Category: Calatorii


Vânător-culegător

O luasem zdravăn în bot. Mai plastic de atât nu mă pot exprima. Mă simţeam murdărit, trădat în toată inocenţa şi bunătatea pe care o mai aveam, în ciuda venerabilei vârste de 25 de ani. Întâi a fost extrem de greu de digerat lucrul în sine, mai apoi a fost greu de tot să mă adun şi să îmi dau şuturi în fund, să mă conving că va mai fi ceva viaţa pe Pământ şi poate că merita să văd cam care era treaba. Ca urmare, mi-am zis că dacă nu îmi ieşise deloc cu faţa mea de băiat bun, puteam încerca oricând o schimbare în peisaj. Puteam deveni bad boy.
Şi cred că cineva pe sus (ori pe jos) mi-a văzut frământările şi mi-a netezit calea. Ştiu… Sună ca şi cum fabulez, dar…
De mic mi-au plăcut femeile. Şi nu ştiu cum se face, dar mai tot timpul, până pe la 26 de ani, m-am uitat cu jind la cele cu cel puţin câţiva ani mai mari decât mine. Asta nu înseamnă că neglijam vârstele mai fragede. Primele pupăceli fierbinţi datau de la grădiniţă, când cu un lăudabil spirit egalitar, o înghesuiam într-un colţ ba pe Getuţa, ba pe Graţiela căutându-le gingaş guriţele. Odată ajuns la şcoală, ţinte au devenit, pentru o vreme, ba Anca, ba Gabi. Mai apoi cred că s-a trezit în mine spiritul bărbătesc ancestral, care definea pe sapiens fosilis drept vânător-culegător. Descoperisem voluptatea vânătorii şi emoţia doborârii ţintei. Numai că sportul ăsta mă lăsa, de multe ori, descumpănit. Aşa vor fi simţit şi străbunii când, pornind după câte un vânat cu pene frumoase, ori cu blanuri lucitoare, descopereau dedesubt ceva deloc incitant. Şi îşi mâncau acea captură însă nu se mândrea cu trofeul. Şi cred că tot la fel ca cei vechi, cele mai tulburătoare gânduri le aveam în legătură cu ceea ce nu putusem captura. Aveam inorogii mei, tigrii mei tasmanieni ori păsările mele de foc…
„Croşetam” cu trei femei, toate mai în vârstă decât mine. Era, în acel moment, materializarea visului meu despre cum ar putea arăta raiul pentru un bărbat. Nici un fel de obligaţii, de nici o parte. Mâncare bună, răsfăţ, sex, plecat când vrut, venit când putut, fără explicaţii. E drept că slăbisem ca un motan în săptămâna brânzei şi colegii mă şi vedeaun murind înfipt, dar nu aş fi schimbat starea de fapt, pentru nimic în lume.
Numai că în ciuda faptului că îi oferisem din toate, poate chiar mai mult decât avea nevoie şi putea duce, instinctul meu de vânător se trezise din nou. Însă nu întotdeauna vânătorul are curajul a-şi întinde plasa, ori a lua în cătare următoarea ţintă. Cu atât mai mult cu cât lucrul ăsta îi pare complicat peste măsură…
Ce te faci când descoperi că cineva care ţi-a fost pe aproape tot timpul, aproape sub nasul tău, devine ca peste noapte, din boboc, lebădă graţioasă? Cum reacţionezi când îţi dai seama că te cunoaşte prea bine, cu toate bunele şi relele tale pentru a putea da un start unei relaţii? Îţi ţeşi plasă nouă, îţi iei straie poleite, ascuţi săgeţile, sperând că poate de data asta…?
Nu am avut curaj să fac nimic din toate astea, temându-mă nu de zădărnicia încercării, cât de golul ce ar fi putut apărea după. Al meu ori al ei. Nu ştiu dacă lăsând lucrurile aşa precum erau am făcut bine sau rău. Poate datoram amândorura ceva mai mult decât ce aduseseră ani de zile în care ne loviserăm accidental, precum electronii.
Zilele vânătorii s-au dus de mult. A rămas pasărea mea de foc…

Reclame

Peninsula Yucatan…Mă apropiam de coastele mexicane şi, ciudat, în urechi îmi răsuna vocea lui Florian Pittiş însoţind imaginile din documentarele pe care le urmăream avid, sâmbătă de sâmbătă, la Teleenciclopedia. Ele au fost cele care m-au facut să caut să aflu mai multe despre maiasi,
incasi, azteci, olmeci, tolteci. Ele au fost cele care au făcut să simt, dramatatic, tragedia acestor civilizaţii, dispărute; unele, în numele unor alte religii, altele, din cauze înca neelucidate,altela, mult mai prozaic, din cauza bolilor şi mizeriei aduse cu ei de conquistadori.
Enrique, ghidul nostru,era mândru că în sângele lui curgea ,în proporţie de 80% sânge maiaş. Diferenţa de 20 de procente e contibuţie azteca, din partea bunicii dinspra tată…
Situl e aşezat la circa 100 kilometri de locul în care am debarcat- Playa del Carmen. Aceasta distanţă am străbătut-o în aproximativ 45 de minute, pe autostrada tăiată în mijlocul pădurii tropicale ce acoperă din abundentă peninsula şi la alţi circa 150 de kilometri de alt loc sacru al civilizaţiei maiaşe: Chichen Itza. De-a lungul acestui drum,o mulţime de mici staţiuni care oferă la preţuri ridicul de mici (pentru buzunarul occidentalului) tot confortul necesar unei vacanţe de vis, departe de tumultul urban, punând în valoare ceea ce Natura a dăruit cu atâta generozitate: soare tot timpul anului,apa limpede de culoarea smaraldului şi nisip fin.
Vechea aşezare sacră e înconjurată din trei părţi de pădure ,doar partea estica având deschidere spre ocean. Accesul de face prin şase porţi înguste care permit doar trecerea unei persoane ,îngreunând accesul unor eventuali musafiri nepoftiţi. Cei ce au gândit arhitectura locului, cu sute de ani în urmă au fost foarte atenţi la detaliile privind securitatea şi intimitatea oraşului.
Transpus în atmosfera locului, am putut aproape vedea, cu ochii minţii, înaltii preoţi de la Tulum făptuind sacrificiile umane ritualice (Enrique îmi spune ca acestea au fost impuse de tolteci,care au stapânit vremelnic peninsula, nefiind ritualuri aparţinând vechilor maiaşi, dar înpământenite dupa cele două sute de ani de stăpânire toltecă) ,scoţând inima celui jertfit zeilor şi înaltând-o spre cer.
Tulum, asezare sacră, nu primea dincolo de zidurile ei muritorii de rând. Porţile puteau fi trecute doar de anumiţi nobili şi de înalţi preoţi.Templele ridicate în interiorul acestei imense aşezări fortificate erau destinate, nu numai scopului religios ci şi ştiinţei. Astronomia, matematicile, istoria, trăiau laolaltă cu zeităţile maiaşe. M-am întrebat încă o dată cum au realizat toate cele ce levedeam în faţa ochilor fără a avea noţiunea de număr nul. Cum arăta matematica lor fără cifra zero.
Mai bine de treizeci de ani le-au trebuit spaniolilor pentru a învinge opoziţia îndărjită a fiilor peninsulei. De îndată ce s-au văzut stăpâni ai locului, au jefuit sanctuarele,au distrus toate scrierile aflate aici (distrugând mărturiile a ceva mai bine de o mie de ani de istorie civilizată),au făcut una cu pământul statuile şi au mutilat bazoreliefurile, în special cele care înfăţişau zeităti maiaşe. De altminteri, prigoana împotiva maiaşilor, acuzaţi de idolatrie, a fost cumplită. Imense ruguri au ars zi şi noapte, transformând în cenusă trupurile mândrilor învinşi. (Din nou în mumele religiei iubirii aproapelui…) Cei ce au scăpat acestui cumplit măcel s-au retras în junglă sau în munţi. Descendentii lor trăiesc şi astăzi,în general departe de aşezările urbane şi se îndeletnicesc aproape în totalitate, cu agricultura.Nişte omuleţi de circa 1,50-1,60 metri, cu părul negru,foarte lucios, şi trăsături mongoloide pregnante.
Am avut norocul să văd câţiva tineri, urmaşi ai maiaşilor, executând un complicat dans al Soarelui. Aşezaţi pe un platou circular, plasat în vârful unui stâlp înalt, de circa 15 metri, platou care se poate roti,după ce au cântat un cântec asemenea unei lungi tânguri de jale, au început să învârtă discul pe care se aflau şi apoi să coboare încet,legaţi de sfori prinse de glazne, continuând rotaţia, până au atins solul.
Păşind pe dalele de coral am meditat la cumplita soartă a atâtor civilizaţii căzute pradă ,de-a lungul secolelor, rapacităţii aşa ziselor mari puteri (mereu altele ,sortite,ironic,la rândul lor să dispară).
Uitat vreme de peste 200 de ani şi acoperit de junglă,Tulum a fost redescoperit în secolul al 19-lea de Edward Herbert Thompson.(Acelaşi care a regăsit ,mai apoi,şi oraşul pierdut Chichen Itza).
Din anii 70 acesta e loc continuu de pererinaj pentru localnici sau pentru curioşii veniţi de aiurea. În timpul echinocţiului de vară şi a solstiţiului de toamnă, pentru câteva clipe ,Soarele pătrunde printr-una din fantele practicate în pereţii unuia dintre temple, marcând locul astrului zilei pe o imensa hartă celestă…Ultima dată acest eveniment a fost urmărit, la faţa locului ,de aproape 40 de mii de curioşi.
Şi dacă în momentul în care am lăsat în urmă zidurile triste azi, nu mi-am scuturat praful adunat pe haine ,e pentru că nu am vrut să trezesc pe cei pierduţi în colbul adus de războaie şi toată distrugerea pe care acestea au adus-o.
Nu am cum descrie nici amplasarea în teren a templelor, a observatoarelor,ori a terenului unde se juca ”jocul cu mingea” pentru că nu mi-am propus să vad acest loc cu gândul de a-l descrie mai târziu. Am făcut o grămadă de poze şi am căutat să “prind” cât mai multe de la Enrique. Care Enrique a fost de-a dreptul impresionat să constate că ştiam de Quetzalcoatl, de faptul că mayaşii erau adoratori ai Soarelui, că au fost mai multe perioade în evoluţia statului maya, chiar dacă nu eram în stare să delimitez în timp , cu exactitate, acele perioade. Ca urmare, mi-a dat mai multă atenţie decât celorlalţi din grup. Tot el mi-a arătat zona în care se aflau câteva vestite peşteri inundate, numite cenote, ţinte ale aventurierilor şi vânătorilor de comori din lumea toată. În acel moment nu puteam avea acces la cenote întrucât guvernul provinciei Quintana Roo, unde se află Tulum, s-a văzut silit a lua măsuri drastice de protecţie împotriva braconierilor de relicve care , în căutarea artefactelor, distrug indicii importante pentru oamenii de ştiinţă, aflate pe teritoriul siturilor, sau în afara lor, în zone care, conform folclorului local, ar fi posibil să se mai găsească câte ceva din vestitul aur al mayaşilor. Au fost distruse basoreliefuri în spatele cărora s-a crezut că ar fi existat încăperi ascunse, s-au dinamitat porţiuni din aceste cenote unde, în timpul ritualurilor, mayaşii ar fi aruncat aur pentru îmbunarea zeilor apelor. Apa potabilă reprezintă o mare problemă în această zonă de coastă şi provine în general din surse subterane.
Am pomenit de jocul cu mingea. Acesta se juca de către două echipe care adunau cei mai puternici şi mai virtuoşi fii ai mayaşilor. Era asemănător fotbalului, numai că mingea trebuia să fie trecută prin nişte inele aflate pe pereţii terenului. Echipa care câştiga era jertfită mai apoi zeilor, considerându-se că numai cei mai viteji vor fi fost ascultaţi de zei şi vor fi avut suficientă influenţă pentru a obţine bunăvoinţa lor. Imediat mi-a venit în minte faptul că dacii , strămoşii noştri, alegeau la fel, dintre cei mai virtuoşi şi mai viteji tineri, pentru a-şi trimite soli la Zamolxis.
Toată această zonă prin care mi-am purtat paşii era straşnic păzită de trupe regulate ale armatei mexicane. Nu numai pentru a descuraja eventuale jafuri asupra turiştilor cât mai ales pentru paza acestui sit de o mare însemnătate pentru istoria Mexicului şi a lumii.
Pe drumul spre întoarcere am oprit în mai multe locuri, pe drum şi am vizitat un mic atelier unde se prelucra onixul şi se făceau mici statuete cu influenţă mayaşă, bijuterii sau talismane din acest mineral şi din argint. Am mâncat la o familie de mexicani şi au fost deosebit de încântaţi că mi-au plăcut turtiţele lor din porumb, coapte pe plită şi fasolea cu care m-au ospătat. Dacă nu ar fi avut trăsături deosebite de cei din Bădeuţiul copilăriei mele, aş fi spus că aveam de a face cu ţărani de-ai noştri. Aveau pantaloni albi, de bumbac , asemănători iţarilor noştri şi cămăşi cu cusătura ca pe la noi. Şi faptul că am dat peste cap vreo patru –cinci degetare de tequila fără a mă strâmba mi-a adus un oarece prestigiu în ochii lor. Le-am zis ca era tequila lor “ardente” , dar că pe la noi, avem ceva şi mai şi… Şi am citit în ochii lor o doză de îndoială.

