi…s-a întâmplat! Ca şi cum ar fi fost atinsă de o descărcare electrică de zeci de mii de volţi, a tresărit. Şi-a îndreptat spatele şi a dat într-o parte scaunul comod în care se scursese de dimineată, când venise la serviciu şi şi-a îndreptat faţa, luminată de un zâmbet larg către mine:
-Bună dimineaţa. Cum vă pot fi de folos atăzi? m-a întrebat, cu cel mai preocupat aer pe care l-am putut identifica vreodată la o persoană aflată în spatele unui ghişeu.
Am început o poveste fără cap şi fără coadă despre nişte impozite care nu fuseseră bine calculate, despre nişte reclamaţii absurde pe care voiam să le fac împotriva porumbeilor care murdăreau oraşul şi am toooot ţinut-o aşa vreo jumătate de oră. Şi ce să vezi? A prins a da telefoane, a consulta tot felul de baze de date, a face calcule şi a scoate soluţii, asemeni unui magician, pentru toate problemele ce mi le inventasem. Dacă nici aceasta nu era o dovadă că munca mea produsese ceva care chiar funcţiona, atunci nu ştiu cum altfel aş mai fi putut mulţumi eventualii contestatari!
Intreaga lună am testat vaccinul în tot felul de condiţii. Chiar şi prin spitale, ori pe la Poliţie.
Surpriza cea mare mi-a oferit-o însă Safta, o fostă colegă de clasă care spală ceştile de cafea pe la Preşidenţie. S-a oferit ca nici mai mult nici mai puţin să îmi testeze vaccinul în incinta palatului, că tot urma să aibă loc mai multe multe întâlniri spinoase între marii bărbaţi încrăvătaţi şi marile femei cu harnaşamente ale neamului. Vă daţi seama că nu am putut refuza o oportunitate ca aceasta…
Samuil, un alt fost coleg de clasă care juca de mai mulţi ani rolul de copac numarul doi în curtea palatului, cu rol de supraveghere ochio-timpanică şi eventuală interveţie, s-a angajat să îmi planteze un dispozitiv nedetectabil în interiorul sălii unde urmau să se întâmple acele evenimente, pentru a putea urmări progresul experimentului. Era perfect. Aveam un profesionist care îmi făcea un mare serviciu, absolt necesar omologării finale a „preparatului”.
La fel ca şi la primele experimente, am putut simţi, de acolo de unde mă aflam, o răceală evidentă în vocile celor ce intraseră la convorbiri. Unii ziceau de documente ce era musai să fie semnate, alţii răspundeau că li se rupea în piaşpe de documentele lor. Ba că era mult prea devreme să ceară aşa ceva, pentru că nici măcar nu reuşiseră să parcurgă materialele. După cam zece minute (de…politicienii sunt altă specie…au stomacurile mai tari!) am putut sesiza o schimbare de ton:
-Când ziceaţi că aveţi nevoie de acele documente? Noi vi le putem pune la dispoziţie chiar acum.
-Perfect. Dar ştiţi că noi ne gândeam să vă mai trimitem nişte hârtii zilele astea cu nişte măsuri care se cer luate pentru buget. Dar consilierii dumneavoastră au spus că nu veţi fi disponibil pentru o vreme…
-De ce nu îmi daţi drafturile chiar acum, să mă uit peste ele şi să vă dau OK-ul?
Şi uite aşa au ţinut-o toată ziua, încât nu îmi venea a crede că încă mă aflam pe plaiurile mioritice.
M-am urcat destul de confuz în maşină spre a mă îndrepta către casă. Gândurile mi se roteau sălbatice în cap şi e încă un mister cum am reuşit să ajung acolo unde trebuia, pentru că, privind în urmă, îmi dau seama că nu mă concentrasem nici măcar o clipă asupra drumului.
Am deschis grăbit poarta, am tras maşina în garaj şi m-am dus în goană către laboratorul meu de la subsol. Ceva-ceva bâzâia enervant în mintea mea şi eram gata să trec la următorul pas, care urma a se dovedi încă şi mai îndrăzneţ decât primul. Urma să identific şi mai apoi să fac vaccinul pentru o altă particulă misterioasă: cea de „pe-a mă-tii”!

Reclame