Havana, marea mea dezamăgire

Drumurile mele pe ape m-au dus, mai târziu decât mi-aş fi dorit şi într-unul din oraşele în care s-a făcut istorie, de multe ori sângeroasă, în ultimele două sute şi ceva de ani. Din acest loc au plecat corăbii către inima continentului American, transportând trupele ce au decimat imperiile din centrul şi sudul continentului, ori au plecat, încărcate cu imense bogăţii, către puternicii Europei. Clerici, mai cu seamă catolici, aventurieri, soldaţi, piraţi, capete încoronate, au trecut de multe ori, dintr-o direcţia sau cealaltă, prin acest oraş port.
Cei ce ajung astăzi în Havana cu greu şi-ar putea închipui că la un moment dat, către sfârşitul secolului al XIX-lea, Havana era unul dintre cele mai mari şi mai înfloritoare oraşe din lume, cu mult înaintea New York-ului ori Bostonului.
Deşi a cunoscut ocupaţia americană, arhitectura oraşului a fost destul de puţin afectată de curentele la modă pe continent. Cea care dă nota cvasigenerală, în vechea Havană este arhitectura hispanică.
Era cu puţin înaintea amiezei când mi-am terminat treaba la bord şi mi-am impus o pauză pentru a face cunoştinţă cu oraşul la care mă gândisem de atâtea ori în trecut. Şi o făcusem mai ales pentru că numele unor personalităţi era legat pentru totdeauna de acest oraş.
Poate că de cele mai multe ori când pronunţăm numele acestui oraş ne gândim prima dată la Fidel Castro ori Che Guevarra, însă de el este legat pentru totdeauna şi cel al lui Ernest Hemingway ori de muzica fără egal a celor de Buena Vista Social Club. Havana fusese legată de criza rachetelor din anul 1962 şi de cei doi mari protagonişti ai momentului în care omenirea s-a aflat în pragul unui război atomic: J.F. Kennedy şi Nikita Hruşciov. Cu siguranţă nu mă gândeam la criza rachetelor ori la foşti preşedinţi în momentul în care am păşit în arşiţa umedă care învăluia oraşul. Era un moment nepotrivit pentru a face fotografii generale, umezeala limitând profunzimea câmpului vizual. Nu m-am descurajat şi am pornit, aşa cum am făcut de atâtea ori, în atâtea alte colţuri ale lumii, per pedes apostolorum.
Imediat ce am ieşit din clădirea care a adăpostit vechea vamă portuară, de pe bulevardul Malecón, transformată în terminal pentru vase de croazieră, am traversat strada şi m-am aflat în Plaza San Francisco, în cartierul Habana Vieja. Poliţişti pe motociclete vegheau siguranţa traficului destul de haotic la acea oră. Am luat câteva cadre imediat ce am dat cu ochii de câteva faţade care păreau a-mi „vorbi” despre vechiul, strălucitorul, bogatul oraş. Am urmat un grup de turişti însoţiţi de un ghid, de-a lungul străzii înguste care se deschidea în partea stângă a pieţei. Vechi tunuri, infipte cu gurile în jos, opreau traficul maşinilor către Plaza Vieja, în care am pătruns după numai câteva alte sute de metri. Delimitată de restaurante, hoteluri ori instituţii publice, piaţa era extrem de animată la acea oră. Într-o parte, grupuri de copii jucau fotbal, sub supravegherea unui profesor tânăr care gesticula energic. Ceva mai încolo, câteva grupuri de turişti, însoţiţi de ghizi ce vorbeau în mai multe limbi, admirau faţadele clădirilor şi făceau fotografii. Un grup de adolescente priveau trecătorii şi comentau, ascunzându-şi feţele, pentru a nu li se vedea zâmbetele ce însoţeau acele comentarii.