Întâlnire cu giganţii

Juneau…Oraşul capitală al statului Alaska…În jur de 35-40 de mii de locuitori permanenţi, ceva mai mulţi în timpul sezonului de afaceri şi pescuit (aprilie-septembrie), răspândiţi pe o arie de circa 3 mii de mile pătrate (e imens!!!). Un aeroprt , cu o singură cursă internaţională. Preţul mediu al unei case cu loc de parcare lângă ea, peste un sfert de milion de dolari. (oricum, Alaska e cel mai scump loc dintre toate statele nord-amer

icane).
Aceste date seci servesc drept introducere pentru ceea ce va urma. Cine citeşte rândurile de mai sus,

nu se aşteaptă la cine-ştie-ce experienţă legată de acest oraş. Pentru mine, personal, a fost locul unor trăiri unice.
M-am trezit mult mai devreme decât imi propusesem. Am ieşit pe punte şi am fost uşor dezamăgit de felul în care acea zi începea.
Ceaţa învăluia aproape totul în jurul vasului (Summit) şi o uşoară bură cernea din cer. Era, după toate aparenţele, o dimineaţă tipică pentru Alaska. Am fost pe punctul de a renunţa la programul ce mi-l făcusem, dar,mi-am zis că dacă nu o făceam atunci, poate nu voi mai fi avut o a doua şansă, deci…cu toată viteza înainte.
Mi-am umplut buzunarele cu filme, mi-am luat şi o cameră digitală cu mine şi m-am dus la autocarul care aştepta să ne ducă la o altă destinaţie, de unde urma să ne îmbarcăm pe o şalupă, pentru a încerca o întâlnire cu balenele care vieţuiesc în zonă.
Un drum de circa 40 de minute printr-o pădure care are noroc că e plasată acolo unde e plasată, altfel o măcelăreau cei de la Romsilva sau noii proprietari de pădure…Un asfalt, neted ca în palmă…Nu poţi să nu observi lucrurile astea. Acolo se poate vedea limpede unde se duc banii publici.
„Orca”, o şalupă ceva mai mare, cu două motoare extrem de puternice, ne aştepta, legănându-se pe valuri, ca o raţă uriaşă. Urcăm la bord, şi după intructajul de rigoare, privind procedurile ce trebuie urmate în caz de accident pe mare , precum şi o scurtă comunicare referitoare la protecţia mediului (nu se aruncă nimic, absolut nimic în apă, nu se hrănesc peştii sau alte vieţuitoare libere-urăsc cuvântul sălbatice, întrucât numai omul e sălbatic), am pornit.

Dintre nori, Soarele începuse şă-şi arate, nehotărât, razele roşiatice. Am stat pe punte , primind drept în faţă loviturile vântului şi ale stropilor de apă aproape îngheţaţi, pe care „Orca” îi împrăştia înaintând.
De multe ori m-am întrebat ce anume i-a mânat pe oameni dincolo de întinderile de apă, despre care nu ştiau nimic. Mai ales în acele condiţii de navigaţie de la începuturi. Fără propulsie independentă, fără instrumente, hărţi, computere şi GPS. Nici măcar cu o cocă a navei cât de cât rezistentă… Mă întrebam, iar, în acele momente ce a fost în în minţile şi sufletele acelor nebuni cutezători. Pentru că, recunosc, deşi m-am preumblat o grămadă de ani pe mări şi oceane, mă tem de apă. Sunt un semn de pământ (taur) şi tot cee ce nu e ferm sub picioarele mele îmi creează o senzaţie de disconfort şi mă face excesiv de prudent.
Furat de gânduri, nu am observat volta făcută de şalupă şi era cât pe ce să mă dezechilibrez şi să cad , în momentul în care aceasta a oprit. Ce se întâmplase? Căpitanul văzuse „gheizerele” pe care balenele le produc atunci când ies la suprafaţă să respire. Înaintam uşor, cu motoarele la ralanti, încercând să anticipăm următorul loc în care urmau să iasă , iar , la suprafaţă. Recunosc, eram emoţionat ca un copil …Ochii îmi alergau pe suprafaţa apei şi…dorinţa mi-a fost împlinită. La câteva sute de metri depărtare , două balene ieşiseră să respire. Au reintrat, cu graţie în apă, arătându-ne (moment pe care îl aşteptam cu camera pregătită), spinările şi apoi cozile, împroşcând apa.
Am tras cadru după cadru, încercând, în acelaşi timp, cu un ochi, să nu pierd nimic din ceea ce se întâmpla dincolo de câmpul îngust delimitat de teleobiectiv.
Am pornit , din nou, în viteză, spre un alt punct, în care, după ştiinţa căpitanului, se adunau balenele spre a se hrăni.
După vreo 15 minute am ajuns în dreptul unei insuliţe plasate pe mijlocul unui canal. Motoarele şi-au redus turaţia şi am început să navigămcu viteză foarte mică, destul de silenţios. După alte câteva minute, am văzut la circa trei-patru sute de metri de locul unde ne aflam, o bulbuceală asemenea unei oale în clocot. Veşti bune, ne-a zis căpitanul. Acolo sunt câteva balene care se hrănesc. Atacă împreună câte un banc de peşti şi aceştia, neavând cum să scape, se agită, sar din apă, sau bat apa, încercând , disperaţi, să fugă, fără a deveni prânz pentru uriaşele mamifere.
Ne-am apropiat cât de mult am putut, încercând să nu deranjăm prea mult. În fapt, legea interzice

apropierea la mai puţin de 250 de metri de aceste animale aflate în libertate. Am tras, lacom, o gramadă de cadre, fără să îmi pese prea mult de corectitudinea expunerii. Voiam câteva imagini la care să mă pot uita, peste ani şi eventual să am ce arăta copiilor mei când va fi să depăn poveşti la gura sobei.
Am mai făcut câteva volte , dar nu am mai văzut alte asemenea vieţuitoare. Probabil că dispun de mijloace de avertizare foarte eficiente şi nu eram extrem de doriţi la acea oră.
Pe drumul de întoarcere, m-am întrebat, iar, încotro mergem…Câte dintre aceste vietăţi vor mai fi, în libertate,spre a putea fi văzute de cei ce vin după noi, câte vor fi existând doar în poveştile pe care bunicii le vor spune , când cei mici vor pune capetele pe perne? Şi, iar, mi-a fost ruşine că, în relativ scurta sa existenţă, omenirea nu numai că s-a tot tocat, decimându-se în lungi, inutile şi absurde războaie, dar a şi distrus aproape tot ceea ce a atins.
M-am simţit încărcat de o energie nouă, după această experienţă şi pentru câteva ceasuri aproape că am uitat de războaie, foamete, crize alegeri politice. Întoarcerea la natură…Ar fi asta o opţiune? Nu o „văd” realizabilă, dar întrevăd mijloacele prin care am putea încetini şi eventual opri, distrugerea acestui adăpost al nostru chemat Pământ…

Peste ani am mai întâlnit, în diferite puncte de pe glob, balene, însă nu voi uita niciodată acea primă zi în care pot spune că am făcut, oficial, cunoştinţă. Uneori au trecut chiar foarte aproape de vas şi au oferit adevărate spectacole în siajul acestuia. Alteori am putut doar cu ajutorul binoclului să le văd jeturile produse de respiraţie, dar m-am bucurat la fel de mult, atât timp cât încă mai putem marca existenţa lor în oceane. Ba am urcat chiar şi la bordul unui vas construit special pentru vânătoarea de balene, acum tras la ţărm, trist şi fără rost întrucât ţara în care mă aflam (Australia) a interzis această îndeletnicire crudă, justificată de nevoia de ulei pentru iluminat (Bătrânul Albion îl folosea din greu!), de spermanţet pentru industria cosmetica ori de…îngrăşământ natural (scheletul fiind măcinat şi amestecat cu alte părţi anatomice care nu aveau valoare economică

mare, fiind transformate în fertilizatori).

 

Aţi observat cât de ciudat lucrează memoria umană? Cât de surprinzător pot apărea în minte fragmente de informaţii pe care nu le-ai chemat în mod conştient? Cât de vii pot fi ,în minţile noastre, lucruri întâmplate foarte departe, în timp şi cât de greu ne putem aminti câteodată ce s-a petrecut de curând… Şi mai ales, cât de neaşteptate pot fi conexiunile pe care mintea noastră le poate face şi cât de surprinzător poate fi rezultatul acestor conexiuni.
Nu îmi planificasem în nici un fel să îmi amintesc de un fost coleg, pe nume Marek şi nu ştiu de unde a dat navală o întâmplare, care, la vremea ei mi-a dat destul de multă bătaie de cap…
Marek, croat de felul lui , a fost unul dintre oamenii cu care m-am împăcat del mai bine în aceşti ani,în ciuda, sau poate tocmai datorită ciudăţeniilor lui. Excelent fotograf, aiurit, foarte sensibil deşi, dacă-l vedeai prima impresie era că aveai de-a face cu un bătăuş, colegul ăsta al meu avusese destule momente foarte grele în viaţă. Rămăsese orfan de mic, crescuse cu cine se îndura de el din familie, întrucât tatăl lui era navigator şi lipsea multă vreme de acasă, se descurcase singur mai tot timpul şi cu toate acestea nu se înrăise şi era deschis şi prietenos, spre deosebire de mulţi alţi croaţi pe care îi cunoscusem. Ceva mai târziu avusese prilejul să cunoască ororile războiului în modul cei mai direct: participând la el. E vorba de războiul din fosta Iugoslavie. Probabil că aceea era perioada în care începuse să îşi lucreze, aproape obsesiv, corpul. Cum avea câteva minute libere, cum mergea în sala de forţă şi tragea de fiare. Mai şi înghiţea tot felul de proteine să acumuleze masă musculară. Şi probabil că felul în care şi-a început viaţa sexuală era legat tot de vremurile acelea confuze şi violente, întrucât Marek căuta să arate tot timpul a macho şi a tip tare, dominator, dur, după care un anumit tip de femei zice-se că ar fi moarte. În consecinţă, dacă s-a ras în cap (e drept, ca nici nu mai avea foarte mult păr), dacă şi-a făcut şi un tatuaj, a trebuit , firesc, să îşi facă şi un piercing . Dar nu s-a mulţumit, ca tot omul să îşi pună vreo verigă în nas, ori buric, vreun cercel în limbă ori deasupra ochiului. Nu… Marek trebuia să aleagă ceva extrem… un superlativ al genului. Ca urmare, şi-a trecut prin penis o ditamai bucata de argint, dintr-o parte într-alta , care în opinia lui deja îl făcea să fie o data şi ceva mai bărbat decât era… Ei bine, de piercingul lui se leagă ceea ce voi povesti….
Primăvara lui 2004. Tocmai mă îmbarcasem pe Summit şi urma să mergem în Alaska. Mai aveam de petrecut vreo două săptămâni în Caraibe după care schimbam ruta pe partea vestică a continentului nord-american. La vremea aceea deţineam poziţia de asistent manager aşa că nu aveam cabină numai pentru mine, iar Marek s-a nimerit să îmi fie coleg. După câteva zile , în care l-am văzut că mă cântărise atent, Marek mi-a zis că avea nişte probleme cu „jucăria” dar îi era ruşine şi teamă să meargă la doctor. Cu chiu, cu vai, l-am convins să meargă totuşi să îl vadă doctorul de pe vas , originar şi el tot dintr-o fostă republică iugoslavă. Doctorul Miloş l-a văzut, a zis că nu e de specialitate şi pentru că tot urma ca a doua zi să fim în Barbados, unde este un centru medical destul de bine dotat, l-a programat la o consultaţie cu un medic specialist. Din acest moment începe nebunia care avea să ţină aproape două luni de zile…
Marek s-a prezentat la medicul dermato-venerolog în Barbados. Şi a trebuit să îşi înceapă confesiunea. Cu vreo două-trei luni înainte, când se afla pe un vas al companiei germane Aida, fusese la Rio de Janeiro. Şi cum aici o femeie e la fel de uşor accesibilă precum un telefon cu fise, Marek al nostru a dat ceva mai multe telefoane, mai ales că vasul rămânea peste noapte în Rio. Ba se pare că se întâlnise cu o focoasă fată ciocolatie de mai multe ori şi avusese sex neprotejat. Abia de puţină vreme începuseră durerile , mâncărimile şi toate celelalte „delicii” legate de problema pe care o acuza. După ce l-a ascultat, medicul i-a zis: OK…dezbracă-te , să vedem care e treaba. Şi s-a dezbrăcat Marek… Reacţia medicului ( un tip lung , negru şi deşirat) a făcut toate paralele . A fost de-a dreptul antologică : Fuck ! What is that ?Are you fucking ladies with that ? adică: futu-i ! ce-i aia? Le-o tragi damelor cu chestia aia ? După ce s-a uitat (nu ştiu dacă la „scula” lui Marek sau la bucata de argint care-i străbătea penisul, şi-a dat cu presupusul şi i-a scris o reţetă pentru nişte antibiotice.
În zilele ce au urmat, colegul meu şi-a luat cu conştiinciozitate medicamentele , numai că nu simţea nici un fel de ameliorare a problemelor lui. Urmarea? O altă vizită la doctorul Miloş şi o nouă programare la specialist. De data asta în Vancouver. Urma să ajungem în Canada şi era de presupus că şi asistenţa medicală trebuia să fie mai bună şi mai eficace. Şi s-a dus Marek încă o dată la doctor… Seara, când mai aveam ceva de muncă în laborator, după ce toţi eilelşi plecaseră la culcare, Marek a venit cu două beri, zicând că avea ceva de vorbit cu mine. După ce am luat câte o gură de Red Stripe (bere Jamaicană- foarte, foarte bună) Marek m-a rugat să ţin doar pentru mine ceea ce urma să îmi spună. I-am promis şi a început: „Papa, am SIDA”. Normal că auzul acestui cuvânt m-a zguduit un pic, dar nefiind născut tocmai ieri,am început să aprofundez subiectul. „De unde ştii, Marek, chestia asta?” l-am întrebat. „De la doctoriţa care m-a văzut astăzi”. L-am întrebat dacă îi făcuse test de sânge şi mi-a zis că nu îi luase sânge deloc. „Bine mai aiuritule, i-am zis, tu nu ştii că SIDA nu poate fi diagnosticată decât pe baza testelor de sânge ? cum îţi poate spune un medic aşa ceva ?”
„Păi mi-a zis că-i clar că am luat asta de la Rio, pentru că am avut sex neprotejat şi că de acum, boala va avea mai multe stadii, după care …am pus-o de tot!”
„Băi nătăraule, dacă mori, să îmi laşi mie aparatele tale de fotografiat, da? Dar îşi spun că nu vei muri. Stai naibii liniştit şi voi vorbi cu doctorul Miloş să te programeze din nou, la alt specialist”. Şi am vorbit iar cu doctorul şi după alte două săptămâni, în care Marek fusese mai mult mort decât viu, s-a dus din nou la consultaţie, de data asta la un medic (evreu) la o altă clinică. Seara, a venit şi mi-a spus că medicul nu îi dăduse nici un fel de diagnostic , dar că îi luase atât test de sânge cât şi de alte secreţii ( nu am fost tocmai curios de care anume) şi că urma să trimită diagnosticul, precum şi prescripţia pentru medicamente, medicului de pe vas care urma să mi-o trimită mie în laborator. Au fost alte 10-11 zile în care Marek nu a fost cu toţi boiii acasă. Într-un târziu, am primit mailul de la doctor. Nu avea nici un fel de SIDA, ci doar nişte streptococi şi alte bacterii asociate care cedau foarte greu şi numai la tratamente dedicate. Îmi pare rău că nu am putut filma faţa colegului meu . Merita. Avea confirmarea că nu urma să moară. Era grozav! Ca urmare, s-a dus în barul nostru, şi s-a făcut pulbere în mai puţin de jumătate de oră. Chestia asta era un lucru neobişnuit, întrucât Marek nu bea nicidată mai mult de o bere-două şi nimeni nu îl văzuse făcând vreun exces. Nişte dansatoare, crezând că sărbătorea ceva s-au dat pe langă el şi s-au lipit la băutură moca. Atunci când deja nu mai controla prea bine ce vorbea, Marek a trecut la confesiuni şi a povestit fetelor din jurul lui de ce era atât de fericit. Şi a depănat toată povestea. De la piercing, la Rio, la Barbados şi Vancouver, până la diagnosticul final. Iar ele, parşivele, l-au întrebat : „şi cum, chiar ai aşa ceva trecut prin penis ?” Iar bravul Marek, rămas făra nici o umbră de control, a tras fermoarul, a scos „jucăria” pe masă şi le-a arătat-o. În acea noapte nu a mai ajuns în cabină.
A dormit afară, pe punte, langă jacuzzi-ul nostru, al echipajului, iar dimineaţa tremura ca un câine plouat. Zilele următoare a avut însă de îndurat privirile ironice, jucăuşe, ori de-a dreptul obraznice ale fetelor ce îi admiraseră „bijuteria” în toată splendoarea ei. Şi nu ştiu cum se face că totuşi nu s-au înghesuit să o încerce pe …pielea lor.
Cu Marek am rămas amic bun. Ne scriem şi ne trimtem imagini cu fotografiile pe care le facem. El s-a lansat tare în modă şi fotografie comercială, întrucât oraşul în care locuieşte îi oferă această posibilitate. Eu??? Mai trag câte o nuntă, avort ori cumetrie şi regret că nu am avut curajul să rămân acolo unde am fost dorit şi foarte apreciat…

Maputo şi zâmbetele lui

Am ajuns din nou în Maputo după doi ani. Capitala Mozambicului ne-a primit cu un cer fără nici un fel de strălucire. Impulsul iniţial a fost să rămân la bord şi să citesc, numai că mi-am schimbat hotărârea văzând câtă lume se înghesuia să iasă, totuşi, în oraş.
Micul autobuz Hino (licenţă Toyota) ne-a luat din port şi ne-a lăsat într-un fel de piaţă a meşteşugarilor, la o distanţă de vreun sfert de oră. Prima reacţie care m-a frapat a fost cea a unora dintre persoanele venite cu mine: au coborât, au privit spre locul prea puţin îmbietor din faţa lor şi au urcat imediat în autobuz, spre a se întoarce la bord.
Nu m-am încadrat în curentul cvasigeneral, ci am intrat în piaţă. Mii de pânze pictate erau agăţate pe garduri şi fiecare dintre artiştii locali mai avea teancuri întregi gata să le arate şi să negoci

eze vânzarea lor. Am fost uşor jenat să refuz pe toţi cei ce erau gata să îmi prezinte, în integralitate munca lor, dar în ciuda impulsului de a ceda, mi-am continuat drumul. Nu fără

 o oarecare părere de rău, întrucât am văzut câteva piese chiar bune. La fel şi sculpturile în lemn şi lucrările de ceramică. Pentru mine, ceea ce vedeam reprezenta respiraţia încă destul de inocentă a Africii. Cu toate că nu am cheltuit nimic în acel loc, toţi cei cu care am vorbit mi-au zâmbit. Să fi fost faptul că pe unul l-am comparat cu Picasso, să fi fost timpul pe care l-am petrecut cu ei fără a-i repezi, cum se întâmplă de cele mai multe ori, nu ştiu. Ştiu doar că am primit zâmbete şi strângeri de mână.
Odată ieşit din piaţă, am pornit-o de unul singur într-o sumară descoperire a vecinătăţilor. Mai mulţi grijulii de la bord m-au avertizat că aş putea fi jefuit, ori încă mai rău de atât. Nu m-am oprit din drum şi am luat-o de-a lungul unui bulevard străjuit de case din perioada colonială a Mozambicului. Lucrătură măiastră în lemn nobil de tot felul de esenţe, dantelării în piatră, curţi pavate cu cărămidă ori piatră cubică. Aspect general care m-ar fi putut duce cu gândul la oricare alt loc de pe pământ unde oamenii au clădit în timp de pace. La prima intersecţie am constatat că păşisem pe bulevardul Mao Tze Dong, care se intersecta la capătul lui cu strada Julius Nierere. Unul din părinţii comunismului chinez se întâlnea cu unul dintre foştii preşedinţi ai Tanzaniei. De-a lungul drumului am întâlnit mame cu copii în braţe care mi-au zâmbit, umili vânzători de fructe, care deşi trăgeau din greu la platformele pe care îşi duceau produsele, mi-au zâmbit. Ba până şi un gardian din apropiere, cu puşca lui în bandulieră, a zâmbit, văzându-mă fotografiind o biserică cu o arhitectura mai neobişnuită. Îmi purtam paşii prin locuri în care, nu cu foarte multă vreme în urmă şuierau gloanţele, ţara suferind cumplit în urma unui război civil de 16 ani şi deşi din 1992 nu s-au mai înregistrat lupte armate, recuperarea este anevoioasă şi grea. Aşa cum este de fiecare dată când puterile coloniale se amestecă şi încearcă să câştige cât mai mult şi din preţul vieţii şi din cel al morţii.
Am oprit un tânăr care purta echipament de sport şi l-am întrebat cum ajung la monumentul lui Samora Machele. S-a uitat surprins la mine şi m-a întrebat de unde ştiu de el. I-am spus că pe vremea când eram chiar mai tânăr decât el,

