Când motoarele cabestanelor vasului care întindeau parâmele ce urmau a ne lega de țărm au tăcut, făcând loc zgomotelor obișnuite unui port, am ieșit, ca de obicei, mai întâi pe puntea 6. Încă nu era cu totul lumină în partea golfului Kotor în care ancoram, iar Soarele aprindea cerul prin fantele create de crestele munților din jur. Era deja cald, cu toate că încă nu se făcuse ora 7.

Era croaziera care repoziționa vasul din drumul lui în jurul lumii, pe cel al traseelor europene, care avea să alterneze orașe din Mediterană cu cele din Marea Nordului și Baltică. Mă aflam deja la bord de mai bine de  patru luni, numărând zilele până la întoarcerea acasă. Mi-am luat, ca de obicei, camera în mână și am pornit să descopăr încă de la primele ore ale zilei locul în care ajungeam pentru prima dată.

Și cum odată ajuns pe țărm întâlnești vrând-nevrând reprezentanți ai agențiilor de turism, taximetriști, tot felul de gură cască ori voluntari care pot ajuta la dirijarea și orientarea fluxurilor de turiști, am abordat o agentă și am întrebat-o ce ar trebui să văd mai întâi și mai întâi din orașul ei. Și mi-a răspuns fără să stea pe gânduri: fortăreața! Am zâmbit, gândindu-mă că poate aș fi avut exact același reflex, recomandându-i unui străin să meargă prima dată la Cetate. Mi-a arătat pe unde s-o iau și mi-a zis să pregătesc doi euro pentru intrare (preț pentru echipajele vaselor) și apoi să îmi folosesc energia, de care, cu siguranță urma să am nevoie. Am mulțumit și am luat-o în direcția indicată, întrebându-mă ce a vrut să spună atunci când a afirmat că urma să am nevoie de toată energia…

Aflată la extremitatea unei mici piațete, intrarea către fortăreață își avea deja cerberii instalați la baza treptelor ce pornesc din acel loc. Am plătit, am primit o brățară și am început să urc, cu pas voinicesc. Și am mers așa, urcând treptele săpate în stâncă, urmând traseul sinuos pe care îl adoptaseră pietrarii, de-a lungul secolelor, cu scopul de a face urcușul mai suportabil.  Din loc în loc, mici corpuri de gardă marcau popasurile. În alte locuri, capele de dimensiuni modeste mi-au dat ocazia să reduc tempo-ul și să îmi redobândesc suflul. Și pot afirma fără nici un fel de exagerare că una dintre cele mai mari bucurii pe care le-aș fi putu avea în acea zi a fost vederea unui vânzător ambulant de răcoritoare și înghețată. Și fiindcă eram deja zdravăn încins, am decis să îi încerc ambele produse de bază.

Ceea ce am putut observa de la bun început a fost împletirea mai multor stiluri arhitecturale atât în construcți zidurilor fortificațiilor, cât și al clădirilor pe care le văzusem până atunci. Știam deja că locul fusese unul cu o istorie extrem de bogată și zbuciumată și că de-a lungul timpului stăpânirile s-au succedat când spre creștinătatea apuseană, când spre cea de răsărit și că de la origini greco-latine s-a ajuns la o realitate slavică. Și mai știam deja că portul Kotor-ului fusese rival Ragusei (Dubrovnik-ul de azi) vreme de vreo două secole, după care au căzut împreună sub dominația puternicei Republici Venețiene. Ceea ce vedeam cel mai des pe măsură ce urcam spre piscul pe care mi-l alesesem drept țintă, era stilul venețian de construcție a fortificațiilor, pe care am fost în măsură a-l identifica destul de ușor după ce am mai întâlnit edificii similare și în alte zone ale Mediteranei.

Oprindu-mă pe undeva pe la jumătatea urcușului, pentru a lua câteva cadre asupra orașului de la acea înălțime, am avut norocul să întâlnesc o ghidă care rămăsese fără turiștii ei. Cum mai toți erau trecuți de o anumită vârstă, abandonaseră urcușul și se mulțumiseră cu explicațiile pe care le putuse oferi de acolo de unde s-au oprit. Așa că, fără nici un fel de regret, mi-am propus să profit de acea întâlnire și să aflu cât puteam, de la o localnică. Și auzind că la un moment dat în viața mea am trecut printr-o facultate de istorie, mi-a ținut un mic curs de istorie al Kotor-ului. Mi-a plăcut mult când mi-a zis că ceea ce îmi spunea, putea fi găsit și pe Google, dar că aerul locului, experiența personală, face ca povestea să fie simțită de fiecare persoană într-un stil personal.

Cum mai toată Mediterana a fost leagăn al culturii grecești se pare că orașul de zi a fost fondat de greci și ar fi purtat numele de Dekatera (zece porți). Cu circa două secole înainte de Christos, orașul era deja menționat în documente latine drept Ascrivirum. La jumătatea primului mileniu, împăratul Justinian a fortificat orașul, urmând ca un alt împărat Constantin al VII-lea, să continue extinderea acelor fortificații. La acea vreme orașul era unul romaniazat, limba vorbită fiind dalmata. Începând cu secolul al XI-lea, orașul a căzut sub puterea Primului Țarat Bulgar.

Am întrebat nedumerit: bulgar? Și Marina a zâmbit, întrebând: te așteptai să fie vorba despre sârbi, nu? Ei bine, vreme de vreo trei secole stăpânirea a fost bulgară, sârbă, ungară, iar dinamica populației a cunoscut și ea schimbări importante: de la iliri latinizați la o majoritate din ce în ce mai consistentă de slavi. Această dinamică a fost parțial întoarsă în secolele de dominație venețiană, de la 1420 până la 1797.

Orașul a fost asediat de mai multe ori de către otomani, aceștia ajungând să-l și ocupe pentru scurte perioade. Marina mi-a arătat, de acolo de unde ne aflam rămășițele unor ruine rezultate în urma unor cutremure care au afectat orașul de mai multe ori. Mi-a arătat cupolele principalelor biserici din oraș, aparținând mai multor ordine catolice dar și Bisericii Ortodoxe, subliniind că datorită așezării și continuei mișcări de populații, Kotor-ul a fost, în general, un loc al toleranței religioase. Și cum în secolele XIX și XX, Kotor-ul a cunoscut stăpânire habsburgică, franceză, o scurtă ocupație engleză, italiană ori iugoslavă, orașul a fost mereu afectat de interesele celor care au exercitat puterea și de forțele lor, pe uscat ori pe mare.

I-am mulțumit Marinei pentru minutele petrecute cu mine și mi-am continuat ascensiunea către vârful muntelui Sfântul Ioan, unde mă așteptau rămășițele fortăreței San Giovanni. Ceea ce puteam constata pe măsură ce mă apropiam de ținta mea era faptul că drumuri asemenea celui pe care îl parcurgeam porneau din mai multe puncte ale orașului, având ca destinație capele, cisterne, bastioane ridicate de-a lungul secolelor pe versanții muntelui.

Când am ajuns în sfârșit pe platoul din vârful muntelui, o briză ușoară purta faldurile drapelului muntenegrean care cuprinde leul venețian și vulturul bicefal bizantin (inspirație rusă, Rusia numindu-se succesoarea Bizanțului, care, la rându-i, fusese succesorul Romei). Normal că am profitat de punctul cei mai înalt de unde puteam face câteva cadre asupra orașului, dar am profitat de vederea din acel loc pentru a privi către partea total innacesibilă dinspre mare a ținuturilor ascunse de acel masiv stâncos. Dumuri în serpentină, rețele de înaltă tensiune, erau dovezile că viața nu se adunase doar în acel loc de pe coastă, ci că își urma cursul cu aceeași intensitate și dincolo de ea.

Tocmai când mă gândeam că mă lovise, din nou, setea, un vânzător de răcoritoare la gheață mi-a salvat ziua. Și după ce am golit sticla de Pepsi pe îndelete, am luat-o în sens invers, către port, urmând de astă dată un alt traseu, aflat în opoziție cu circa 120 de grade față de cel pe care urcasem.

Nu am avut aproape niciodată probleme cu urcușurile. Știu însă că nu prea mi-au plăcut coborâșurile. Deși se merge pe trepte săpate în stâncă pe multe porțiuni, acestea sunt înclinate și ușor alunecoase, așa că e nevoie de atenție mai tot timpul, dacă nu vrei să ajungi s-o iei la vale, pe versant. În unele locuri sunt praguri mai înalte și din nou, dacă nu ești atent, poți să te lovești ori să aluneci. Oricum, cu toate micile capcane, drumul m-a înviorat. Cred că și gândul că, odată ajuns în oraș din nou, voi căuta să beau o bere locală…

               Ca mai toate orașele din golfurile Mediteranei, Kotor, orașul vechi, este înghesuit. Pe o suprafață relativ mică se înghesuie magazine, biserici, muzee, locuințe, piețe. Când te trezești între vechile ziduri, nici nu știi încotro să pornești mai întâi. Și atunci, cu oarece înțelepciune, ajungi să faci câteva cadre într-o biserică ortodoxă, pentru ca mai apoi să intri într-una catolică, ori să fotografiezi o placă ce cuprinde urarea PAX TIE MARCE EVANGELISTA MEUS.

               Ca de fiecare dată, am realizat că aș mai fi avut nevoie de mult mai mult timp pentru a vedea și simți acel loc încărcat de istorie și tradiții în care ajunsesem. Am mâncat miel, făcut aproape ca la mama acasă și cum patronul terasei pe care m-am oprit m-a servit, din partea casei, cu rachie (care mai apoi a mai primit niște sporuri), m-am simțit ca între prieteni. Și berea Nikšićko, pe care îmi promisesem că o voi gusta, a fost cum nu se putea mai bună.

               După masa m-am mai învârtit o vreme între zidurile vechiului oraș și am observant numărul mare de pisici care leneveau în cele mai neașteptate locuri.  Obișnuit cu pisicile grase și răsfățate ale Istambulului, spre exemplu, nu am găsit nimic în neregulă legat de prezența acestor feline. În colțurile piețelor ori în unghere care nu se află în calea traficului, localnicii lasă mâncare pentru aceste aristocrate cu coadă.

               Din păcate, Serenity urma să ridice ancora la ora 17, așa că, încercând o sinceră părere de rău, am lăsat frumosul oraș în urmă și m-am întors la bord.

Am privit, ceva mai târziu, în timp ce Serenity se îndepărta de țărm, muntele și fortificațiile urcate până spre vârful lui și nu m-am putut opri să nu mă întreb cum urcau, zi de zi, ostașii de la acele posturi, fără să li se facă lehamite a urma acel drum înnebunitor, iarăși și iarăși. Cu siguranță erau altfel clădiți în comparație cu noi…