Am continuat, consecvent, urmând calea deschisă în partea stângă a pieţei, pătrunzând în chiar inima acelui vechi cartier havanez. Mirosuri de tot felul, cele mai multe extrem de grele, de canalizare blocată îmi însoţeau paşii. Uşile de acces în acele clădiri vechi erau deschise, unele căzute în lături, lăsând privii trecătorului imaginea soluţiilor localnicilor la acuta criză de locuinţe. Se putea vedea uşor cum între vechile plafoane înalte şi-au făcut apariţia unele etaje intermediare, găzduind mici încăperi destinate fie depozitării unor lucruri care nu îşi mai găseau locul în apartamente, fie unor mici studiouri, fără nici un fel de pretenţii, nelegate la nici un fel de utilităţi. În alte locuri am putut observa cum încăperi mai largi au fost despărţite de ziduri verticale, menite a transforma o cameră mai largă în două mai mici, care să satisfacă nevoile familiilor ce le împărţeau. Şi mi-am amintit, fără să vreau, de descrierile scriitorilor ruşi care relatau cu fusese „rezolvată” problema spaţiilor de locuit imediat după revoluţia bolşevică.
Undeva, după numai vreo câteva sute de metri, am descoperit un vechi Pontiac odihnindu-se în umbra umedă a unei clădiri a cărei faţade se cojea văzând cu ochii. I-am dat ocol şi am făcut câteva cadre. Între timp a apărut şi proprietara maşinii, pe care am întrebat-o cum reuşea să menţină vehiculul în stare de funcţionare. Vorbea o engleză destul de bunicică, aşa că a fost în stare să îmi explice toate provocările legate de întreţinerea unei maşini care „păpa” un litru de benzină pentru fiecare 5-6 kilometri parcurşi. Aşa am aflat că meşterii cubanezi s-au specializat în „artificii” petru vechile maşini americane şi că în compartimentele motoare ala majorităţii acestor vehicule convieţuiau paşnic tot felul de componente, „donate” de alte turisme produse în cele mai diverse colţuri ale lumii. Asta mi-a amintit de timpurile în care eu însumi adaptam piese romaneşti la tot felul de maşini produse în decadentul occident…

Am întrebat-o cum puteam ajunge în Plaza de Los Artezanes, care îmi fusese recomandată de un coleg, drept loc în care puteam vedea lucruri produse de artizani locali şi de unde aş fi putut cumpăra mult-doritele tricouri cu Che Guevarra şi Fidel. Pe listă se mai afla, neapărat, o pipă, o pălărie cubaneză şi un baston. Mi-a spus că era destul de departe. Am întrebat ce înţelegea prin „departe” şi când mi-a răspuns că era vorba de un kilometru şi jumătate, i-am spus că pentru un american o milă poate părea mult, pentru un român e taman cât trebuie pentru o încălzire.
Am ieşit din nou înspre bulevardul Malecón şi m-am lăsat condus de calea şerpuitoare, de-a lungul falezei, trecând ba pe o parte, ba pe cealaltă, în funcţie de ceea ce vedeam şi îmi doream să iau cu mine sub formă de imagine care să îmi amintească de acel loc. După ce am luat un cadru sau două cu un Cadillac parcat în faţa unui hotel vechi, la puţin timp am ajuns lângă Catedrala Ortodoxă Rusă, închinată Fecioarei din Kazan. Strada îngustă şi obiectivul cu focala destul de mare nu mi-au permis să iau cadrul care mi-ar fi plăcut, dar tot am tras câteva click-uri… Ceva mai încolo, chiar înainte de a ajunge la vechile depozite transformate în târg pentru meşteşugarii locali, am „ochit” un fotograf local, însoţit de un asistent, luând cadre unui model feminin care tocmai se căţărase pe unul dintre contraforţii catedralei de peste drum de piaţă. M-am apropiat şi m-am uitat cum lucrau. Din păcate nu vorbeau decât spaniola şi cum limba asta e destul de ruginită în gura mea, nu am reuşi să ne înţelegem, să mă lămuresc la ce anume făcea duduia reclama…
Intrând în catedrală am putut vedea că întreg naosul era ocupat de scaune, până în faţa altarului. Tocmai se pregătea o suită de concerte. Ghida mi-a spus, cu mândrie, că locaşul adăpostea una dintre cele mai bune orgi din Cuba şi că în mod frecvent acustica şi instrumentul erau folosite pentru astfel de manifestări. Apoi mi-a arătat o bancnotă de vreo 10 lire turceşti, întrebându-mă dacă nu i-o putea cumva schimba în dolari ori în CUC, moneda locală în care se converteşte orice altă valută pe piaţa cubaneză. Habar nu aveam de rata de schimb, dar oricum nu aveam ce face cu acei bani, aşa că, cerându-mi scuze, i-am spus să încerce la un oficiu de schimb valutar. Am uitat, fireşte, să întreb dacă este permisă, în Cuba zilelor noastre, deţinerea de valută.