Machele a vizitat România. Erau vremurile când flota nostră de pescuit se afla în largul Mozambicului, până în Mauriţius, când exportam tractoare şi contruiam fabrici pentru tările în curs de dezvoltare. Ceea ce m-a surprins a fost că tânărul mi-a vorbit cu căldură despre Machele. Moartea lui mai mult decât suspectă precum şi măsurile luate în urma declarării independenţei faţă de Portugalia, i-au asigurat un loc luminos în memoria colectivă a locuitorilor ţării. Am pornit, din nou pe jos, spre locul pe care mi-l indicase. În minte mi-au revenit vorbele acelui tânăr: Samora a fost un om foarte bun. L-au omorât. Şi mi-am amintit, fără să vreau, prin cine ştie ce subtil resort al memoriei, de un lung şir de preşedinţi africani a căror moarte e încă subiect de controvesră. Patrice Lumumba, Abdel Nasser (cel ce a naţionalizat Canalul Suez) ori secretarul general ONU Dog Hammarskjold au căzut victime jocurilor puterilor ce nu voiau să lase fostele colonii să se conducă şi să se dezvolte independent. Lupta pentru resurse era şi este cu mult mai importantă decât viaţa unui om, fie el şi lider…
Probabil că mergând aşa, cu gândurile mele, aveam o figură foarte serioasă, pentru că, prima reacţie a unui grup de copii dintr-o staţie de autobuz a fost un şirag larg de zâmbete. Şi am zâmbit şi eu.
Plin de contraste, Maputo mai are mult până îşi va regăsi prosperitatea de altădată şi ordinea socială încercată de război. Ceea ce a contat însă cel mai mult pentru mine a fost că nu m-am simţit ameninţat nicăieri, pe unde am umblat şi că în urma tuturor greutăţilor evidente, oamenii au puterea de a dărui zâmbete şi de a nu fi încrâncenaţi.

20 şi 21 august ne-au găsit în St. Petresburg. Am afirmat de multe ori că din tot ceea ce am văzut cutreierând lumea, până acum, St. Petersburg este de departe oraşul meu favorit. Având toată conducerea celor de la Crystal la bord, timpul nostru a fost fragmentat la maximum şi din păcate nu am putut să mă regăsesc cu acest splendid oraş aşa cum îmi propusesem. Multe amintiri mă leagă de acest loc plin de istorie, cu construcţii uluitoare, oameni frumoşi şi calzi (în ciuda climei), cu figuri emblematice din trecut care par a veghea la continuul progres al aşezării pe care un ţar vizionar a fondat-o pe malul fluviului Ladoga. Toate aceste frustrări ele mele legate de lipsa timpului pentru a ieşi, au fost plătite pe deplin în seara de 20, când am luat parte la un tur privat al Hermitajului, încheiat cu un fabulos concert în marea sală italiană a Palatului de iarnă. Cele două sute şi ceva de persoane care se aflau la bord cu prilejul Galei partenerilor celor de la Crystal au beneficiat de un tur privat, fără alţi vizitatori, al principalelor expoziţii din clădirea Palatului de Iarnă. Pentru cei ce cunosc măcar sumar istoria Rusiei, proporţiile a tot ceea ce ne înconjura erau fireşti. La fel şi bogăţia fantastică a colecţiilor, contrucţiilor ori decoraţiunilor. Cei care au citit doar ceea ce propaganda americană publică de la apariţia fostei Uniuni Sovietice în schimb, nu mai ştiau încotro să se uite şi la ce să reacţioneze mai întâi. Se aflau dintr-o dată într-o lume fabuloasă, plină de simboluri, într-un loc care încă purta pecetea puterii şi influenţei romanovilor.

Cele câteva ceasuri petrecute în Palatul de Iarnă m-au făcut să uit pentru un timp scurt de nevoia de bani, de poziţia de lucrător într-alt loc decât la mine acasă, ori de lucrurile care aşteptau să fie terminate în laborator. Nu am putut uita însă nici o clipă de familia mea, gândindu-mă cât de mult mi-ar fi plăcut să îi arăt lui Matei pânzele marilor clasici, formele perfecte ale sculpturilor din galerii, extraordinara simetrie tot ceea ce înseamnă ancadrament, nişe, stucatură, model de pe tavan ori de pe pardoseală, iar la urmă să îl simt lângă mine atunci când ar fi dat de sunetele vrăjite ale lucrărilor prezentate în concert…

Seara s-a terminat în restaurantul principal de pe Symphony, unde toţi cei ce am luat parte la acel tur am fost aşteptaţi de un bufet pregătit anume de chefii de la bord.

Era să uit de un lucru care m-a impresionat, legat de infrastructură. Ultima dată când am ajuns cu vreun vas de croazieră în St. Petersburg am docat în vechiul port de marfuri al oraşului, care avea amenajată şi o gară maritimă, pentru pasageri. De această dată am fost docaţi într-un terminal absolut nou, construit anume pentru vasele de croazieră. Noul terminal maritim internaţional cuprinde mai multe docuri mari, noi, cu clădiri moderne şi luminoase, cu absolut toate dotările necesare acestei industrii. Unde în urmă cu câţiva ani nu se afla absolut nimic, a răsărit o dotare deosebit de ingenioasă şi de necesară unui oraş cu un asemenea potenţial turistic. Şi de-a lungul traseului parcurs câştre inima oraşului am remarcat exisenţa mai multor şantiere pe care se lucra în ritmuri accelerate. St. Petersburg va găzdui în 2018 Cupa Mondială şi organizatorii vou un nou mare stadion, un cartier pentru sportivi, şi multe drumuri noi şi autostrăzi care să conecteze inima oraşului de aeroport ori de noile dotări. Şi am putut remarca încă o dată că ruşii, atunci când se pornesc să facă ceva, o fac  în stil mare!

 

Hermitage 3Hermitage 2Hermitage 1

 

Fac un salt peste doua porturi despre care se va citi daca, vreodată voi scoate cartea ce va cuprinde întregul traseu parcurs în jurul lumii. Şi ofer ultima „bombonică” menită să va stărneasca firescul interes. Probabil că aceasta e ultima postare referitoare la acest subiect. Sâmbătă o iau  din nou la drum şi probabil că din când în când voi mai da vreun semn de pe unde voi ajunge, mai ales că, la un moment dat, voi ajunge prin Antarctica…

 

Joi 29 Ianuarie. Salaverry, Peru.

Am fost surprins cu o zi înainte de ajunge în Salavery, când ofiţerul care răspunde de echipaj m-a întrebat dacă voi ieşi la ţărm în acest loc. Normal că i-am spus că da, mai ales că era vorba de Peru, o ţară care m-a fascinat cu istoria sa. Ca urmare, a trebuit să facă nişte acte suplimentare şi să încaseze din partea companiei mele suma de 36 de dolari, contravaloarea permisului de debarcare!

Odată coborât de pe vas am fost de-a dreptul cutremurat de puternicul contrast pe care peisajul mi-l oferea. Nu foarte departe, în zare, se putea vedea o zonă cu vegetaţie luxuriantă, iar ceva mai sus, o zonă complet aridă. Vântul dinspre uscat biciuia obrajii, aducâd cu el miliarde de particule fine pe care le răpise muntelui din care muşcă de milioane de ani. Instalaţii portuare mărgineau aria în care Serenity docase, confirmând ceea ce aflasem deja şi anume că Salaverry era un port de unde plecau către lume în special produse agricole ori minereuri. Acest port se află la 17 kilometri distanţă de Ciudad de Trujillo, cunoscut sub numele de Oraşul Eternei Primăveri. La capătul aleii care conducea spre ieşirea din port fusese organizată o piaţă a meşterilor locali, iar într-o parte a micii pieţe, un grup de muzicanţi şi dansatori prezentau dansuri locale. M-a impresionat cadenţa deosebită a acelor dansuri, precum şi expresiile dansatorilor. Fernando, ghidul nostru, mi-a spus că ritmul aminteşte de paşii cailor dresaţi, la paradă. Aşa o fi. Ştiu doar că mi-a plăcut.

Turul în care am pornit urmă să treacă prin oraşul Trujillo şi să ne ducă la vechile temple ale Lunii şi Soarelui şi mai apoi în vechiul oraş Chan Chan.

Odată porniţi la drum, am admirat profesionalismul şoferului nostru, care a condus uriaşul autocar în deplină siguranţă pe străduţele ori drumuşoarele care se dovedeau, de departe, prea mici pentru aşa maşinării. Aflat la etajul autocarului, am putut vedea, fără nici un fel de obstrucţie, crunta mizerie care înghite tot. Întreg drumul era mărgMIH_7960init de mormane uriaşe de mizerie, făcându-mă să mă întreb dacă pe acolo de descoperise semnificaţia cuvântului salubritate.

Pe drumul spre obiectivele noastre ni s-a spus că vom avea de a face cu impresionante construcţii din cărămizi făcute din lut ridicate cu mult înainte de apariţia europenilor, preluate pe rând de mai multe civilizaţii care s-au succedat pe acel teritoriu. Istoria lor este destul de puţin cunoscută, mărturii care să poată fi valorificate în tratate fiind destul de puţine.. Spaniolii au încercat să devieze un rău spre a culca la pământ aceste zidiri. Parte din lăcomie, fiind convinşi că în ziduri pot găsi aur, parte din cauza simbolisticii care decora aceste complexe şi care, normal, venea în conflict cu iconografia şi simbolistica creştină. Autorii lor sunt consideraţi a fi indienii mocha, cuceriţi mai apoi de inca. Aceştia au luat meşterii de acolo şi i-au folosit în munţi, la ridicarea construcţiilor din alte zone (Cuzco, Machu Picchu), construcţii care ridică în continuare semne mari de întrebare legate de tehnologiile de folosite.

Am parcurs o distanţă destul de mare de-a lungul unor lanuri  în interiorul localităţilor sau la marginea acestora. Mai toate erau delimitate de ziduri, ceea ce MIH_7876m-a făcut să cred că hoţii erau destul de activi. Mai ales că pe laturile de sus avea încastrate tot felul de spărturi din sticlă, destinate a sfăşia palmele oricui ar fi îndrăznit să se caţere pe zid. Dar ceea ce m-a impresionat mai mult a fost felul în care erau irigate acele loturi.Era vorba despre  irigaţii prin canale gravitaţionale, cu mici portiţe care dau drumul apei spre loturile împrejmuite sau o opresc. Culturi de cartof, porumb (mai multe varietăţi, unele pe care nu le-am văzut niciodată), se înşirau de-a lungul drumului către vechile temple. Şi m-am întrebat din nou, pentru  nu ştiu câta oară, care ar fi fost soarta omenirii, aşa cum o cunoaştem şi o tot rescriem, dacă ar fi întârzit (re)descoperirea continentului american. Cum ar fi evoluat dinamica populaţiei fără cartofi, porumb, tomate, vinete, soia, etc. Probabil că nu ne-am fi înmulţit în ritmul în care am făcut-o şi impactul felului în care am înţeles să trăim ar fi fost mai mic asupra mediului.

Am MIH_7914oprit la Templul Lunii, aflat în stare de conservare mai bună decât cel al Soarelui. M-au impresionat culorile vii ale frescelor care reprezentau animale sacre ori scene de sacrificii. Omul modern concepe cu greu că pentru cei ce trăiau pe acel meleaguri cu 5-6 secole în urmă sacrificiul uman făcea parte din viaţa de zi cu zi. Aproape fiecare muritor putea fi sacrificat pentru a-i îndupleca pe zei. Fireşte, cei mai mulţi care mureau pe altare erau prizonieri de război, dar de multe ori era vorba şi despre cei ce alcătuiau populaţia satelor învecinate. Nu ştim, pentru că nu avem relatări despre relaţia acelor vieţuitori cu zeităţile lor, dacă moartea era aşteptată cu teamă ori cu bucurie, gândindu-se că cel ce pleca dintre vii purta solie către zei, dar gândul că pe locurile pe care călcam cursese sângele celor ce pieriseră în sacrificii ritualice dă fiori chiar şi după sute de ani. Praful şi vânturile nu pot spune, în absenţa unor izvoare scrise, despre indienii moche, viru, chicama ori inca prea multe. Ghidul nostru chiar accentua că mare parte din ceea ce a ajuns până la noi s-a păstrat în legende şi alte creaţii transmise pe cale orală şi doar în extrem de mică măsură prin izvoare scrise. Cuceritorii au distrus ceea ce creaseră cei cuceriţi şi pentru o bună bucată de vreme s-au dovedit indiferenţi faţă de aceştia, desconsiderându-i într-atât încât nu au găsit de cuviinţă să le păstreze amintirea.MIH_7890

Am făcut, de pe Templul Lunii şi câteva cadre cu Templul Soarelui, aflat la câteva sute de metri distanţă Acesta se afla într-un grad de degradare mult mai mare, acţiunile de distrugere ale spaniolilor fiind mai eficace aici decât în Templul Lunii. După un scurt popas în centrul de informaţii care oferea şi obiecte de artizanat, care am pornit-o către Chan Chan. A fost unul dintre momentele în care am început să doborâm barierele formale între pasageri şi noi, cei care reprezentam Crystal Cruises, punând primele cărămizi la baza edificiului numit prietenie.

Traseul până la Chan Chan, oraş ritualic al indienilor chimu a presupus traversarea oraşului Trujillo. De acolo, în circa zece minuMIH_7889te am ajuns la site-ul aflat sub protecţia UNESCO. Peste 50 km pătraţi de construcţii din cărămizi din lut amintesc despre o civilizaţie puţin cunoscută. Ziduri, fresce, basoreliefuri, pieţe, dantelărie în forme de lut îmi  copleşesc privirile şi mă fac să îmi închipui acel loc în timpul de maximă înflorire a civilizaţiei care a creat acel oraş. În orice termeni s-ar purta discuţia, realizările sunt impresionante. Cu atât mai mult cu cât şi aici s-a încercat distrugerea  tuturor edificiilor.

Mizerie cruntă de-a lungul întregului traseu chiar şi odată intraţi în oraş. Gunoiul trona mai peste tot, în movile. În Trujillo, operatorul de turism care organizase tururile a oferit o masă deosebit de gustoasă într-un restaurant incredibil de curat, în contrast cu tot ceea ce era afară. Am încercat carnea de ied, gătită în stil tradiţional, după o reţetă inca. Nu pot spune decât că m-aş tot fi lins pe degete, de bună ce era. Regret doar că nu am obţinut secretul acelei reţete de la bucătarul şef al acelui restaurant…

Drumul de înapoiere spre port a fost extrem de tăcut. Digestia laborioasă precum şi mai multe pahare de vin peruan au venit de hac marii majorităţia pasagerilor. Peste noapte, frescele văzute în timpul zilei mi-au tot revenit în memorie. Şi cred că am avut şi nişte MIH_7862viziuni cu mari preoţi purtând colane mari de aur, oficiind sacrificiile şi scoţând din piepturile victimelor inimile încă pulsând…

 

Duminica, 25 ianuarie: tranzitarea Canalului Panama.

Cea de-a 8-a traversare a Canalului Panama pe care am făcut-o s-a dovedit şi cea mai scurtă. Deşi nu luam parte pentru prima dată la traversarea Canalului, nu am putut nici de data aceasta să nu fiu impresionat de uriaşa realizare inginerească şi de logistica acesteia. Cei 35 de metri diferenţă de nivel între oceanele Atlantic şi Pacific au cerut un tribut imens măsurat în vieţi, ani, materiale şi nu în ultimă instanţă, bani. Ba chiar şi crearea unui stat nou.

35 de ani a durat construcţia acestui canal care a tăiat Istmul Panama, permiţând navelor care altminteri fi înconjurat întreg subcontinentul sudamerican să ajungă dintr-un ocean într-altul în mai puţin de o zi. E important să amintesc faptul că ideea unui canal care să facă legătura între cele două mari oceane a apărut în anul 1534, când regele Carlos I de Espana a venit cu asemenea cerere. Caravanele care cărau aurul şi celelalte bogăţii ale continentului întâmpinând greutăţi teribile, ţinând cont că aveau de străbătut jungla. Abia inginerul francez care construise şi Canalul Suez a avut îndrăzneala să pornească un asemenea proiect. Numai că, datorită rocilor friabile care făceau ca săpăturile să se surpe încontinuu, junglei de nepătruns, bolilor tropicale precum febra galbenă şi malaria, după mai bine de 20 ani, nu a reuşit să sape decât 14-15 kilometri. Mii de muncitori, ingineri, şefi de şantiere şi-au piedut viaţa în acel timp, canalul fiind o investiţie dezastruoasă pentru francezi. Investiseră peste 300 de milioane şi au vândut intreprinderea guvernului american pentru doar 40 de milioane!

Înainte de a se apuca de treabă, americanii au fost interesaţi în primul rând de reginul juridic al acestei investiţii. Încercând să obţină de la guvernul columbian drepturile legate de Canal, şi realizând că nu vor obţine nimic concret, americanii au sprijinit un grup de revoluţionari. Tedy Roosevelt a implicat armata americană în acest conflict şi odată cu victoria revoluţionarilor sprijiniţi de SUA, statul Panama a devenit realitate şi şi-a proclamat independenţa. Normal că Washingtonul a recunoscut imediat independenţa acestui stat nou creat şi a obţinut cedarea întregii fâşii pe care urma a se construi Canalul pentru suma de 10 milioane de dolari la semnare, plus 250 de mii de dolari pe an, pentru anii ce urmau.

După ce au fost create condiţiile pentru a merge mai departe, americanii s-au pus pe treabă. Numai că în primă etapă nu le-a mers nici lor aşa cum se aşteptau. Jonh F. Stevens şi colonelul Georges Goethals au fost cei care au condus lucrările care aveau să ducă în final la terminarea acestei lucrări. Nu fără greutate. Realizând că unul dintre marii lor duşmani era banalul ţânţar, care era principalul agent de răspândire a bolilor tropicale, au investit imens în septizarea zonei. Apoi au avut tot felul de încercări venite din partea terenului. În timp ce în unele zone roca în care se săpa se sfărâma, permiţân apei să distrugă ceea ce tocmai fusese făcut, în altele, precum cele din zona Gaillard, din cauza rocii extrem de dure, investiţiile în maşini cu abur, forţă de muncă şi explozivi au ridicat costul pe mila excavată la 10 milioane de dolari!

Nu mai intru îndetalii acum , dar pentru această operă inginerească s-a creat un nou tip de beton, care era adus cu vapoarele din Portland. Realizarea imenselor porţi ale ecluzelor a reprezentat, de asemenea, o mare provocare, iar sistemul de lagăre a fost cel mai mare la vremea aceea.

Data de 15 august a marcat inauguurarea Canaluilui, oadată cu traversarea acestuia de către vasul cu aburi Ancon. Se cheltuiseră aproape 700 de miloane de dolari şi se plătise un tribut de vieţi omeneşti însumând peste 25000 de oameni. Peste 5000 dintre aceştia muriseră în „epoca americană”.

A fost o zi caldă, frumoasă, chiar dacă din loc în loc pădurea tropicală făcea ca unii dintre nori să lase din încărcătura lor lichidă cantităţi mai mici sau mai mari de apă . Se lucra peste tot la dragare şi mentenanţă. În unele locuri se puteau vedea lucrările celui de-al doilea canal care va lega Atlanticul de Pacific. Acesta va fi mai lat şi va permite tranzitul super-navelor care în acest moment nu au cum traversa din cauza lăţimii lor. Când am trecut pe sub podul Naţiunilor, mi-am amintit că în urmă cu câţiva ani, la prima mea trecere prin Canal, abia fusese început.

A fost cel mai aerisit tranzit pe care l-am văzut în atâţia ani, numărul vaselor ce aşteptau la intrările dinspre oceane sau la ecluze fiind incredibil de mic. Asta s-a tradus într-o traversare rapidă şi confortabilă pentru pasagerii noştri

Cartagena (vineri 23 Ianuarie).

Oraşul ne-a primit învăluit într-o uşoară ceaţă, rămasă, după cum aveam să aflu mai târziu, în urma unor zile foarte ploioase.  Intrarea către port oferă celui care stă pe punte două privelişti diferite, aflate într-un puternic contrast. Într-o parte poate vedea masivele ziduri ale fortăreţei ce a apărat vreme de câteva sute de ani locuitorii oraşului şi bunurile lor, iar în cealaltă parte linia frântă ce descrie contururile zgârie-norilor construiţi în ultimele zeci de ani. Pentră că, deşi nu mai trece pe aici aurul jefuit de conquistadori, economia zonei este extrem eficientă. Aici se află una dintre cele mai importante zone de liber schimb din lume. Într-o parte ziduri de piatră, acoperişuri grele, bastioane, de cealată parte beton, sticlă şi oţel.

Am docat în jurul orei 9 dimineaţa şi în scurt timp cei ce voiau să vadă ori să revadă oraşul, au ieşit în cîutare de taxiuri. Aici, din cauza unei uniuni sindicale foarte puternic, compania nu a putut organiza transport gratuit cu microbuze sau autobuze către centru oraşului. Prezenţa acestora înseamnă venituri mai mici pentru taximetrişti. Iar Cartagena are un număr foarte mare de şoferi de taxi. Unii încă mai conduc Dacii importate de pe vremea împuşcatului.

Întemeiat de către spanioli în 1585, oraşul păstrează, de-a lungul oricărei străzi din partea veche , parfumuri ale vechilor timpuri. Locuinţe, monumente, biserici, restaurante, toate amintesc despre timpuri în care piraţi, armate ori pur şi simplu cete de hoţi năvăleau încercând să răpească din bogăţia celor ce trăiau aici. Iar zidurile care încă străjuiesc inima vechii Cartagene, au căzut de mai multe ori şi au fost reclădite după fiecare încercare. Intrarea în oraşul vechi se face prin Porta del Reloj (Poarta Ceasului), care  aşa după cum o arată şi numele, adăposteşte un turn cu ceas.

Mergând încet pe aceste străduţe am avut impresia că mă aflam transpus în pagini de roman aparţinând lui Gabriel Garcia Marquez. nu sunt puţini locuitorii mai în vârstă care, scoţând câte un scăunel din casă, stau pe trotuare, sprijiniţi de zidurile caselor, privind la ceea ce se întâmplă. Fiind sărbătoare, multe dintre afacerile prezente aici şi-au redus sau chiar oprit activitatea. Doar restaurantele nu şi-au redus din activitate, având un număr sporit de clienţi. Alături de acestea, magazinele de bijuterii par a nu cunoaşte odihna. Vestitele smaralde columbiene nu încetează a trece ditr-o mână într-alta, pentru preţul corect. Una dintre cele mai mari companii, Colombian Emeralds, îşi are unul din principalele sedii de afaceri în acest oraş.

Parcurile mari, cu copaci impunători, erau intens populată la acea oră de amiază, când, cei ce nu îşi fac sieta, caută compania altora. Copiii, ca peste tot în lume, se zbenguiau pe alei. În umbra impresionantelor faţade ale bisericilor Juan Pedro Clever, Santo Domingo, ori ale catedralei, unii chiar moţăiau pe scăunele, ori aşezaţi pe bănci. Şi parcul central al oraşului vechi poartă numele lui El Libertador, Simon Bolivar, statuia lui ecvestră fiind amplasată chiar în inima acestei oaze de verdeaţă. Un loc care cred ca trebuie neapărat vizitat este Muzeul Aurului şi de Arheologie, cu impresionante colecţii de a artă precolumbiană. Trecând prin faţa vitrinelor şi studiind motivele acestor exponate şi domul în care fuseseră lucrate, m-am întrebat dacă vom avea vreodată dimensiune exactă a jafului sistematic la care a fost supusă America Centrală şi Latină de către puterile coloniale, indiferent care vor fi fost acestea. Şi dacă, din nou, vom avea vreodată cifrele cutremurătoare care să arate câţi dintre băştinaşi au fost ucişi în lupte, câţi în acţiuni de represalii, câţi s-au sinucis, neconcepând să trăiască în sclavie şi câţi au murit decimaţi de bolile aduse de pe bătrânul continent de către aventurierii poriţi în descoperirea El Dorado. Turistul este încurajat să vadă şi vechiul Palat al Inchiziei, care adăposteşte în ziua de astăzi, pe lângă vechi instrumente de tortură şi mai multe colecţii de artă precolumbiană.

Nu trebuie să mergi foarte mult pentru a vedea, pe rând, vechea clădire a Vămii, Palatul Guvernamental, Universitatea care poartă numele sfântului Augustin ori stadionul Serrezuela, care găzduieşte corridele, columbienii fiind mari amatori de lupte cu taurii. De aici, cei dornici, se pot îndrepta către imensele ziduri care au străjuit aşezarea timp de câteva secole şi pot merge printre bastioane. Peste golf, se văd în zare, umbrele zidurilor unei alte fortificaţii ce a asigurat apăratea poartului şi oraşului Cartagena,  fortăreaţa San Felipe.

De fiecare dată când am ajuns în Cartagena am fost avertizaţi asupra unor potenţiale pericole care ne-ar fi putut paşte odată ieşiţi în oraş. Fiind într-o ţară care are mari probleme cauzate de droguri, avertizarea spunea să evităm deplasarea dacă nu suntem în grup, să evităm a purta lucruri ce ar putea să ne transforme în potenţiale ţinte pentru hoţi, să nu acceptăm pachete ori obiecte de nici un fel, mai ales necunoscându-le provenienţa, ori să evităm consumarea unor alimente pe care nu le cunoaştem. Recunosc cu această ocazie că am încălcat mai toate aceste avertismente. Aproape de fiecare dată am ieşit în oraş de unul singur, sau m-am separat de grupul cu care ieşisem imediat ce am ajuns să vreau să văd mai mult decât terasa la care se bea o bere de producţie locală. Şi în ciuda tuturor argumentelor care încearcă să prezinte Cartagena drept un oraş nu prea sigur, recunosc: îmi place acest oraş. Imi place atmosfera, arhitectura, îmi plac oamenii lui prietenoşi şi mâncarea de aici. Nu îmi pot imagina la fiecare colţ de stradă câte un Pablo Escobar cu pistolul în pantaloni şi pace! Ba chiar m-a durut să văd, defiecare dată, cât de mulţi dintre cei aflaţi la bord nu ieşeau măcar pentru o oră sau două, de frica bandelor de traficanţi, Şi situaţia aceasta s-a repetat indiferent că m-am aflat la bordul unui vas de la Celebrity Cuises, MSC, Holland America ori Crystal…

 

Santa Marta

 

Santa Marta, Columbia, Departamentul Magdalena. (joi 22 ian).

Odată ajunși în Santa Marta, ne-am făcut mai întâi datoria noastră de fotografi și am tras câteva sute de cadre lângă vas, pe cheu, unde câteva zeci de furgonete  Ford ori Chevrolet, viu colorate, cu remorcile adaptate transportului de persoane, așteptau cu motoarele pornite pe cei ce urmau să facă un tur oficial al orașului. Portul era un amestec între un port de marfă, unul pentru pescari și pentru alt fel de vase de marfă. Cu multă, foarte multă poliție în jur și cu paznici înarmați pe la fiecare colț.

Chiar lângă vasul nostru ma multe pescadoare descărcau, sub pază militarizată, niște toni imenși. Exemplare de dimensiunea unui adult, erau ridicate de macarale și plasate în containere care urmau a transporta captura la fabricile de procesare. Cu această ocazie am realizat ce afacere imensă o reprezintă acest tip de pescuit. Apropape toate aceste pescadoare mari, care se ocupau cu capturarea tonului, aveau câte un mic elicopter de recunoaștere pe una din punțile superioare ori pe puntea de ala prora. Acolo sunt bani, mulți, altminteri nimeni nu ar investi în asemenea dotări.

După ce marea parte a pasagerilor se afle deja în afara vasului, am luat unul dintre autobuzele de la port spre oraș, împreună cu Neil și cu Cesar, colegii mei. Odată ieșiti pe porțile portului am început să ma întreb serios care fusese motivul pentru care cei ce făcuseră itinerariul, incluseseră și acest loc drept destinație pentru musafirii noștri de șase stele, așa cum e prezentată compania în toate reclamele. Și dacă mă întrebam în acele momente, am continuat a fi nedumerit încă multă vreme după ce deja pecasem.

După cum citisem,  Santa Marta era locul în care se stinsese din viață, în anul 1830 , la data de 17 decembrie, marele revoluționar Simón José Antonio de la Santísma Trinidad Bolívar Y Palacioî, mai pe scurt, Simon Bolivar.  Și după cum mă informase deja una dintre agentele operatorului de turism local cu care Crystal stabilise programul vizitei de aici, Simon Bolivar se afla încă, destul de puternic conturat în inimile localnicilor. Și asta pentru că în scurta sa viață a eliberat un număr semnificativ de teritorii de sub dominația puterilor europene coloniale. Se pare că visul lui fusese crearea unui stat latino-american după modelul Statelor Unite. Numai că, chiar oferind dulcea beție a libertății populațiilor destul de oprimate din zonă, Bolivar nu a fost scutit de critici, ori chiar de încercări de asasinate. Ca urmare, parte dintre acțiunile lui au fost suspendate, revoluționarul retrăgându-se pentru o perioadă în zona Caraibilor. Aici se pare că a contractat o boală care l-a măcinat, astfel că, la scurt timp după reîntoarcerea lui în Santa Marta a și murit. El Libertador este însă viu în inimile localnicilor și a multor viețuitori ai Americii Centrale și de Sud. Ferma la care a murit a devenit sanctuar, iar în oraș, edificii, străzi ori școli îi poartă numele.

Deși mă așteptam să văd un oraș cu multe vestigii vechi, ceea ce se vede în ziua de astăzi poartă în mare măsură semnul noului. Bine-nțeles, în centru poți vedea vechea catedrală Santa Marta, vechea clădire a vămii, ridicată pe la 1600, în care în ziua de astăzi se află Muzeul Aurului. În piața Simon Bolivar mai multe tarabe ofereau textile produse de atelierele locale, obiecte de artizanat și pălării de tip Panama, la prețuri destul de umane. Câteva restaurante, amplasate în jurul pieței, chemau pofticioșii să guste din specialitățile locale. Bucătăria locală îmbină elemente europene, amerindiene şi africane, cu rezultate foarte bune (judecând după expresiile extatice ale pasagerilor noştri care aleseseră să manânce pe terasele din jurul pieţei).

Am urcat din nou în autobuz și am mers să văd și alte ”atracții” ale orașului. Aveam să constat cu surprindere că motivul mândriei locale îl constituia un mall nou, în care găseai aceleși mărfuri pe care le poți găsi oriunde în lume într-un asemenea loc. Așa că, după ce am dat o tură și am băut o cola cu gheață, m-am urcat din nou în autobuz și m-am întors la vapor. Pe drum nu am putut să nu remarc imensele grafitt-uri cu mesaje de tip: Santa Marta – Oraș Revoluționar, ori Revoluția continuă, ori Mereu pe baricade. Drumurile se prezentau în stare destul de proastă, așa cu nu m-am putut opri în a gândi că probabil revoluția care continua, consemna destule focuri de mortiere, care lăsau cratere în asfalt. În scimb, promenada întinsă de-a lungul țărmului este de-a dreptul spectaculoasă.

Cele câteva ore petrecute în oraș nu au putut lămuri dilema mea: de ce, oare, ne aflam acolo și nu în altă parte?

Curacao.

MIH_6931 Ziua de marţi, 20 ianuarie ne-a găsit în Curacao. Distanţa dintre Santo Domingo şi Curacao a fost acoperită de Crystal Serenity la pas, dacă pot spune asa, fiind necesară o viteză medie de numai 11 noduri.

Curacao-aceleasi culori, acelasi amestec de limbi , rase, naţionalităţi. Willemstadt, orașul capitală ne-a întâmpinat la fel de primitor ca întotdeauna.

Trăgându-și numele, se pare, de la cuvântul portughez coracao, care înseamnă inimă, acest teritoriu se află sub administrarea regatului Țărilor de Jos. Orice ghid turistic consemnează faptul că aici viețuiesc circa 140-150 de mii de locuitori, număr sporit considerabil de zecile de mii de turiști care vin aici pentru perioade mai lungi ori mai scurte.  De fapt, turismul este una dintre principalele surse ale bunăstării insulei. Alături de acesta, economia locală mai oferă capacități de rafinare și stocare a produselor petroliere, servicii de alimentare (bunkering) pentru vapoare, capacități de stocare și transfer a mărfurilor, servicii bancare. Deși rutele comerciale s-au extins de-a lungul timpului, acest loc a rămas una dintre ”inimile” comerțului internațional.

Pasagerii lui Serenity au ieșit rapid la țărm, grăbindu-se să descopere sau să redescopere,după caz, restaurantele primitoare, cu bucătărie de calitate și cu prețuri chiar foarte atractive. Alte ținte au fost magazinele de tip duty-free care au făcut ca aceștia să înceapă a cheltui bani pe ceasuri, bijuterii ori parfumuri. Nu cred că există vreun mare producător de asemenea bunuri care să nu fie reprezentat pe insulă.

Am ieșit și eu, în viteză, dornic să găsesc cât mai repede un loc cu wi-fi, de unde să îmi pot suna Anuța și Mateiul. Și fiindcă ne aflan într-un loc civilizat, care a înțeles mai de mult că pentru a avea bani și oameni care să vină, ori să revină aici, investind în tot ceea ce înseamnă element de infrastructură, am găsit wi-fi fără plată cam peste tot pe unde m-am învârtit. Primul popas l-am făcut chiar lângă terminalul în care eram docați și datorită calității bune a semnalului, am putut să îmi aud familia imediat. După ce am aflat toate noutățile de pe acasă, am luat-o ușor la pas, redescopMIH_6932erind cu aceeași plăcere străzile înguste, casele colorate, ambianța de perpetuă sărbătoare din zona din vecinătatea portului. Luasem cum mine un aparat de fotografiat și din când în când mă opream să mai iau câte un cadru. Și cu această ocazie mi-am amintit că deși m-am aflat în Curasao de multe ori, aveam imagini din acest loc doar din 1999, de la finele anului, când m-am aflat pentru prima dată aici, imagini pe care le am acasă, pe film de 35 de milimetri.

Am mers și eu în direcția în care, inevitabil, se îndreaptă toată lumea: spre centrul comercial și financiar al insulei. Asta a însemnat să trec podul mobil, pod care se rotește la unul dintre capetele MIH_6898sale pentru a face loc, din când în când, navelor de toate calibrele, care se îndreaptă spre zona de docare din imediata vecinătate a centrului. Majoritatea colegilor mei, din toate departamentele, se afla înșirată de-a lungul promenadei, folosind ”la greu” wi-fi-ul gratuit. Imediat după ce trece podul, turistul de află într-un adevărat impas. Unde să meargă mai întâi; în ce magazin să intre mai întâi, ori la care restaurant ori terasă să se oprească. Eu nu aveam de rezolvat această dilemă, cunoscând deja, chiar bine dispunerea magazinelor, restaurantelor, băncilor ori a unor alte atracții ale locului. Și, fiind deja pe un teritoriu cunoscut, m-am îndreptat spre locurile care mă interesau, spre a face câteva cadre. Și în ciuda aglomerației, care, peste zi este ceva absolut normal, am reușit să ”trag” câteva cadre de care să fiu mulțumit.

M-am oprit pentru o vreme la o terasă, pentru o cola rece și am admirat spectacolul deshiderii podului mobil și al trecerii unor ambarcațiuni cu pânze, dinspre și către docul din inima orașului. Lumina apusului făcea ca totul să apară într-o haină aurie, iar reflexiile de pe suprafața apei să pară mici flăcări vioaie care apăreau și dispăreau după reguli doar de ele știute.

După ce podul a revenit în poziția care să îmi permită întoarcerea la vas, am luat-o încet, la pas, către port și după ce am mai vorbit încă o data cu familia mea, m-am întors la bord. Aici se pregătea, pentru pasageri, o petrecere având tema Curacao…iar eu trebuia să fotografiez evenimentul, lucru pe care l-am și făcut, terminându-mi activitatea puțin după MIH_7040miezul nopții.

 

Probabil ca nu voi mai posta mai mult de un port. Materialul a fost pregătit în vederea publicării lui. Încă nu am nici o idee la ce soluţie voi recurge, dar poate vreodată voi reuşi să văd, sub formă de volum, ce am „copt” în aceţti ani. Pentru ca mai este material de un volum destul de consistent, adunat în anii trecuţi. Dar cum nu prea îmi dă mâna să editez pe propria mea cheltuială, am lăsat să se adune praful peste vechile scrieri…

Santo Domingo.

După o zi pe mare în care am început să ne vindem munca din seara de gală, duminică, 18 ianuarie am ajuns în Santo Domingo, Republica Dominicană. O zi care se anunţa, cel puţin din punct de vederee meteorologic, frumoasă. Ca mai toate porturile de pe continentul sud-american şi aici am avut senzaţia ca m-aş afla într-un loc supus vreunui asediu. Garduri de sârmă înalte străjuiau portul, elicoptere dau din când în când câte un tur pe deasupra tuturor clădirilor şi instalaţiilor.

Am căutat să iau legătura cu agentul portuar pentru a vedea dacă poznaşul meu de bagaj a ajuns în sfârşi în acelaşi loc în care mă aflam eu. Şi s-a făcut că tocmai îl luase în primire cu vreo câteva ceasuri înainte, aşa că îl avea in portbagajul maşinii. Nu pot descrie starea pe care mi-a dat-o simpul fapt că îmi schimbam, după aproape 5 zile tot ceea ce avusesem pe mine! Numai că, prin această întâmplare, am avut ocazia să asist la dărâmarea a încă unui mit. Bagajul fusese deschis şi răscolitMIH_6846 . Gata! Pentru mine s-a dus o dată mitul punctualităţii germane, având în vedere că Lufthansa mi-a plimbat bagajul vreme de 4 zile după ce am aterizat în Miami, iar pe de altă parte cel al corectitudinii germane, având în mână un bagaj care fusese deschis (lacătul fusese tăiat şi nici nu au notificat asta) şi al cărui conţinut fusese dijmuit.

Insula pe care se află Repubica Dominicană a fost descoperită de Cristofor Columb la primul lui voiaj peste Oceanul Atlantic şi a purtat iniţial numele de Insula Hispaniola, în cinstea monarhilor iberici care finanţaseră această intreprindere. Numai câţiva ani mai târziu, fratele lui, Bartolomeo, avea să fondeze actualul oraş, pe malul râului Ozama. Santo Domingo a purtat mai întâi numele La Nueva Isabella, în cinstea reginei Isabella a II-a a Spaniei. Ca prim oraş fondat de spanioli în Lumea Nouă, Santo Domingo a avut şi prima universitate, primul castel, prima catedrală şi prima mănăstire. De altfel această zonă a fost declarată arie protejată de către UNESCO.

Zona colonială, nucleul oraşului vechi, mai oferă şi astăzi privitorului posibiltatea de a admira impunătoarea catedrală Sfânta Maria Mică, ori primul castel care a aparţinut vice-regelui Don Diego Colon, un alt frate al descoperitorului Americii. Bogăţia locului a făcut ca Sir Francis Drake, piratul care a prădat în numele reginei Angliei, să captureze acest oraş. A primit o răscumpărare de 25000 de ducaţi de aur, dar a luat cam tot ceea ce se putea lua de aici. O legendă afirmă că a lăsat doar clopotele bisericilor din ceea ce era considerat preţios pentru locuitorii oraşului. Între 1936 şi 1961, oraşul a purtat numele dictatorului Rafael Trujillo. După asasinarea acestuia numele oraşului a fost schimbat din nou, fiind cel iniţial.

M-am îmbarcat într-unul dintre microbuzele puse la dispoziţie gratuit de autoritatea portuară şi în câteva minute am ajuns din port în centrul oraşului. Mi-am făcut loc printre gălăgioşii ghizi locali care trăgeau de oameni pentru a îi convinge să-i angajeze pentruun tur. CMIH_6839u mica hartă a oraşului în mână, am luat-o la picior, oprindu-mă din când în când MIH_6831să fac câte o fotografie. Locul seamănă cu atâtea altele văzute înaintea lui. Poţi spune că te afli într-o fostă colonie spaniolă după arhitectura fortului, după culorile faţadelor caselor, după dantelăria de piatră de pe frontoane şi cornişe.  Santo Domingo mai are în comun cu atâtea alte foste aşezări spaniole şi aerul de delăsare, de nepăsare în faţa ravagiilor făcute de vreme, de vremuri ori de mâna omului. În afara construcţiilor noi, totul pare să se năruie. Linii de tensiune se caţără fără a urma vreo regulă pe ziduri, pe stâlpi, pe acoperişuri, ori urmează trasee sinuoase pe sol, fără mare grijă pentru siguranţă. Ţevi de apă sau canal parcurg, la fel, trasee pe ziduri, prin canale abia astupate sau chiar pe sol. Puţine case din partea veche, colonială a oraşului mai au faţada integră. Ici-colo, din asfalt ţâşnesc şuvoaie de apă,dovedind starea precară a conductelor.  Era duminică şi mulţi dintre locuitori se plimbau sau căutau umbra parcurilor. Intrând în catedrală, am întâlnit încă mulţi localnici, aşezaţi în bănci, reculegându-se deşi era deja ora siestei atât de dragă celor ce locuiesc într-un climat atât de cald.

Pe strada Mercedes, un cal slab, de-a dreptul jigărit, uda asfaltul, moţăind între hulubele unei trăsuri destinate a plimba turiştii prin oraş. Imediat după colţ se afla mausoleul dedicat eroilor neamului, în care îşi află odihna trupurile mai multor conducători mai vechi sau mai noi, ori ai unor generali. Am intrat şi am fost impresionat nu atât de picturile interioare cât de jocul luminilor prin ferestrele cupolei edificiului.

Un vânzător de bijuterii s-a luat după mine şi deşi am căutat să îl conving că nu voiam să cumpăr nimic de la el, m-a urmat, insistent, cale de mai multe străzi, până când am lăsat expresia de om liniştit de pe faţa mea şi încruntându-mă spre el i-am cerut insistent s-o ia din loc. I-am spus să se uite după americani bogaţi, nu după români cu găuri în buzunare. Părea să fi înţeles. Numai că, MIH_6812peste vreo douăzeci de minute, când urma să iau un microbuz care să mă aducă la port (care poartă numele Saint Souci) mă pomenesc strigat din nou si întrebat dacă chiar nu vreau să cumpăr nimic, urmând a primi un preţ foarte, foarte bun…

În zona portului m-am mai învârtit printre tarabele unor artişti locali şi a vânzătorilor de suveniruri. Din când în când câte un elicopter militar duduia ameninţător pe deasupra zonei. Nu mi-am putut împiedeca gâdul să zboare către una dintre distracţiile favorite ale fostului dictator Trujillo, care obişnuia să îşi ia inamicii MIH_6822politici în elicopter şi să îi arunce de la înălţime, urmărind cum se zdrobeau la contactul cu solul. O gură de limonadă, câteva vorbe schimbate cu frumoasele hostese din terminal şi s-a încheiat scurta experienţă dominicană.

Nu m-a deranjat în vreun fel nimic din ceea ce am întâlnit, dar nici nu m-a făcut să simt că aş fi pierdut ceva dacă nu aş fi ajuns în acel loc. Pentru că  oraşe, cu trecut, civilizaţie, arhitectură, culori ori tradiţii culinare poţi găsi in Panama, în Mexic, Honduras ori Costa Rica. Şi în multe altele…TON_8813

108 zile în jurul lumii

 

 

Partir c`est mourir un peu… Plecând de atâtea ori de acasă, mai ales din clipa în care am devenit soţ şi mai apoi şi tată, am murit de prea multe ori. De atâtea ori mi-am promis că nu va mai fi o dată viitoare, dar realitatea m-a învăţat cât de adevarată este vorba englezilor: never say never (niciodata să nu spui niciodată) şi cât de lipsit de sens este să iei angajamente pe termen lung, care implică nu numai viaţa ta, dar şi a celor de lângă tine.

Din 2013, când telefonul a sunat şi mi s-a propus o nouă cooperare, am avut norocul să îmi pot alege locul în care am vrut să lucrez, perioada şi în linii mari şi oamenii cu care să formez echipa.

13 ianuarie. În pragul casei îl strâng încă o dată pe bărbăţelul meu drag, Matei, îmi iau rămas bun de la părinţi şi plec însoţit de Ana mea spre autogară. A urmat din nou, una dintre cele mai sfâşietoare desparţiri. Nu numai că urăsc să nu o văd pe Ana mea, că îmi lipseşte tot ceea ce facem împreună şi tot ceea ce ne defineşte ca familie, dar cred că odată cu înaintarea în vârstă devin din ce în ce mai dependent de atmosfera de cămin, de căldura lui, de mirosuri, mâncăruri, vorbe, gesturi. Un drum până la Iaşi, un popas de câteva ceasuri la mătuşa şi apoi începe un lung şir de peregrinări prin aeroporturi. Sar dintr-un avion în altul şi ajung de la Iaşi la Bucureşti, de aici la Muchen şi mai apoi, după unsprezece lungi ore, la Miami. Un zbor plin de goluri de aer, de ţânci care plâng dintr-o grămadă de motive care pot face un ţânc să plângă, de femei şi bărbaţi înghesuiţi unii în alţii de nevoia aceasta a mişcării dintr-un loc într-altul al globului.

Miami, 14 ianuarie, ora17.30. Ofiţerii de la imigrări sunt plictisiţi. Atât de plictisiţi încât îi doare exact in şaisprezece de şirurile lungi de oameni din faţa lor care se uită la ei ca la adevăraţii zei ai ştampilelor cu acceptul de intrare în State. Urmează încet şi cu oarecare scârbă rutina care îi transformă în automate cu formă umană, fără prea multe sentimente, fără empatie. Pune degetele de la mâna dreaptă pe scanner. Pune degetul mare la de la dreapta. OK. Acum pune degetele de la mâna stângă. Bine. Acum degetul mare. Bun. Acum uită-te la cameră. Poză. Urmează ştampila pe paşaport şi te îndrepţi spre zona de unde trebuie să îţi ridici bagajul. Aici am prima surpriză cu adevărat neplăcută. Bagajul meu, pentru care am primit o grămadă de asigurări de la tipa de la aeroportul din Iaşi că îl voi primi la destinaţie, lipsea. Mă aştepta un funcţionar cu o hârtiuţă în mână, pentru a mă anunţa că bagajul meu va ajunge la Miami pe data de 15, cu aceeaşi cursă cu care tocmai am venit eu. Resemnat, o iau cu coada între picioare spre ieşire. Negociez cu o taximetristă de origine haitiană tariful până la port şi mă aflu din nou în mişcare.

În clipa în care am ajuns la terminalul care găzduia Serenity am realizat că nu am mai venit pe aici de prin 2007 sau 2008. O mică eternitate. După ce am trecut de filtru, sunt primit la intrare de oameni pe care îi cunoşteam deja. Gărzile de la security, câţiva de prin shop şi Spa. Îmi intâlnesc doar câteva minute mai târziu colegii. Cu Neil nu m-am văzut din septembrie. La fel şi cu Aniko, care e pe picior de plecare. Am dat mâna pentru prima dată cu Cesar şi Anthony, doi fraţi din Peru, care întregesc echipa. După ce am îndeplinit formalităţile necesare şi după ce am făcut plângerea care ar trebui să îmi aducă bagajul a doua zi, pe 15, am primit cheia de la un apartament. Încă nu era o cabină disponibilă pentru mine. Aşa că m-am lăfăit o noapte în apartamentul de şase stele ale unor pasageri care vor ajunge abia pe 15 după amiaza. Cu greu am putut dormi trei-patru ore. Gândurile legate de casă, de cei iubiţi, de necunoscutul pe care îl aducea această croazieră în jurul lumii nu mi-au dat pace să mă odihnesc. În plus, îmi stătea ca o greutate pe cap, gândul la bagajul în care aveam tot ceea ce îmi trebuia.

Ziua de 15 nu a fost prea încărcată. Obişnuit să muncesc multe ore fără pauză atunci când sunt la bord, nu îmi pare nimic greu. Fraţii fotografiază îmbarcarea, eu printez, creez nişte template-uri noi, fac ordine prin calculator, preţuri; într-un cuvânt intru în rutina locului. Câteva sute de cadre de îmbarcare, alte câteva sute de cadre de la o petrecere cu baloane şi primele panouri îşi pot primi în cursul serii fotografiile pentru a fi afişate.

Lovitura de graţie mi-o administrează însă cei de la aeroport care nu mi-au adus bagajul. După toate aparenţele îmi voi avea lucrurile abia în data de 18 ianuarie, în Santo Domingo. Până atunci trebuie să mă descurc cum pot. Şi asta a a însemnat că în noaptea de 15, după ce mi-am spălat la mână boxerii şi ciorapii, m-am dus la una dintre spălătorii şi i-am călcat pentru a putea avea lenjerie curată în dimineaţa de 16. Această zi aducea prima seară de gală a croazierei. Noroc mare că am avut cu mine port-smoking-ul şi am avut cu ce mă îmbrăca pentru asta.

 

 

Sfârşitul primului „episod”

Probabil că va urma…

De ce ne costă bolile mai mult decât pe alţii?
Pentru cine nu ştie, s-a facut că am fost plecat, din nou, mai multe luni pe mare. Adică pe un vas de croazieră unde am detinut poziţia de manager de laborator foto pe un vas de 6 stele.(cel puţin aşa îl clasifică mai multe agenţii de rating din domeniu…)
Întâmplarea a făcut ca în acest răstimp să am oarece probleme cu ficatul şi ca urmare am abordat medicul de la bord. Dupa o consultaţie şi nişte analize ce au relevat niste valori imense pentru trigliceride si transaminaze, medicul de la bord a decis sa fiu trimis spre investigaţii suplimentare pe ţărm, la un spital, unde sa mi se facă teste suplimentare si o ecografie, ceva, care să arate starea in care se afla ficatul meu şi să încerce identificarea cauzei care determina valorile din sânge şi starea mea generală. Dupa o primă încercare, eşuată, în Bordeaux, unde nu am putut fi consultat pentru că era prea târziu şi clinica cu care compania avea contract era deja închisă, am fost vazut de medicii din Le Havre.
Cine a ajuns pe acele meleaguri ale Franţei, ştie că Le Havre nu este tocmai o metropolă. Oraşul care îşi câştigă în bună parte banii din instalaţiile sale portuare, este un principal nod care conectează Franţa de vecina sa de peste Canalul Mânecii, Marea Britanie.
Am ajuns la spitalul din Le Havre inainte de ora 11 dimineata, într-o zi de sâmbătă. Înaintea mea mai erau câteva traume (accidente de circulaţie, o căzatură de pe o scară şi un picior rupt la un meci de fotbal).
În momentul în care am trecut de persoana de la recepţie, care a înregistrat toate datele mele personale precum şi motivul pentru care mă aflam acolo, a început să se mişte şi maşinăria destinată ocrotirii sănătăţii cetăţeanului francez . Pe scurt, am fost măsurat, cântărit, mi s-a luat tensiunea, noi teste de sânge, după care am fost dus la computerul tomograf. La finalul acestui traseu, doi medici au interpretat datele si mi-au prescris niscai hapuri, insistând totuşi că, pentru rezultate bune ar trebui să mai revin la control şi să încerc să schimb regimul de viaţă, cuprinzând mai multă odihnă, ore regulate pentru mese şi un control mai riguros al alimentaţiei.
Am plecat , impresionat de amploarea investigaţiilor făcute pentr un lucru pe care eu (încă) îl consider minor. Şi la fel de impresionat am fost de curtoazia întregului personal din spital şi de modestia afişată de toţi cei pe care i-am întâlnit. Nu cred că un medic din Franţa nu are bani pentru un ceas de marcă, o bijuterie, ori pentru haide de calitate. Nici o persoană din cele întâlnite nu purta bijuterii şi nu etala în nici un fel elemente care să fi sugerat un nivel de trai mult mai ridicat decât cel al pacienţilor lor, în cea mai mare parte lucrători obişnuiţi. Medicii purtau combinezoane de acelaşi tip cu cele purtate de personalul mediu.
După vreo săptămână am primit acasa, în România, copia facturii pe care Spitalul a trimis-o companiei pentru care am lucrat. Sincer să fiu, aveam emoţii, gândindu-mă că am produs o gaură cât China de mare în bugetul angajatorilor mei. Când colo, întreaga consultaţie a costat…48,16 Euro. Am această factură şi o pot arăta oricui nu m-ar crede.
Ei bine, din acest moment am o mare, mare nedumerire. Analizele ce mi s-au făcut, dacă ar fi fost să le fac la oricare laborator din Suceava, m-ar fi costat, numai ele, mai mult decât întreaga nota de plată din Franţa. Iar o investigaţie la computerul tomograf (al cărui DVD îl posed) ar fi însemnat în jur de 150 de euro. Întrebarea este : suntem noi atât de bogaţi încât să ne permitem să plătim de circa trei ori mai mult decât rudele noastre (oarecum) latine? Ori boline noastre sunt atât de deosebite şi de încâlcite încât numai savanţii să le poată desluşi? Ori poate nu e vorba decât (iar) de statutul nostru de umili şi umiliţi, cărora li se impune din afară şi ce să poarte şi ce să mănânce şi cât să dea pe gaz, pe electricitate, pe hrană… Pentru mine răspunsul este din ce în ce mai uşor de dat şi nu mă mulţumeşte deloc concluzia la care am ajuns. Pentru voi?

%d blogeri au apreciat asta: