Category: comentarii politice


Eram în armată şi hormonii tropăiau în corpul meu şi în sus şi în jos, ba şi de-a curmezişul. Cum aveam un regim destul de lejer la Statul Major al unităţii de care aparţineam, ieşeam destul de des şi de mult printr-un Bucureşti cu mult mai multe tentaţii decât Suceava anului 1986. Mă bucuram de acele ceasuri de libertate vizitând frecvent Cinemateca, Opera, cinematografele, teatrele, dar şi iniţiind diferite schimburi culturale cu fătuţele din târgul ciobanului Bucur. Şi cum nu făceam nici un fel de discriminare legată de ocupaţie, vârstă ori status marital, era cu ce umple timpul.
Şeful meu de birou, un maior pâinea lui Dumnezeu, s-a găsit să îmi dea sfaturi, neştiind preocupările de loisir ale bravului ostaş Gherasim. În ochii lui, atât timp cât nu am călcat pe bec, cum se spunea, eram la fel de cuminte ca o fată mare. Aşa se face că într-o bună zi îmi zice:
-Gherase, tată, dacă ai şi tu nevoie de ceva, aşa, ca omul, nu te încurca aiurea cu cine ştie ce panaramă. Toţi furierii pe care i-am avut pe aici au avut norocul să se procopsească cu tot felul de boli lumeşti. Aşa că, decât să te trezeşti cu cine ştie ce bubă, mai bine apelează la doamna de alături şi eşti în siguranţă. E femeie măritată şi îţi dai seama că trebuie să fie OK, mai ales că bărbatul ei este miliţian…
Recunosc, o băgasem de multă vreme în seamă pe doamna de alături, dactilografa Statului Major, care poseda un bust de invidiat şi un fund care ar fi băgat în boale şi un călugăr castrat, dar nu mă gândisem niciodată că ar fi putut fi abordată de un biet tilicar. Dar cum aveam încredere în şeful meu, mi-am zis să îmi încerc norocul şi să văd ce ar fi ieşit. Ca urmare, m-am prezentat în biroul ei şi am întrebat-o dacă nu rămâne după program, să batem un material special la maşină. S-a uitat la mine de sus şi până jos, facând un fel de evaluare şi mi-a zic că mă aştepta după ora 16.30.
La ora 16.30 m-am prezentat la raportul doamnei, pregătit sufleteşte pentru munca de birou. Masa de lucru a doamnei era imensă. Doi oameni se puteau lua la trântă pe ea fără a se teme că ar putea cădea din neatenţie. Pe ea se întindea, profesional, un sac mare de dormit şi în câteva clipe „terenul de luptă” era pregătit. Am bătut la maşină acel material special şi în acea zi şi în mai multe altele. Numai că, în timp ce eu combăteam în tranşeele doamnei dactilografe, s-a schimbat şeful de stat major. Ne venise un colonel care fusese comandantul unei secţii a şcolii de ofiţeri de la Băneasa. Omul a remarcat-o pe doamna dactilografă şi umbla cu limba scoasă după ea. Numai că doamna nu era disponibilă pentru el.
Într-o zi de sâmbătă, după program, eram la ora de dactilografie în biroul doamnei. Când era materialul mai încins, cineva a zguduit cu putere uşa. O dată. De două ori. De trei ori. Am sărit direct în pantaloni şi m-am pregătit s-o şterg şi pe geam dacă era nevoie (era ok. Mai sărisem de atâtea ori de la etajul 1). După o vreme, cel ce încercase uşa a renunţat. După cum se auzeau paşii îndepărtându-se, ne-am dat seama că fusese colonelul. Era de serviciu la permanenţă, 24 de ore şi văzuse în registrul de la poartă că doamna plutonier nu părăsise unitatea. Imediat ce zgomotul paşilor lui s-a pierdut, am deschis uşurel uşa, m-am mai uitat o dată în toate direcţiile şi am şters-o în biroul meu. Doamna a plecat dupa câteva minute. Îmi plăcea să îi aud paşii de femeie sigură pe ea, călcând cu o anumită hotărâre, de-a lungul lungului hol al vechii clădiri. Se ştia frumoasă şi dorită şi ştia cum să îşi folosească armele personale în vechea, eterna încleştare dintre sexe, convinsă că ea era cea care dicta termenii oricărei victorii ori capituări.
Peste vreun ceas, m-am pomenit cu colonelul la mine în birou. Aveam un plan de intervenţie pe care îl actualizam, pe masă şi o grămadă de rechizite necesare acelui lucru. Mi-a ordonat să îi fac o cafea. Eu eram cel care făcea, de multe ori cafelele ofiţerilor din Statul Major atunci când dactilografe, femei de serviciu ori subofiţeri de pe lângă birourile principale lipseau. I-am făcut-o aşa cum îi plăcea: dulce şi slabă. După ce a luat o sorbitură sau două, mă întreabă:
-Gherasime, cum e doamna…?
-E o femeie foarte de treabă, tovarăşe colonel.
-Hai bă! N-o fă pe prostul! Te-am întrebat cum e, aşa ca femeie!
-Păi, v-am zis că e foarte de treabă.
-Haide, bă, că discutăm ca între bărbaţi. Cum e când o întinzi?
-Tovarăşe colonel, de unde să ştiu eu treaba asta? Şi apoi, doamna e măritată şi eu nu-s decât sergent care mâine-poimâine voi pleca acasă.
-Bă, văd că nu se poate vorbi cu tine. O faci pe prostul.
-Nu o fac, tovarăşe colonel, dar de ce să vorbesc despre ceva ce nu ştiu?
-Bă, tu ştii ce apreciază cel mai mult o femeie la un bărbat?
-Un salariu mare?
-Nu, bă! Cel mai mult, apreciază experienţa, bă!
– O fi tovarăşe colonel, dar până acum, eu credeam că cel mai mult apreciază vigoarea.
-Ai texte, moldovene?
-Tovaăşe colonel, raportez că sunt din Suceava, născut-crescut, deci sunt bucovinean.
-A…cei mai răi dintre moldoveni. Moldovenii sunt leneşi, beţivi, curvari, hoţi, murdari.
-O fi, tovarăşe colonel, dar pe la noi se zice că aşa sunt oltenii (el fiind din Drăgăneşti-Olt de origine).
Colonelul nostru s-a înroşit de draci, dar nu a mai zis nimic. A mai stat cam un minut şi a pufăit o ţigară, după care s-a dus în dispecerat, la ofiţerii operativi de serviciu.
Din acea zi, de câte ori şeful meu direct îmi completa câte un raport pentru permisie, de atâtea ori colonelul mi-l anula. Mie nu îmi rămânea decât să apelez la un căpitan, dintr-o altă unitate specială, cu o funcţie imensă, care îl suna pe telefonul scurt şi îi spunea să fie bun şi să semneze permisia mea, suplimentată cu două zile pentru drum. Şi colonelul nu avea ce face, decât să semneze, scrâşnind din dinţi, permisia mea.
La vreo două-trei luni după episodul cu doamna, (între timp am renunţat la dactilografiatul de după program), am primit o invitaţie faină de tot de la colegele de clasă ale soră-mi, care mă invitau cu toată graţia, la balul lor de absolvire. Am luat invitaţia şi m-am prezentat la tovarăşul colonel:
-Tovarăşe colonel, sunt sergentul Gherasim. Permiteţi să raportez.
-Raportează moldovene (între timp descoperise o adevărată plăcere să ma strige aşa, considerând că ma insulta).
-Tovarăşe colonel, vă rog să aprobaţi o permisie de cinci zile. Am primit această invitaţie şi mi-ar plăcea să merg la acest bal.
A luat invitaţia scrisă frumos, sigilată cu urme de ruj de mai multe nuanţe şi mărimi, a mirosit-o şi mi-a zis cu satisfacţie, privindu-mă drept în ochi:
-Mă doare în cur de balul soră-ti. Aici eşti în armată şi faci ce ţi se ordonă.
Am plecat cu coada între picioare de la el din birou, supărat că nu puteam să mai aranjez nimic. Căpitanul cu funcţia mare era în deplasare în străinătate, însoţind nişte demnitari. Aşa că m-am resemnat în ceea ce privea permisia pentru bal…
A doua zi, colnelul nostru nu a apărut. Nici a treia. Nici a patra. Să n-o mai lungesc, a lipsit o săptâmănă întreagă. În ziua în care a apărut a dat mesaj prin interfon:
-Să vină Gherasim la mine!
M-am dus senin, fără nici un fel de temere, ştiind că nu făcusem nimic rău. Cu mine odată a intrat şi şeful meu direct, maiorul. După formula de raport, colonelul mi-a zis:
-Bă Gherasime, fir-ai al dracului să fii tu, care m-ai blestemat!
Eu? Normal că habar nu aveam ce voia de la mine, ce avea a-mi imputa. Aşa că mi-am ţinut frumuşel gura şi am aşteptat să văd cum va continua.
-Al dracului moldovean mă bestemă, băi maiorule (a zis către şeful meu). Ştii de ce am lipsit zilele astea? Din cauza ta, băi! M-ai blestemat şi mi-a ieşit peste noapte un furuncul atât de mare exact între fese şi cu atâtea capete, că a trebuit să mă interneze şi să mă opereze ca să scap de el. Nici acuma nu pot sta bine pe scaun.
Eu??? Siderat…. Nu ştiam dacă vorbea serios sau nu, dar se vede treaba că da. Noroc de şeful meu, maiorul care a dat-o pe glumă:
-De, tovarăşe colonel…Vedeţi ce se întâmplă când ziceţi că vă doare în cur?

De ce îmi voi fi amintit de acele vremuri? Probabil pentru că văd cum prea des şi prea mult, pe prea multă lume o doare în…cur de ce se întâmplă cu noi, cu vieţile noastre, cu felul în care compromitem viitorul copiilor. Numai că, din păcate, nici un fel de furuncul nu roade sufletele ori feţele celor cărăra ar trebui să le pese, dar nu dau doi bani pe nimic.

Reclame

Maputo şi zâmbetele lui

Am ajuns din nou în Maputo după doi ani. Capitala Mozambicului ne-a primit cu un cer fără nici un fel de strălucire. Impulsul iniţial a fost să rămân la bord şi să citesc, numai că mi-am schimbat hotărârea văzând câtă lume se înghesuia să iasă, totuşi, în oraş.
Micul autobuz Hino (licenţă Toyota) ne-a luat din port şi ne-a lăsat într-un fel de piaţă a meşteşugarilor, la o distanţă de vreun sfert de oră. Prima reacţie care m-a frapat a fost cea a unora dintre persoanele venite cu mine: au coborât, au privit spre locul prea puţin îmbietor din faţa lor şi au urcat imediat în autobuz, spre a se întoarce la bord.
Nu m-am încadrat în curentul cvasigeneral, ci am intrat în piaţă. Mii de pânze pictate erau agăţate pe garduri şi fiecare dintre artiştii locali mai avea teancuri întregi gata să le arate şi să negoci

eze vânzarea lor. Am fost uşor jenat să refuz pe toţi cei ce erau gata să îmi prezinte, în integralitate munca lor, dar în ciuda impulsului de a ceda, mi-am continuat drumul. Nu fără

 o oarecare părere de rău, întrucât am văzut câteva piese chiar bune. La fel şi sculpturile în lemn şi lucrările de ceramică. Pentru mine, ceea ce vedeam reprezenta respiraţia încă destul de inocentă a Africii. Cu toate că nu am cheltuit nimic în acel loc, toţi cei cu care am vorbit mi-au zâmbit. Să fi fost faptul că pe unul l-am comparat cu Picasso, să fi fost timpul pe care l-am petrecut cu ei fără a-i repezi, cum se întâmplă de cele mai multe ori, nu ştiu. Ştiu doar că am primit zâmbete şi strângeri de mână.
Odată ieşit din piaţă, am pornit-o de unul singur într-o sumară descoperire a vecinătăţilor. Mai mulţi grijulii de la bord m-au avertizat că aş putea fi jefuit, ori încă mai rău de atât. Nu m-am oprit din drum şi am luat-o de-a lungul unui bulevard străjuit de case din perioada colonială a Mozambicului. Lucrătură măiastră în lemn nobil de tot felul de esenţe, dantelării în piatră, curţi pavate cu cărămidă ori piatră cubică. Aspect general care m-ar fi putut duce cu gândul la oricare alt loc de pe pământ unde oamenii au clădit în timp de pace. La prima intersecţie am constatat că păşisem pe bulevardul Mao Tze Dong, care se intersecta la capătul lui cu strada Julius Nierere. Unul din părinţii comunismului chinez se întâlnea cu unul dintre foştii preşedinţi ai Tanzaniei. De-a lungul drumului am întâlnit mame cu copii în braţe care mi-au zâmbit, umili vânzători de fructe, care deşi trăgeau din greu la platformele pe care îşi duceau produsele, mi-au zâmbit. Ba până şi un gardian din apropiere, cu puşca lui în bandulieră, a zâmbit, văzându-mă fotografiind o biserică cu o arhitectura mai neobişnuită. Îmi purtam paşii prin locuri în care, nu cu foarte multă vreme în urmă şuierau gloanţele, ţara suferind cumplit în urma unui război civil de 16 ani şi deşi din 1992 nu s-au mai înregistrat lupte armate, recuperarea este anevoioasă şi grea. Aşa cum este de fiecare dată când puterile coloniale se amestecă şi încearcă să câştige cât mai mult şi din preţul vieţii şi din cel al morţii.
Am oprit un tânăr care purta echipament de sport şi l-am întrebat cum ajung la monumentul lui Samora Machele. S-a uitat surprins la mine şi m-a întrebat de unde ştiu de el. I-am spus că pe vremea când eram chiar mai tânăr decât el,

Machele a vizitat România. Erau vremurile când flota nostră de pescuit se afla în largul Mozambicului, până în Mauriţius, când exportam tractoare şi contruiam fabrici pentru tările în curs de dezvoltare. Ceea ce m-a surprins a fost că tânărul mi-a vorbit cu căldură despre Machele. Moartea lui mai mult decât suspectă precum şi măsurile luate în urma declarării independenţei faţă de Portugalia, i-au asigurat un loc luminos în memoria colectivă a locuitorilor ţării. Am pornit, din nou pe jos, spre locul pe care mi-l indicase. În minte mi-au revenit vorbele acelui tânăr: Samora a fost un om foarte bun. L-au omorât. Şi mi-am amintit, fără să vreau, prin cine ştie ce subtil resort al memoriei, de un lung şir de preşedinţi africani a căror moarte e încă subiect de controvesră. Patrice Lumumba, Abdel Nasser (cel ce a naţionalizat Canalul Suez) ori secretarul general ONU Dog Hammarskjold au căzut victime jocurilor puterilor ce nu voiau să lase fostele colonii să se conducă şi să se dezvolte independent. Lupta pentru resurse era şi este cu mult mai importantă decât viaţa unui om, fie el şi lider…
Probabil că mergând aşa, cu gândurile mele, aveam o figură foarte serioasă, pentru că, prima reacţie a unui grup de copii dintr-o staţie de autobuz a fost un şirag larg de zâmbete. Şi am zâmbit şi eu.
Plin de contraste, Maputo mai are mult până îşi va regăsi prosperitatea de altădată şi ordinea socială încercată de război. Ceea ce a contat însă cel mai mult pentru mine a fost că nu m-am simţit ameninţat nicăieri, pe unde am umblat şi că în urma tuturor greutăţilor evidente, oamenii au puterea de a dărui zâmbete şi de a nu fi încrâncenaţi.