Curtea artizanilor mi-a amintit de bazarurile din târgurile noastre. O mulţime de pictori , sculptori, modelatori ai metalelor îşi aduc aici creaţiile sperând să încaseze sume cât mai mari de la bogaţii americani care le vizitează urbea. Întrebând de preţuri într-o parte şi-n alta, am ajuns la concluzia că în numai un an, de când colegul meu fusese ultima dată în acel loc, preţurile aproape că se dublaseră. Aşa că, după ce mi-am cumpărat o pipă, sculptată din câteva esenţe de lemn rar, am spus „pas” celorlalte cumpărături de pe lista mea. La urma urmei, îmi pot cumpăra un tricou cu Che, de pe net, la un preţ de trei ori mai mic…
Am intrat din nou către inima oraşului vechi, mergând oarecum paralel cu coasta, la o distanţă de patru-cinci bulevarde faţă de Malecón. Havana urmează, oarecum, liniile de sistematizare ale altor mari oraşe, cu străzi şi bulevarde care trasează caroiaje cu forme regulate, aşa că te poţi orienta uşor, mai ales dacă ai o hartă la tine. Vreme de alte câteva ore am luat a pas zona, oprindu-mă ici şi colo pentru a fotografia ori pentru a schimba câte o vorbă. În momentul în care setea a început să îmi ardă maţele, am constatat, cu enormă neplăcere, că nu puteam cumpăra nimic cu dolarii americani, de niciunde şi că schimb valutar se făcea doar în zona portului ori în bănci, care, la acea oră erau închise deja. Şi ceea ce m-a surprins şi mai neplăcut a fost faptul că nimeni, absolut nimeni dintre cei de la care încercasem să cumpăr, nu mi-a oferit nici măcar un pahar de apă călâie, de la robinet. Iar pentru mine, care am crescut cu vorbele străbunicii mele Catrinuţa în minte, că e cel mai mare păcat să nu dai un strop de apă unui însetat, faptul în sine a fost mai rău decât o încercare de a fi jefuit.
Mergând pe străzile Havanei Vechi a fost cumva ca o întoarcere în timp. Un timp în care şi noi eram privaţi de tot felul de lucruri necesare vieţii de zi cu zi. Puteam înţelege unele priviri pe care le întâlneam pe stradă, pentru că vorbeau de condiţii pe care le-am trăit şi eu. Însă nu am putut înţelege munţii de gunoaie dintre clădiri, ori rahaţii de câinii înşiraţi pe trotuare. Puteam înţelege (şi cunosc prea bine „piaţa”! ) prostituţia din zona imediat învecinată portului, însă nu pot înţelege ori accepta agresivitatea peştilor din momentul în care le refuzi chica… Am încercat, câteva zile mai târziu, să îmi amintesc de câte ori mi s-au oferit fete pe stradă ori de câte ori m-au oprit copile de până în 16-17 ani să mă întrebe dacă nu eram dornic de o aventură în trei sau chiar patru. Nu mi-am putut aminti exact, dar au fost pe puţin zece oferte…
Am revenit încă de două ori în Havana şi am mers de fiecare dată mai departe, de fiecare dată într-o direcţie opusă celei urmate atunci când am făcut cunoştinţă cu oraşul. Impresiile însă nu s-au schimbat. Oraşul tumultuos, oraşul marilor afaceri, artelor, tranzacţiilor financiare îndrăzneţe, aparţine amintirii. Prezentul spune o cu totul altă poveste. Cel puţin mie…

Reclame