Despre brandul de ţară

Gândesc de multe ori că nimic nu este întâmplător. Azi am avut o revelaţie în momentul în care am auzit de un ministru cu minte odihnită propunând drept brand de ţară taman mioriţa. Nu tocmai cea din versiunea studiată în şcoală şi cizelată niţel de marele Alexandri, cu una mai prozaică, precum vor fi fost suratele ce au stat cuminţele atunci când don’ Flutur a scris pe dealurile Humorului cu ele. Numai că nici lor nu le-am gasit întocmai locul în peisajul ăsta mercantil. Mai degrabă mi-a fugit mintea din nou la Mioriţa din carte.
Ce făcea Mioriţa din eternele noastre subiecte de teză? Îl avertiza pe baciul moldovean că fârtaţii lui urmau să i-o coacă, aşa mai pe la apus de soare, mai pe ascuns, în buna noastră tradiţie. Dintr-o dată am văzut acest personaj într-o altă lumină. Mioriţa noastră făcea…un denunţ. Dacă baciul moldovean era acoperit? Dacă brazii şi păltinaşii erau de la servicii? Dar dacă „nunta mea” era numele unei operaţiuni de provocare? M-am trezit ditr-o dată cu un număr mai mare de necunoscute decât puteam procesa ad-hoc.
Dar dacă Mioriţa noastră avea vreun haştag pe undeva? Dacă făcea parte din curentul care urmează, fără a procesa informaţia, orice curent de pe net şi porneşte fără de blană în vreo cruciadă care nu-i aparţine şi din care, din nou, nu va câştiga nimic? Cum va mai rezista in momentul în care îşi va da seama (a câta oară?) că s-a trezit şi ea pe acolo exect ca…oaia?
Normal că mai apoi mi-am pus problema cu cine va fi votat Mioriţa? Şi nu e întâmplătoare întrebarea mea. Cu o încăpăţânare previzibilă, ea şi (era să zic turma!) suratele şi fârtaţii votează aceiaşi lupi, coioţi, vulpi ori javre să cânte din fluier cântecele călăuzitoare.
Tocmai când începusem să cad de acord cu mine că oaia, „monumentul viu”, merită să fie simbolul absolut al naţiei, mi-am amintit de un domn, care în seara de 22 Decembrie 1989 spunea, cu obidă, că ceea ce făcuse un număr de ani fusese să muncească „ca un bou” fără a-şi pune întrebări şi fără speranţă. Si dintr-o datî n-am mai fost atât de convins că oaia are tot dreptul de a ocupa trapta cea mai înaltă. Poate că ar trebui să ne gândim şi la alte cornute!

Mardeiaşul din curtea şcolii

 

Îl cunoaştem cu toţii. Nu o dată l-am întâlnit şi poate nu numai o dată a trebuit să ne ferim de el. De regulă era indicat să „te ai bine” cu el, pentru că nu se ştia niciodată ce ar fi putut urma. Era un fel de suveran neîncoronat al şcolii, deşi nimeni nu ar fi putut argumenta cum ajunsese să aibă acea putere. El nu se complica să apere vreo idee, nu se chinuia să obţină vreun rezultat: trimitea pur şi simplu pe cei care îi purtau trena să se bată pentru el. Ori să îi aducă vreo gogoaşă de la chioşc şi chiar să stabilească o întâlnire în numele lui, cu vreo fătucă, de regulă prea timorată pentru a-l refuza. Mereu alţii îi făceau temele şi îi dădeau la copiat,  la teză.  Era el, unicul, inconfundabilul, eternul mardeiaş din curtea şcolii ori de la spaţiul de joacă.

Ocolul acesta purtat printre amintiri colbuite de timp are o noimă. Am putut, de multe ori, compara activitatea din campania electorală a partidelor noastre cu arţagul găştilor de clasă ori de cartier. Ba parcă plozii de pe vremuri erau „mai adevăraţi” decât suitele de masculi încrăvătaţi, mândri de carierele lor politice ori a suitelor de ţaţe superioare, cu ţinute office.

Ceea ce m-a enervat la culme a fost atitudinea de mardeiaş a lui Cioloş. Numitul salvator al naţiei, Mesia Carpaţilor, izbăvitorul oropsiţilor din ONG-uri ori din faţa calculatoarelor, s-a purtat ca un interlop care nu merge în persoană să rezolve ceva, ci îşi trimite gaşca.

Nu am reuşit să înţeleg şi rog să îmi fie iertată ignoranţa, în numele cărei democraţii s-a dorit acest omulete a fi, pe mai departe, în fruntea Guvernului României? Ce a făcut el pentru asta? Pentru că nu l-am văzut, cum era firesc, asumându-şi o luptă, un crez. Dimpotrivă! L-am văzut fugind ca un laş, sub fustele Alinuţei, ori prin servieta lui Plicuşor. Dacă avea cojones, ar fi candidat pentru un loc în Parlament. Nu conta unde. Conta ceea ce vedeau oamenii de la care aştepta biletul spre Palatul Victoriei. Ar fi văzut un om care luptă. Unul gata să o ia în bot pentru ceva în care crede. Ce au văzut? Un comandant de oşti ce îi trimite pe alţii  în tranşee în timp ce merge să bea un şpriţ şi mai apoi să se culce. Un şmenar care juca alba-neagra, mizând pe iuţeala de mâini a celor ce l-au nominalizat ca prim-ministru. Unul care dacă nu ieşea treaba cu PNL, putea să iasă cu Neicuşor. Şi au mai văzut un ins care l-a plagiat la greu pe Iliescu, în chestia cu „sărac şi cinstit”. Pozele de pe net cu căsuţa lui de la ţară în contrast cu domeniul de neam prost a lui Dragnea probabil că ar fi trebui să oripileze orice alegător cinstit, care abia întinde de leafă de la o lună la alta. Numai că nu ştiu de ce, se pare că oamenii nu prea l-au crezut. Au văzut ei destul tipi care învârt milioane şi care stau cu chirie.

Şi a mai făcut o mare greşeală mardeiaşul. A insultat. Urât. O putea face din poziţia lui de persoană privată, la el în baie, până nu mai avea salivă în gură. În calitate de prim ministru însă, nu avea voie să deschidă gura înainte de a gândi. Certitudinea apartenenţei la o anume elită l-a făcut să cadă în mocirlă. Şi o merită. Pentru că, ce să vezi? Elitele nu pot trăi singure. Au nevoie întotdeauna de umerii pe care să se caţere.

Cu ifosele lui de primadonă, cu toată această imagine de om bun, dar care nu e lăsat de ăia răi să facă raiul pe malurile Dâmboviţei, Dacian  a produs tot atâta dezbinare cât Băsescu. Cine e cu Cioloş e om bun, cine nu, e prost, comunist, neinformat, ţăran, antenist, corupt şi aşa mai departe. Ca în gaşcă! Ai mei sunt minunaţi, ceilalţi sunt răi şi trebuie să le dăm la oase!

Istoria, draga de ea, e plină de exemple de criminali pioşi. După cum tot ea aminteşte de proscrişi care au ajuns mari conducători. Aşa că până la aplicarea de etichete, până la a ne sparge capetele cu bolovani, ar trebui să încercăm să fim mai întâi şi până la capăt, oameni. Şi să nu uităm că dacă avem libertatea de a plăcea sau a antipatiza pe cineva, de aceeaşi libertate se bucură şi cei ce nu cred în ceea ce ne animă pe noi. În momentul în care  ne scuipăm în loc să discutăm, călcăm în picioare însăşi esanţa principiului democratic. Iar dacă la sfârşitul unei campanii electorale nu trecem cu toţii la treabă în slujba tuturor, ajuntându-ne chiar, oponenţii, nu vom reuşi să construim nimic viabil. Vom schimba doar mardeiaşii. Şi o vom luam de la capăt, în loc să ne continuăm drumul.

Veşnica atracţie a ticăloşiei

Sunt, la fel ca atâţia alţii, părinte. Şi tot la fel ca atâţia alţi oameni, mă aflu şi în ipostaza de a fi şi părinte spiritual (îmi place tare mult cum sună!) sau naş a două fete. Una dintre ele e la vârsta când păpuşile încă sunt cele mai bune prietene ale ei, cealaltă e o adolescentă superbă, purtând în ea toţi drăcuşorii necesari să o facă, în scurt timp, o femeie interesantă, dezirabilă şi cu personalitate puternică.

Numai că drăcuşorul ăsta de fină a mea mi-a produs una dintre cele mai mari şi neplăcute surprize. Aflu că îşi pierde vremea în organizaţia de tineret a PDL. Bun…până la un punct , tuturor ni se admit erori, dar să o aud cum îmi vorbeşte despre Flutur ori Balan cu „domnul Flutur” şi „domnul Balan”, a fost mult prea mult pentru mine. Şi trebuie să recunosc că am început să fierb sub presiune, aproape să scot aburi pe nări, gândindu-mă că bâzdâgania pe care mai ieri o ţineam în braţe şi o alintam când avea crampe, vorbeşte cu respect şi chiar admiraţie despre doi oameni pe care nu îi consider numai duşmanii mei personali (personificând ceea ce are mai abject, mai murdar, mai perfid cloaca ce se cheamă politică mioritică), dar şi inamicii a zeci de mii de oameni cu ceva bun simţ, care îşi câştigă onest mult-puţinul lor şi care nu caută a se insinua, chiar şi când s-a dovedit că nu-s decât nişte accidente ale Soartei, în viaţa altora.

Numai că, obişnuit să judec lumea în termeni ca valoare, cinste, corectitudine, bun simţ, nu am luat în considerare că cei ce au devenit emblematici pentru aceste vremuri sunt tocmai ticăloşii.

Mă doare să văd că scriitorul cu oi, inventatorul gripei aviare, a spârcâieciului de dat pe cauciucuri, în vămi, chipurile pentru dezinfecţie, călăul pădurilor sucevene, părăduitorul de bani publici, devine model pentru cineva drag mie. Aş putea continua cu pagini întregi de descrieri care îl înfăţişează pe  tribunul Bucovinei, Napoleonul de Humor (vremea în care am lucrat în presă m-a ajutat să intru în contact cu suficiente astfel de informaţii), dar indiferent ce aş spune eu, sau alţii asemeni mie, nu putem intra în competiţie cu măriile lor, „politicienii”.

Pentru că, din bani pe care nimeni, niciodată, nu îi va putea justifica în adevăr, politicianul „cool” organizează sindrofii pentru tinerii alungaţi din şcoli de zecile de miniştri ai educaţiei care parcă s-au întrecut în a crea sisteme de învăţământ din ce în ce mai puţin operaţionale. Aici vor vedea chiloţii  „super-vedetelor”  create, într-o competiţie nebună, de televiziuni ce operează cu formate expirate de zeci de ani, cumpărate pe bani grei din străinătate, ori de ziare tabloide care se vând doar în funcţie de numărul de buci ori ţâţe dezgolite de pe prima pagină. „Politicianul cool” va veni şi va da sarmale, pe care noi, fraierii, le mâncăm în liniştea căminelor noastre şi ţuică ori vin pentru a încălzi atmosfera, după care va vorbi, mobilizant, despre ticăloşia „celorlalţi”, despre comunism, Europa, gaze de şist, Băsescu ori revoluţie.

A trecut o zi de la şocul suferit şi încă fierb de draci. Nu numai din cauza unui gunoi ca Flutur, ci din cauza tuturor fluturilor de acest gen, indiferent de partid. Îmi dau seama că nu vom fi niciodată în stare să mai avem o clasă politică integră, capabilă de aspiraţii inalte, de altruism, atât timp cât „cloştile” acestor pui fără direcţie, idealuri ori modele, sunt „cocoşii” partidelor cu doctrine împrumutate, schimbate precum ciorapii, delapidatorii, bişniţarii sau hoţii cu manşete albe şi cravate.

Pot doar să sper că educaţia ulterioară, propriile experienţe, cucuiele dobândite în urma încercărilor de pe drum, o vor face pe fina mea şi pe alţii asemeni ei, să aleagă nu ceea ce se prezintă drept „cool”, ci ceea ce are valoare azi şi va fi valabil şi mâine şi mai târziu.

Cred că avem de a face şi cu o problemă de moralitate. A profita de tineri, a folosi tehnici de merchandising şi marketing pentru a îi transforma în zombişorii unor partide este imoral. Dacă toţi condamnă indoctrinarea practicată în anii comunismului, la nivel declarativ, la nivel faptic nu fac decât să dezvolte şi să înnoiască tehnicile specifice indoctrinării. Esenţa crimei nu e nouă. Numai modus operandi…

Lumea se schimbă, fie că vrem sau nu. Numai că nu o schimbă un nou Eminescu, Maiorescu (pomenit aiurea în tramvai de Băsescu), Lazăr, Haret, ci un Flutur, Bălan, Harşovschi şi alţii asemeni lor din tot felul de partide (pardon…găşti).

Revin în faţa calculatorului după o bună bucată de vreme în care nu am scris…Şi nu am scris nu numai pentru bunul motiv că am fost ocupat cu exemenele finale de toate felurile, cât pentru că am încercat să mă detaşez de toată nebunia ultimelor evenimente legate de conducerea acestei ţări şi de nefasta prezenţă a lui Băsescu, în poziţia de preşedinte. Şi încerc în continuare să evit a face pronosticuri, să îmi creez speranţe că măcar de această dată lucrurile se vor desfăşura aşa cum este firesc şi că un gunoi pe care o societate fără busolă l-a creat, va dispărea în gunoiul din care s-a născut şi nu va reveni în memoria colectivă decât în rol de personaj cu care să sperii copiii atunci când fac pozne, ori când nu mănâncă tot la masă…
Şi pentru că istoria a reprezentat în ultimii ani una dintre preocupările mele, nu pot să nu fac o reflecţie cu încărcătură istorică. În istoria contemporană a României, întotdeauna uneltele regimurilor odioase care s-au aflat la cârma ţării, au găsit resursele de a renaşte şi de a-şi continua activitatea în sânul regimurilor care le-au succedat. Securitatea a primit lecţii bune de la reprezentanţii „reciclaţi” ai Siguranţei, ori ai legionarilor. Şi aceeaşi Securitate, spălată, îmbrăcată la patru ace şi dotată cu tehnici de ultimă oră, trăieşte în organismele noilor structuri de inteligenţă (un termen oarecum impropriu, dacă luăm în considerare felul în care îşi fac treaba…) ale României de după 1989.
Numai că, dacă înainte de dispariţia lui Ceauşescu mă ingrijora perspectiva de a fi ascultat şi urmărit pentru un banc, ori pentru vreo replică spusă unde nu trebuia, de faţă cu cine nu trebuia, acum ceea ce mă îngijorează este faptul că serviciile de informaţii par a fi ocupate numai cu servirea, în cea mai mare măsură a matelotului care a incendiat portul Rouen, ori a altor actori de pe scena puterii. Dintr-o dată, omul de rând dispare din orice fel de strategie, pentru bunul motiv că toţi îl ignoră, dar toţi au pretenţia a vorbi în numele lui. Şi ce altă dovadă mai bună a implicării serviciilor secrete în toată această nebunie legată de demiterea lui Băsescu putem avea, decât perseverenţa cu care acest individ apare zilnic în faţa televizoarelor, pentru a-şi scuipa doza de fiere, de a ameninţa şi de a bulversa o întreagă societate. Dacă ar avea un Moromete pe lângă el, care să-l întrebe pe ce se bazează atunci când îşi face publice crizele de nervi, nu ar avea ce alt răspuns să dea decât…SERVICIILE ! Pentru că despre LEGE nu mai poate fi vorba de prea mulţi ani…
Şi dacă după ce comuniştii au preluat puterea în România circula o vorbă care spunea : Căpitane nu fi trist
Garda merge înainte
Prin partidul comunist, e vremea să adaptăm versurile şi să le aducem în prezent:
Ceauşescu nu fi trist
Că Securitatea-i vie
În regimul cel băsist!

Puţin realism nu strică!

Sunt deja patru ani de când oraşul a devenit de nesuportat pe perioada verii. Sunt deja patru ani de când sub umbrela pe care o poate reprezenta motivaţia necesităţii efectuării unor reparaţii sau a extinderii unor utilităţi, avem de a face în fapt cu măsura nepriceperii municipalităţii şi a partenerilor acesteia în a asigura desfăşurarea unor operaţiuni fără pedepsirea populaţiei. Şi când folosesc acest termen el este folosit cu sensul său propriu, pentru că, felul în care minţile sclipitoare ale secolului XXI ştiu să organizeze orice tip de operaţiuni ce implică infrastructura, lovesc repetat şi în moduri variate în populaţie Sucevei.
În câteva zile se va intra în campania electorală ce are ca ţintă ocuparea locurilor în administraţia locală.
Ceea ce nu au înţeles unii dintre cei ce şi-au anunţat deja participarea, între care şi actualul primar, este că şi răbdarea are o limită. Motivaţii de genul “am făcut…” nu sunt suficiente dacă ceea ce ai făcut (şi nu cu bani de acasă, ori cu bani de la partid) a costat populaţia mai mult decât moţul cu care vrei să te împăunezi. Dacă are domul Lungu curajul să facă un calcul, să spună cat ne-au costat pe noi, sucevenii, în unităţi de timp, degringolada creată de lucrările de înlocuire a reţelelor de apă. Cât a costat în termeni materiali şi al calităţii aerului, surplusul de combustibil ars de vehiculele ce se deplaseaza într-un oraş blocat, cât costă piesele şi reparaţiile necesare în urma distrugerii aceloraşi vehicule prin tranşeele cu care municipalitatea, prin cei agreaţi a executa acestea lucrări ne-a blagoslovit. Nu pot înţelege conform cărei cutume trebuie să râcâi asfaltul azi şi să acoperi porţiunea decopertată după o saptamână sau două. Nu înţeleg de ce, pe bani europeni (sanchi) sau nu, bordurile şi pavelele în anumite zone trebuie înlocuite la scurt timp după ce deja se făcuse acest lucru. Nu pot înţelege de ce, deşi se ştia că se va interveni pentru modernizarea instalaţiilor de iluminare, s-a intervenit pe trotuare, cu pavele, pentru ca apoi acestea să fie demontate în vederea executării cablării subterane şi mai apoi să se aşeze din nou pavimentul. Situaţia aceasta nu a fost singulară. Strada Gheorghe Doja a fost martora unor succesive “asalturi” ale constructorilor care azi turnau asfalt unde se introduseseră noile conducte de apă şi canal pentru ca mâine să spargă acelaşi asfalt întrucât uitaseră să facă racorduri laterale.
Să apară cineva şi să se bată cu pumnul în piept pentru ce s-a făcut, fără a avea curajul să analizeze preţul real cu care s-a făcut acel ceva, este o dovadă de neseriozitate. Cu atât mai mult cu cât acel ceva probabil că nici nu este la nivelul calitativ dorit. Şi nu trebuie să fii savant pentru a sesiza mirosurile insuportabile din anumite zone din oraş pentru a-ţi da seama că reţeaua nu funcţionează cum ar trebui.
Şi dacă tot se laudă domnul primar cu realizările lui, îi voi aminti de un lucru care în ciuda solicitărilor cetăţenilor care l-au trimis la Primărie (eu nu i-am dat acest credit) nu l-a rezolvat nici până astăzi. Deşi I s-a sesizat în mai multe rânduri că pe traseul de maxi-taxi care leagă oraşul de cartierul Burdujeni-sat beneficiarii licenţelor de transport îşi fac propriul program şi nu acoperă intervalul orar anunţat (5-23), nu s-a luat nici un fel de măsură împotriva lor. Dacă are dubii, domnul primar se poate uita pe înregistrările camerei video de lângă casa lui moş Andruşcă. Va vedea că sâmbăta şi duminica locuitorii zonei beneficiază de atenţia transportatorilor doar până puţin după ora amiezei , iar serile, după orele 19, sunt complet văduvite de prezenţa maşinilor transportatorilor privaţi. Mijloacele puţine ale municipalităţii nu au cum acoperi necesarul zonei…
Să îi amintesc domnului primar că ultimii ani au consemnat un asalt fără precedent asupra domeniului public prin tot felul de extinderi de spaţii de la parterul blocurilor sau prin apariţia a tot felul de gherete pe spaţiile verzi şi pe amenajările dintre blocuri?Ăia au ridicat acele construcţii cu de la sine putere? Dar monstruozitatea apărută în faţa Bibliotecii Municipale ? În afara orgoliului lui Flutur , care trebuia gâdilat, care a fost noima apariţiei acelei construcţii care nu se încadrează în arhitectura locului , obturează un spaţiu de cultură şi a fost ridicată cu preţui sacrificării unor arbor ice asigurau o pată de verdeaţă şi vreo câteva respiraţii de aer curat în plus. Câte mii de turişti (mai ales străini, că nu-i aşa ? aştia colcăie ,săracii, prin zonă şi nu găsesc direcţia) au trecut pragul acestei briliante investiţii?
Domul Lungu afirma că are proiecte de terminat. Ceea ce am văzut până acum ne-a dat măsura inspiraţiei sale. Poate că un proiect pe care chiar ar trebui să-l ia în consideraţie ar fi cel al unei retrageri onorabile acum…
Şi dacă spusele şefului de partid al domnului Lungu sunt adevărate,că un PDL-ist face de trei ori mai mult decât un USL-ist, atunci trebuie chiar şi ei să admită că disconfortul, pagubele directe în buzunarele sucevenilor, risipa de timp ,au fost într-adevăr la cote de cel puţin trei ori mai mari în toată această perioadă decât ar fi fost dacă ar fi fost concepute de cineva care chiar gândeşte şi este în stare să aibă un plan coerent. Vremea lui „hei-rup” a cam trecut. Nu trebuie (este imperativul vremurilor moderne) să munceşti mult şi aiurea cât mai cu seamă cu inteligenţă, cu noimă.

Gata cu prosteala!Care este preţul trădării???
Nu am mai postat de multă vreme. În primul rând pentru că spectacolul la care am asistat în ultimele luni nu m-a incitat într-atât încât să merite o reacţie. Tot ceea ce s-a desfăşurat avea aerul unui deja-vu. Întreg baletul USL, tot arsenalul de ameninţări scrâşnite printre dinţi la adresa „celorlalţi”, piepturile scoase în afară, ca în ajun de bătălie a liderilor de tot felul. Şi între ceea ce percepeam legat de nemulţumirile miilor de manifestanţă din toată ţara şi defilarea alunecoasă a „cocoşilor” din formaţiunile politice nu găseam, motiv de a ieşi din aşteptare. Pentru că pot spune că aşteptam momentul trădării, momentul în care unele măşti vor fi căzut şi adevărata faţă a celor care spun că nu mai pot de grija naţiunii se va fi arătat aşa cum este în fapt: slută şi ciupită de vărsat . Cu urme pe care nici un fard din lume nu le mai poate acoperi, asemeni semnelor unor târfe mâncate de sifilis, care vor să pară mai proaspete.
Încă o dată ajungem la datele noastre primordiale care ne caracterizează ca pe o naţie profund divizată, încapabilă a se desprinde de condiţia de turnător şi de intrigant. Pe vremuri boierii pârau la Înalta Poartă şi aşteptau să vină gâdele să-i ia capul domnitorului „hiclean”. Acum, boieraşii noştri încapabili de a purta ei înşişi indiferent ce fel de luptă, merg cu pâra la Consiliul Europei. Duşmăniile de pe vremuri, ca şi amiciţiile dictate de hotare, câştiguri şi interese au corespondenţă peste timp în migraţii „doctrinare” dintr-o formaţiune într-alta şi de schimbarea în funcţie de vânt şi de cine ţine frâiele.
Nu am crezut niciodată într-o contrucţie de genul USL şi chiar dacă, prin absurd, aceasta va mai exista la o viitoare confruntare electorală nu se va bucura de susţinerea mea. Gestul de slugă făcut de Victor Ponta, atitudinea PSD din ultimele săptămâni îmi întăreşte convingerea că PSD, alături de PDL trebuie să dispară din peisajul politicii româneşti. Fusese vorba de demisii în bloc din Parlament. Liberalii erau deja mobilizaţi pentru asta, dar vezi, clarviziunea PSD a făcut ca, prin renunţarea acestui gest să nu se ajungă „la derapaje periculoase ale puterii”. Ruşinică PSD !!! Instalarea noului guvern este opera voastră. Dacă aţi fi avut „cojones”, aţi fi mers până la capăt cu ceea ce hotărâserăţi alături de aliaţii din PNL. Şi indiferent de câte scuze veţi găsi pentru laşitate, nu cred că un Parlament fără PSD, PC şi PNL ar mai fi putut funcţiona. Puterea exemplului vostru ar fi determinat cu siguranţă reacţii din partea altor deputaţi şi senatori care v-ar fi urmat şi Parlamentul ar fi fost dizolvat. Ar fi urmat, firesc alegerile anticipate , pe care, afirmaţi că le vreţi. (?!). Prin inconsecvenţă nu aţi făcut decât să certificaţi poziţia de „tătuc” a lui Băsescu şi implicit construcţiile lui legate de guvern.
Aşa precum Mircea Badea afirma că doreşte să vadă UDMR-ul dispărut din Parlamentul viitor, afirm şi eu că aceeaşi soartă o merită şi PSD. Pentru că cel ce a trădat o dată, o va mai face. Şi acest moment este deja al doilea, după momentul 2009, când pofta lui Băsescu de a avea PSD şi PDL la guvernare a fost împlinită cu atâta prostie (pardon, naivitate…) de Mircea Geoană. Acţiunile PSD din ultimii ani nu vin decât să confirme că singurul politician adevărat pe care l-a avut această formaţiune a fost Ion Iliescu. Mult hulitul, refractarul, depăşitul Ion Iliescu…

La curve cu bilet de voie de la popă

Tocmai când eram pe punctul de a afirma că ministrul Igaş are, totuşi, ceva în chestia aia pe care o tot duce la frizer, a venit şi confirmarea faptului că minunile s-au terminat de mult şi nu mai putem spera la altele. După ce s-a declarat de acord cu legalizarea prostituţiei, a scos-o pe aia cu: „dacă Biserica Ortodoxă va fi de acord”…
Să aruncăm o privire la o parte a activităţii intreprinse de poliţia din România…O bună parte a acestei activităţi este legată de practicarea prostituţiei,de traficul de persoane în vederea prostituţiei, de răpiri şi abuzuri în legătură cu activitatea de prostituţie, multe dintre ele cu minori!!! Şi dacă mai scormonim prin sertarele memoriei, putem aminti de reţele de prostituate pentru demnitari, de petreceri cu prostituate pentru lumea bună în tot felul de locaţii izolate şi ca atare trebuie, oricât de puritani ne-am declara, să recunoaştem nu numai existenţa prostituţiei ca fenomen, a practicantelor şi practicanţilor acestei meserii, dar şi a unei structuri destul de puternice care se ocupă tocmai cu aşa ceva, în afara legii!!!Legea ar urmări scoaterea la lumina zilei a acestui fenomen, asigurarea protecţiei legii pentru „angajate”, a unei stări de sănătate care să nu pericliteze „clientela” , a limitării implicării lumii interlope şi a abuzurilor acesteia în domeniu. Şi la urmă ar mai fi vorba şi de făcut nişte bani, pentru că, nu-i aşa?, la curve nu te duci cu buzunarul gol. Nimic anormal, cu atât mai mult cu cât majoritatea statelor europene au căutat să rezolve această problemă pe căi asemănătoare. Şi nu poate fi, aşa cum s-a afirmat tâmp de atâtea ori, vorba de sclavie, atât timp cât ocupaţia respectivă este asumată liber şi conştient.
Nu am înţeles şi refuz să înţeleg referirea la Biserică în acest context. Şi asta pentru că, România este un stat laic. În consecinţă elaborarea şi adoptarea legilor se face de către Parlament .Nefiint un stat de tip talibanic, nu există un organism de supraveghere a moralităţii, echivalentul consiliilor musulmane. În al doilea rând, Biserica nu este un organism suprastatal. Preoţii şi parohiile primesc bani de la bugetul statului ,în consecinţă, relaţia de subordonare este fără nici un fel de echivoc. Şi dacă vrem să fim cinstiţi până la capăt, sunt destule feţe purtătoare de sutane care apelează la câte o „bucăţică” în afara căsătoriei. Aşa că, cel mai bine ar fi să încercăm să vedem firescul situaţiei şi să nu exagerăm în nici un fel de reacţii pro sau contra. La urma urmei, prostituţia ESTE cea mai veche meserie din lume şi absolut nici un reformator, nici un sistem şi nici o orânduire nu a putut să o facă să dispară. Pentru că e profund umană, indiferent cum vrem să interpretăm termenul.
Dacă mă veţi întreba, da, am folosit „serviciile” stabilimentelor de acest gen. Viaţa m-a purtat în diferite locuri şi am ajuns şi în asemenea locaţii,în mai multe zone ale lumii. Şi întrucât totul a fost cât se poate de civilizat, de curat,de sigur, nu pot să nu mă gândesc la cât riscă cele ce îşi desfăşoară activitatea pe stradă, în afara legii, la mâna „peştelui” şi a protectorilor acestuia. Pentru că, din păcate, multe din încălcările zilnice ale legii se fac cu ştirea şi chiar complicitatea unora care ar trebui să se ocupe cu vegherea şi aplicarea legii.
România interbelică a avut „cartiere vesele” la lumina zile, unde „fetele” aveau carnet de sănătate, erau controlate medical şi erau protejate. România contemporană, care funcţionează pe bază de moaşte şi procesiuni, se coţăie pe unde poate (şi o face cu pricepere, avânt şi entuziasm) şi înfierează apoi, cu virtute creştină,murdăria societăţii…Milioane de euro circulă subteran ca urmare a acestei activităţi, dar atât timp cât nu avem bordeluri, putem afirma că suntem un popor plin de daruri şi virtuţi !!!

Ha. ha. ha...B.O.R.-cel mai tare gheşeft e !

Şi pentru că, nu-i aşa, suntem o naţiune plină de spiritualitate, am mai produs un sfânt. Un sfânt care joacă şi de această dată,un rol pre-electoral. Pentru cei ce ar încerca să conteste aceste afirmaţii, simpla prezenţă a lui Traian Băsescu în mijlocul impresionantului sobor de preoţi, surprins cu veşnica lui hăhăială (nu pomenire) este un argument suficient de puternic.
Conform unei lungi tradiţii, şi de această dată Biserica Orodoxă Română a dovedit că este implicată în jocurile politice. Ale celui mai puternic la un moment dat. Dacă la aniversarea regelui Mihai nici capul BOR şi nici preşedintele Băsescu nu au fost prezenţi, iată că de astă dată au găsit prilejul de a se întâlni şi de a se susţine reciproc. Daniel îi este dator lui Băse pentru halca de pământ din buricul Bucureştiului pe care îşi va înălţa mult dorita catedrală a mântuirii banilor românilor, iar Băse îi e dator lui Daniel pentru profunda implicare a preoţilor în campaniile electorale, ca agenţi electorali cu o influenţă covârşitoare în “orientarea” votanţilor. Cel puţin a părţii mai puţin educate şi mai credule. Pentru că BOR dispune de unul dintre cele mai numeroase aparate birocratice din România. Nu au fost făcute publice nici un fel de date privind numărul clerului din România şi mai ales dinamica lui din anii de după ’89, dar armata în sutane este ,probabil, la fel de numeroasă precum cea care încă mai poartă uniformă şi armă. În timp ce sute de şcoli şi zeci de spitale au fost desfiinţate la nivel naţional, în timp ce localităţi întregi devin zone fantomă, cu doar câţiva locuitori, sute de biserici răsar pe întreg teritoriul ţării. Şi în timp ce se renunţă la serviciile medicilor, pompierilor, poliţiştilor, vameşilor ,funcţionarilor,profesorilor, numărul preoţilor a crescut constant şi se pare că toată lumea uită că şi aceştia sunt plătiţi tot de la buget. De ce naiba să investim în şcoli? De acolo vor ieşi oameni care, mai devreme sau mai târziu îşi vor pune întrebări şi care, mai ştii (?) ar putea chiar să aibă niscai iniţiative şi să ia la scuturat pe toţi cei ce de atâţia ani le vând gogoşi şi se joacă cu sentimentele, speranţele şi destinele lor. Pe când în biserică ţi se va aminti mereu să-i dai lui Băse ce-i a lui Băse şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Dar cum Băse (sau oricare alt prea-puternic al momentului) este tot un fel de Dumnezeu pe pământ, atunci să-i dăm şi partea ce apartine exclusive Divinităţii tot lui. Pentru rezultate sigure !!!
Extrem de importantă mi s-a părut declaraţia din aceste zile a capilor BOR potrivit căreia, pentru construirea Catedralei Neamului nu se va mai recurge la credit bancar. Vezi Doamne ,cele 100 de milioane de euro au putut fi strânşi doar prin donaţiile credincioşilor. Vreau din tot sufletul să văd care altă afacere din România de astăzi ar putea produce într-un timp atât de scurt lichidităţile necesare unei asemenea intreprinderi uriaşe. Nu cred că poate fi egalată nici de râvna celor care vând energie ieftină din apartamente de bloc…Pentru tot omul care are ochi să vadă şi minte care să judece, rezultă că dincolo de tămîie, lumânări, moaşte, procesiuni şi pupături de poale, BOR este cea mai grozavă afacere a ultimilor zeci de ani. Probabil cel mai mare agent imobiliar, cu cele mai mari şi diverse proprietăţi funciare,stabilimente de agrement, hoteliere, agenţie de turism şi bancă. Probabil construite şi structurate după înseşi îndrumările lui Iisus,cel care nu a posedat nimic pe lumea aceasta şi a dat tot ceea ce I se oferea tuturor celor întâlniţi în cale…
Ceea ce face din această instituţie cel mai tare jucător din economia românească (chiar dacă la nivel declarativ BOR nu este o societate comercială,deşi desfăşoară tot felul de activităţi cu profil economic) este faptul că nu este fiscalizată. Că în fapt nimeni nu poate şti cu exactitate câţi bani circulă prin puşculiţa Patriarhiei Române şi mai ales de unde provin aceşti bani şi care este destinaţia lor finală reală.

Update la “Flutur,dă banii înapoi,Flutur!”

Natura a arătat încă o dată că vrerea Sa poate da peste cap aproape întreaga activitate umană. În timp ce la Bucureşti Flutur defila printre poşete de damă, tocuri şi farduri, în Pasul Tihuţa mijloaceele de transport aşteptau ca măcar o dată , o singură dată,să reacţioneze şi autorităţile sucevene împreună cu serviciile lor de întreţinere a drumurilor în concordanţă cu cele din Bistriţa . Numai că, încă o dată, în loc să fie acolo de unde îşi ia banii ,lui Flutur îi curg mucii la Bucureşti, în preajma lui Boc şi a Elenei Udrea. Şoferii? N-au decât să aştepte…Ce atâta grabă ? Ce , nu e şi mâine o zi???
O fi şi mâine o zi, dar atât timp cât eşti plătit din şi din banii celor de pe Tihuţa, locul tău e unde se petrec lucruri ce afectează judeţul, nu la sindrofii cu ofilitele (pardon, cu războinicele) din PDL. Aşa că…Flutur!!! Dă banii înapoi, Flutur!!!

Flutur ! Dă banii înapoi,Flutur!

Sunt un consumator de televiziune moderat. Sincer cred că foarte mult din spaţiul de emisie al televiziunilor este încărcat de emisiuni de o calitate îndoielnică, la fel de bune precum manelele ce se aud bubuind între blocuri, în mijloace de transport ori la chermeze organizate peste tot, cu tot felul de prilejuri inventate. Poate tocmai de aceea ,în momentul în care privesc aparatul devenit parte a existenţei noastre, o fac cu oarece atenţie. Cum politicul ocupă nejustificat de mult spaţiu de emisie, mai ales pe posturile de ştiri (probabil invers proporţional cu calitatea „prestaţiei” aleşilor ori aspiranţilor la funcţii de tot felul) nu se poate să nu sară în ochi frecvenţa cu care Gheorghe Flutur, apare în materialele filmate. Cred că este şi destul de regizat locul în care apare. Mereu imediat după Boc, mereu în apropierea lui Băsescu, mereu lângă poşetele lui madam Udrea. La Guvern, pe şantierele autostrăzilor, la tăieri de tot felul de panglici, la Convenţia Femeilor din PDL (o fi fiind de 5 ori femeie ?!), peste tot.
În acest moment, nu pot crede decât că preşedintele Consiliului Judeţean Suceava râvneşte la gloria starurilor de cinema. Numai astfel se poate explica logic de ce petrece la Bucureşti mai mult timp decât în locul de unde îşi ia banii (nu puţini…) şi unde, în teorie, semnează condica, precum orice bugetar. Sunt sigur că dacă cineva ar avea curiozitatea să monitorizeze apariţiile la tv ale lui Gheorghe Flutur s-ar întreba, firesc, cum şi mai ales când îşi exercită mandatul câştigat prin absenţa votanţilor din judeţ. Şi la fel de firesc s-ar întreba câţi bani primeşte domul Flutur lunar, în condiţiile în care nu face treaba pe care ar trebui s-o facă. Pentru că zilele petrecute în compania pedeleilor săi nu pot fi, decât cu rare excepţii, considerate deplasări în interesul serviciului. În consecinţă, leafa lui ar trebui diminuată proporţional cu numărul zilelor lipsă de la serviciu. Şi poate s-ar cere şi sancţionarea sa (chiar demiterea) pentru neîndeplinirea acestui serviciu. Dar cine s-o ceară???membrii Consiliului Judeţean ? „De-ar fi s-o văd, aş mai trăi o dată”…
Până în momentul în care i se va cere socoteală (se va întâmpla asta vreodata?) Flutur se preumblă cu caravana cinematografică PDL şi continuă a face cam ce vrea el în bătătură.
Şi dacă tot am pomenit mai înainte de votanţi. Chiar şi aia câţiva călători cu autobuzele ,tot trebuie consultaţi în legătură cu reorganizarea teritorială. Are Flutur curajul să le spună în faţă că părerea lor nu contează? Sau se vede deja „voievodul” unei Suceve adăugite cu bucăţi de Botoşani ? (că de la fratele Pinalti nu cred că are curajul să ia ceva şi nici de la Simirad…)
Dar să revenim la oile noastre…Alea cu care a scris el frumos-frumuşel pe dealurile patriei… Flutur! Iei bani nemeritaţi ! Flutur! Dă banii înapoi!!!

Lui Flutur i se…flutură pubertin (?!)

De foarte multe ori avem ocazia, cei care au avut fericirea de a cunoaşte bunici, străbunici sau alţi oameni mai înţelepţi, de a reveni la adevărurile simple, de bun simţ şi de necontestat ale învăţăturilor populare. Una dintre aceste ziceri sună cam aşa: „spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”…Nimic mai adevărat…În amplul ciclu intitulat „PDL -inovator de limbă e”, Gheorghe Flutur propune o nouă construcţie lingvistică. Un termen care, aşa precum îşi doreşte atât de aprig, va rămâne în istorie alături de „gripa aviară” cu care a dat piept. Termenul propus, plasat pe aceeaşi linie novatoare cu „succesurile” EBEI, cu „inexactitudinile” lui Funeriu, este „pubertină”. Acum, după cum vine treaba, eu sunt în stare să înţeleg că ura lui Flutur faţă de cei care ,într-o formă sau alta, i se mai opun este organică, viscerală. Dar limba română are,încă, rigorile ei, iar poziţia pe care corifeul humorean o ocupă presupune, pentru o bună şi clară comunicare, o bună cunoaştere a acesteia.
Am procedat la o o căutare prin DEX şi prin Dicţionarul de neologisme şi…ce să vezi? Termenul acesta nu există !!!Aşa că, dom’ Flutur, de câte ori vă vine să mai muşcaţi din fundul unuia sau altuia, mai bine înghiţiţi o dată în sec înainte să vă daţi drumul. Să vă daţi drumul la gură,voiam să spun…
A…Voiaţi să asociaţi felul în care nu sunt de acord cei din opoziţie să aruncaţi cu banii judeţului aiurea pentru a „promova” propria imagine şi una din ideile puţine şi fixe ce le aveţi, cu imaturitatea? Puteaţi folosi alţi termeni precum puberal sau pubetar.
Dacă sufeream, oarecum de lipsa de spectacol a vieţii unui oraş de provincie, aşa precum este Suceava, vajnicii reprezentanţi PDL îmi procură distracţia de care aveam nevoie. Este suficient să-l urmăresc vreme de căteva minute pe Harşovschi (mai mult ar însemna să o iau razna…), sau pe tatăl lui întru cele politicheşti, Flutur, pentru a găsi suficiente motive de râs. Dacă nu ar fi de plâns…Mai ales că măsură nepriceperii şi suficienţei lor se desfăşoară şi pe banii mei !
De ce s-o fi botoşit dom’ Flutur din nou? Că nu a putut plăti unor băieţi de suflet nişte bănuţi pentru o paranghelie care, vezi bine, „promovează” ceea ce-i făcut în Bucovina? Haida-de!!! Ţinând cont de faptul că cei pe care îi tot plimbă Flutur de ici-colo prin ţară sunt agenţi economici care desfăşoară activităţi productive şi obţin şi profit, promovarea de care au nevoie este la nivel formal şi nu la unul imediat, de suportare a cheltuielilor acestor agenţi. Mai ales că aceşti au posibilitatea de a deduce cheltuielile de reprezentare. Ajutorul Consiliului Judeţean ar trebui să se limiteze la nişte schimburi de mesaje între şefii conducerilor locale şi eventual la câteva bannere prin care să se confirme faptul că administraţia locală girează prin suportul moral dat , seriozitatea şi calitatea producătorilor ce ar participa la respectivul târg . Mai zicea dom’ Flutur de plata unor artişti, care să întregească această adevărată „solie” suceveană în teritoriile îndepărtate ale Timişoarei. E, oare,întâmplător faptul că artiştii respectivi sunt abonaţi la fiecare paranghelie PDL ?
Până una alta, lui Flutur i se cam…flutură de opiniile celor care nu-s de acord cu el. Are,încă, mijloace de a trece peste voturile lor din Consiliul Judeţea. Numai că şi el şi mulţi alţi asemeni lui, mizează excesiv pe scurta ţinere de minte a poporanului dătător de vot. Şi s-ar putea ca la viitoarele alegeri să se mai piardă pe drum niscai autocare …
Şi încă ceva…De fiecare dată când Flutur încearcă să pară a şti mai multe decât, în mod normal, ştie, iese altceva. Poate ar fi timpul să înveţe într-un final şi din asta…

Viermii politici din învăţământ

Sunt domenii care, în orice societate sănătoasă ar trebui să rămână în afara politicii. Sunt zone pe lângă care putregaiul şi împuţiciunea politicii ar trebui să nu aibă îndrăzneala de a trece. Lunt lucruri legate de sănătatea naţiunii care ar trebui perpetuu să rămână în afara sferei de influenţă politică, mai ales când această sănătate nu este neapărat de natură fiziologică, ci mentală,psihică.
Am întâlnit în ultima vreme un fel de sintagmă alăturată persoanei doamnei Sanda Maria Ardelean: „prorector autosuspendat pe perioada exercitării mandatului de deputat” şi nu aş putea spune ce mă deranjează cel mai mult în această alăturare de cuvinte. Faptul că un dascăl renunţă la vocaţia pe care, în principiu ar trebui s-o aibă, pentru a se bălăci dezinvolt în cloaca unui partid care, prin deciziile luate în ultimii ani, s-a dovedit cel mai mare duşman al învăţământului românesc? Să fie faptul că în urma tuturor întâmplărilor ce i-au bulversat pe toţi cei cuprinşi într-o formă sau alta de pregătire doamna profesor se mai află în politică? Să fie , oare, faptul că în urma aplicării legii gândite (???) de copilul vitreg (nu teribil…) al sistemului, ministrul făr’ de bac, Funeriu, deşi Universitatea suceveană a fost retrogradată în cele din urmă rânduri ale învăţământului universitar, doamna senator încă nu şi-a înaintat demisia din funcţia pe care, deşi autosuspendată, încă o mai deţine?
Zâmbetele, de altminteri destul de charmante ale doamnei Ardelean, nu pot ascude o realitate. Şi complicitatea dumneaei a lovit nu numai imaginea, prestigiul şi bugetul universităţii sucevene,dar şi pe cea a unui oraş întreg. Şi sprijinul dumneaei a dat o lovitură mişelească colegilor dintr-un centru ce s-a încăpăţânat să nu îşi dea duhul nici măcar în vremuri mai tulburi,clădindu-şi pas cu pas reputaţia unui loc unde se face carte cu seriozitate. Şi acordul dumneaei a făcut posibilă,creşterea confuziei, scăderea motivaţiei şi adâncirea crizei dintr-un sistem deja lovit de boala tuturor experimentelor, cum este cel al învăţământului. Aşa că pentru mai multă corectitudine, sintagma alăturată numelui doamnei Ardelean ar trebui să sune „prorector demisionar pe viaţă din pricina eşecului nefericitului experiment Funeriu”.Minima demnitate ar trebui s-o facă pe doamna senator să admită marele deserviciu făcut universităţii la care funcţionează, studenţilor şi profesorilor acesteia şi să renunţe la funcţia de conducere pe care încă o deţine. Numai că, aşa precum s-a dovedit, onoarea nu are nimic de a face cu politica. Şi putem fi siguri că o vom vedea pe doamna Ardelean candidând la funcţia de rector al acestei universităţi, împlinind pohta ce-a pohtit Funeriu, de a o alipi unei alte unităţi de acest fel, probabil celei ieşene,precedentul existând deja din „anii luminoşi ai comunismului”…

De ce am folosit acest titlu? Pentru că prea mulţi intelectuali, implicaţi în tot felul de jocuri politice se comportă asemenea viermilor din interiorul fructelor. Le devorează din interior, ucigându-le, în timp ce se hrănesc din corpul, din bogăţia acestora. Intelectuali de înaltă statură profesională au activat, totuşi, de-a lungul timpului în politică. Numai că cei dintr-un trecut nu prea îndepărtat au lucrat în folosul societăţii şi a a oamenilor pe care îi reprezentau şi nu în defavoarea lor… Aşa că, doamnă prorector autosuspendat, cea mai corectă conduită de urmat ar fi cea care să lămurească în ce barcă vă aflaţi şi în folosul cui. Cât despre oameni care să ducă mai departe învăţământul universitar sucevean…sunt sigur că se vor mai găsi.Nimeni nu este de neînlocuit…

%d blogeri au apreciat asta: