Category: comentarii


Precum Ulisse

„Ulissse nu a existat!”…Bătrânul ce sta la masă, alături de mine,a spus asta ca pentru el, suficient de tare totuşi, pentru a fi auzit. Apoi a repetat : „Ulisse nu a existat. Şi ei cred că da…”Imi părea ciudată, uitându-mă la el,obstinaţia cu care repeta aceste vorbe. Ca şi cum n-ar fi vorbit singur,ca şi cum ar fi avut sau ar fi căutat un interlocutor. Mi-am tras scaunul lângă al lui şi după ce am facut semn ospatarului să repete comanda pentru amândoi, şi pentru mine şi pentru bătrân, 1-am întrebat:
-Ai spus ceva prietene?
-Da…Uite, de atâta vreme, Ulisse înfierbântă minţile tuturor celor care îi citesc peripeţiile, dar nimeni nu ştie că nimic, dar absolut nimic nu e adevărat.
-Nu te supăra, tu ştii cumva mai bine ce s-a întâmplat? E vorba de mii de ani…
-Fireşte că ştiu….Uită-te la mine. Ştiu, poate cel mai bine ce e adevărat şi ce nu.
-Atunci, cum nu ne alungă nimeni din cârciumă, crezi că îmi poţi povesti mai multe despre asta?
-Dacă ai timp şi rezişti suficient de bine la băutură, da…
Nu a început să povesteasca imediat. A încălzit paharul de coniac între palme, a luat o sorbitură mică, savurând gustul băuturii, pe cerul gurii şi şi-a aprins, tacticos, o ţigară, apoi, timp de câteva minute nu a făcut decât să privească, undeva, unde numai ochii minţii lui puteau bate.
Avea o faţa frumoasă, încă, deşi vârsta sculptase zdravăn în ea. Poate tocmai ridurile, ca nişte ape, pe faţa lui curată, îi dădeau acea aură atrăgătoare. Barba albă, pieptănată îngrijit, îl făcea să semene cu acei bătrâni din cărţile pentru copii. ….
„A fost odată, un tânăr care credea că nici o piedică nu îl va opri din drumul lui, că va fi mereu puternic şi că bătrâneţea îl va ocoli mereu”….Aşa începe povestea pe care ţi-o voi spune… Numai că, aşa cum se întâmplă de atâtea ori, acel tânâr, în momentul în care trebuia să decidă ceva important pentru viaţa lui, ezita şi de obicei, lucrurile se întamplau altfel decât îşi dorise el, iniţial, să se fi întâmplat…
Deşi zeii îi dăduseră suficientă minte pe care să o folosească, curajul lui se oprea întotdeauna în …imaginaţie. Era poate frica să facă lucruri ale căror urmări ar fi putut rămâne definitive. Gândind prea mult la urmări, lăsa timpul să treacă şi ceea ce era frumos în mintea lui, nu prindea niciodată rod, pentru că nici măcar nu avea curajul de a începe. Prea bun pentru a se lua de gât cu cei ce deja hotărau pentru el, prea generos pentru a da peste mână celor care, era evident, îl furau, s-a trezit într-o zi că tot ceea ce îşi visase şi tot ceea ce îşi dorise de la viaţă, nu îi aparţinea…
A tras un fum din tigară şi a mai luat o gură din paharul de coniac, după care a reînceput…
-Ştii care e culmea aceste monumentale minciuni?
-Doar dacă mi-o vei spune…
-Ei bine,Ulisse nu a plecat niciodată de acasă. Doar de câteva ori, prin sate vecine, dar atâta tot.
-Bine, dar călătoriile, aventurile, faptele eroice, femeile ce 1-au dorit…
-Poveşti, dragul meu…doar poveşti. Tu nu ai proiectat niciodată, în mintea ta, lucruri pe care ai fi vrut să le faci, dar nu ai putut sau nu ai avut puterea să le doreşti suficient, asupra altei persoane, care să aibă temeritatea ce ţie ţi-a lipsit? Poveştile lui, sunt, în fapt, ceea ce NU a făcut deşi şi-a dorit să facă.
-Bine, dar Ulise a fost un norocos. A avut o soţie frumoasă şi fidelă. Un veşnic model al cinstei şi fidelităţii conjugale…Nu-i de colo să aştepţi aşa cum legenda zice, vreme de mai bine de douăzeci de ani, ca soţul să ţi se întoarcă acasă; şi asta fără a te fi atins un alt bărbat în afara soţului…
-Vrei să ştii de Penelopa? Ei, Penelopa a fost o fată destul de drăguţă. Ajunsă la 17 ani, părinţii ei, care erau destul de înstăriţi, s-au gândit să o mărite cu cineva care să îi asigure o viaţa liniştită, fără surprize. Devenise evident că fata nu urma să devină nici o gospodină straşnică, nici o mamă model. În plus, tendinţa ei spre lenevie, ar fi putut face ca mai târziu, când toţi ar fi aflat de această meteahnă a ei, să le fie mult mai greu să o mărite sau să trebuiască să îi dea o zestre mai mare…
Blând şi supus, Ulisse s-a dovedit alegerea perfectă. Chemat de părinţii lui şi pus în faţa unui conclav ce îi cuprindea şi pe părinţii Penelopei, băiatul nu a putu spune NU. Şi uite aşa s-a trezit însurat, flăcăul de aproape 19 ani. Şi nu numai cu Penelopa, ci şi cu familia ei. Pentru că, din clipa în care preoţii satului i-au unit pe cei doi, rudele fetei au devenit prezenţe permanente în casa tinerei familii. Unchi, veri, mătuşi, nepoţi, se perindau pentru a le da sfaturi şi a-i îndmma. În felul asta, în timp,Ulise prinse drag de a sta mai degrabă în taverna din vecinătatea casei, bând vin, decât în patul lui.
-Bine, dar soţia lui ce spunea despre asta?
-Soţia lui era mulţumită că nimeni nu o certa pentru gunoiul care stătea, zile întregi, după uşă, pentru mâncarea care mirosea de multe ori a ars. Nimeni nu băga de seamă că deşi tânără şi destul de frumuşică, nu se îngrijea şi arăta şleampătă şi îmbătrânită.
-Dar dragostea lor?
-Care dragoste prietene? Ulise nu avea parte de ceea ce se cheamă tandreţe. Când se întâmpla să fie în intimitate cu soţia lui, totul era la fel de fad ca întreaga ei făptură. Sau poate, ca a lui. Telemah s-a născut, putem spune, aproape accidental….
-Bine, dar omul ăsta nu a simţit niciodată, nimic, pentru nimeni? Inima lui nu a bătut mai repede în preajma niciunei femei? Nu pot crede că un bărbat, în special unul tânăr, poate rămane imun la ceea ce se cheamă dragoste.
-Ba i s-a întâmplat şi lui….Trecuseră aproape şase ani de când era însurat. Şi…s-a întâmplat să apară, în satul lor, o văduvă tânără. Frumoasă, de o frumuseţe aparte, nespecifică locului, Circe, avea tot ceea ce un bărbat, cât de cusurgiu ar fi fost, şi-ar fi putut dori de la o femeie. Era, pe lânga o gospodină desăvârşită şi o femeie deosebit de tandră, anticipativă, cu o sensibilitate ce nu era la locul ei în acele vremuri…Nu e de mirare, deci, că în scurt timp aproape toţi bărbaţii satului au făcut pasiuni aprinse pentru ea…Râmâne , însă, un mister cum s-a întâmplat ca ei să îi placă tocmai de Ulisse, omul pe seama căruia se faceau atâtea glume, omul pe care mai toţi tindeau să îl încalece…
Ce să îţi spun? Cât timp a ţinut legătura lor, chiar şi eroul nostru se schimbase. Devenise mai hotărât, mai voluntar şi începuse chiar un mic negoţ care îi aducea un venit destul de frumuşel. Deschisese ochii şi băgase de seamă chiar şi catastrofa mariajului său. Începuse a se gândi serios să-şi lase baltă familia (cât de numeroasă era…) şi să plece cu Circe, în lume.
-De ce s-a zis că această femeie era vrăjitoare şi că 1-a ţinut pe Ulisse lângă ea doar cu puterile sale nepamânteşti?
-Ei, de ce? Când cineva tulbură liniştea unei comunităţi, când cumetrele se trezesc ameninţate în siguranţa lor conjugală, atunci se unesc, natural, împotriva intrusei pentru a o îndepărta. Uită, temporar , pricini vechi, găsind adevarata voluptate într-o atare cauză. Iţi poti da seama că, în acele timpuri, nimic nu era mai uşor decât să acuzi pe cineva de vrăjitorie. Răi şi ignoranţi, oamenii dau ghes să îşi astâmpere setea de sânge, chiar dacă cel sau cea incriminată nu are nici o culpă. Mai ales bărbaţii care s-au văzut loviţi în orgoliul lor, de refuzurile ei de a le fi devenit metresă, s-au trezit, peste noapte ca cei mai mari apărători ai moralei, tradiţiei şi zeităţilor casnice…
-Şi ce s-a întâmplat pe urmă? Cum s-a sfârşit relaţia lor?
-Aşa cum se termină întotdeauna, când ai de a face cu un bărbat slab… Femeile au reuşit să îşi întărâte bărbaţii şi împreună, au alungat-o, aruncând cu pietre după ea…
-Şi Ulisse unde era,în timpul ăsta?
-La crâşmă. Plângea neputinţa de a ieşi, odată pentru totdeauna, din acea mocirlă, care, ştia prea bine, îl trăgea la fund. Îşi bea visurile de a fugi cu ea şi a începe o viaţă adevărată.
-Şi nu a facut nimic pentru a o ajuta?
-Absolut nimic, în afară de a plânge, ca cea mai bicisnică dintre femei… Câteva săptămâni după aceea a ţinut-o tot într-o beţie, pentru ca, la urmă încercând să uite lipsa curajului de a înfrunta orice pentru dragostea lui, să termine spunând, asemeni celorlalţi, că Circe fusese o vrăjitoare. Conştiinţa lui putea dormi liniştită. El nu avea nimic de a face cu ceea ce se întamplase. Zeii se distrasera şi atâta tot…
A mai aprins o ţigară din care a tras cu sete…
-Ce îmi poţi spune de ciclop, de Polifem? De unde istoria asta? Şi asta e tot născocire?
-Şi încă ce născocire! Doamne…Asta cu siguranţă o să îţi placă…. Ţi-am spus deja că Ulisse petrecea o grămadă de timp prin taveme. Ei bine, de la o vreme, un vecin care a băgat de seama că Penelopa era mai mult singură acasă, a prins a îi face dese vizite…Nu se poate spune că a fost o pasiune devastatoare, dar un bărbat care să te asculte şi cu care să împarţi puţină intimitate, chiar de era chior de ochi, era mai bun decât nimic. Şi uite aşa a dus-o Penelopa noastră, vreme destul de lungă în tandreţuri cu vecinul Polifem….
-Dar Ulisse nu a băgat de seamă că nevasta îi cam punea coame?
-Ba, cam băgase el de seamă, dar nu a reacţionat decât târziu, când amândouă perechi de părinţi l-au chemat la o discuţie despre datoria lui de a îşi apăra căminul. Din nou, zeii casnici aveau un cuvânt greu de spus…
-Şi cum s-a terminat povestea? L-a ucis, aşa cum se spune?
-Nu, nu tocmai, deşi bătaia care i-a administrat-o a fost destul de serioasă. Cu toate că era o fire paşnică, în clipa în care a dat în Polifem, Ulisse a dat drumul la toată obida adunată în ani întregi de închistare şi de reprimare a oricărei dorinţe şi emoţii. Pumnii lui au cam îndoit cocoaşa vecinului, care, vreme îndelungată nu a mai putut ieşi din casă…iar când a făcut-o, a făcut-o pentru a se duce într-un sat vecin, unde s-a însurat mai apoi cu o femeie cam trecută dar foarte înstărită.
-S-au apropiat cei doi, după această ispravă?
-Pentru o vreme au fost ceva, ceva mai apropiaţi, însă, în muţenia lui, neavând puterea să discute deschis despre ceea ce îi rodea sufletul, Ulisse nu a reuşit să treacă niciodată pragul adevăratei intimităţi a ceea ce ar fi trebuit să fie, totuşi, căminul lui…
-Mi-e greu să cred, totuşi,că nu a navigat niciodată, că nu a urcat nicicând la bordul unei bărci,că briza nu i-a bătut niciodată obrazul…
-Poate ca a urcat într-o barcă. Dar numai în gând…Ithaca era locul unde i-ar fi plăcut să se fi născut şi nu acel sat obscur, de munte, în care toţi ţineau capre şi se îngrijeau de măslini. După plecarea din sat a lui Polifem, în acea casă s-a mutat un bâtrân orb, tare ciudat, care, se zicea, călătorise toată viaţa lui, pe toate mările. Îşi petrecea timpul stând la aceeaşi masă ,în tavernă, povestind cui ar fi stat să îl asculte şi să îi cumpere o cană cu vin, întâmplări din viaţa lui. Avea o memorie bună, bătrânul şi era înzestrat pentru a povesti, aşa că, în scurt timp Ulisse a devenit cel mai înfocat ascultător al lui. Bătrânul era tot ceea ce el nu ştiuse a fi…
-Bine, dar având, totuşi o minte destul de bună,de iscoditoare, realizând dezastrul din viaţa lui, îmi închipui că a făcut tot ce a putut pentru a îi deschide calea fiului său, să îi deschidă ochii în aşa fel încât să evite capcanele pe care viaţa i le-ar fi întins.
-Aşa ar fi fost firesc, însă, nu a făcut nimic nici în direcţia asta.
-De ce?
-Stii cum se întâmplă de atâtea ori în viaţă, când faci ceva doar de dragul de a fi făcut? Ei bine, fiul lui, după cum ţi-am spus deja, nu a fost tocmai fructul dragostei, pasiunii. În el, Ulisse nu a lăsat virilitatea, inteligenţa, nimic din ceea ce i-ar fi putut da drept zestre puiului de om. A contribuit doar cu sămânţa şi atâta tot. Telemah era, deci, produsul genetic al tatălui lui, dar în întregime produsul „spiritual” al mamei şi al familiei acesteia…
-Totuşi, copiii vin cu un dat în lume. Acel dat ar fi putut da roade într-o zi..
-Nu înţelegi că acel copil nu avea nimic? Incă din primele zile de viaţă devenise evident…A fost bolnăvicios, fricos, mincinos. Nu îi plăcea compania copiilor şi a crescut sălbatic şi sălbăticit, departe de tot ceea ce 1-ar fi putut face sociabil. La şcoală nu 1-a atras nimic în mod special şi nu de puţine ori, profesorul trebuia să îl trezească din somn. Tatăl lui? Era cel mai mare necunoscut pentru el. Nu îi lega nimic, dar absolut nimic. În plus, îl şi ocolea mereu, evitând orice contact cu el. In ochii lui nu era decât acel ratat bun de nimic de care îi vorbeau rudele mamei lui.
Când crescuse ceva mai măricel, Ulisse îi propuse să îl trimită la o rudă ceva mai îndepărtată, care i-ar fi desluşit calea armelor. Erau vremuri glorioase… Refuzul a fost mai mult decât categoric. Prefera să tândălească cu indivizi fără căpătâi, să trăiască din ciupeli, decât să aibă ceva stabil în viaţa lui. Până şi prima vizită la o femeie a fost o catastrofă, alegându-se cu o boală lumească. Băiatul era catastrofă totală, ţi-o spun eu…
-Cum a sfârşit Ulisse?
-Cum să sfârşeascâ? Avea aproape 60 de ani când s-a dus spre tărâmurile zeilor. Şi s-a dus la fel de liniştit precum a trăit. Nimeni nu 1-a ştiut vreodată bolnav. Când nu s-a arătat la crâşmă, la ora obişnuită, pentru o poveste şi un vin, au ştiut că s-a întâmplat ceva cu el. S-au dus acasă şi 1-au găsit. Murise în somn. Nimic eroic nici în asta…
-Buuuun, acum spune-mi de unde ştii dumneata toate astea .Cum se face că toate îţi sunt atât de familiare?
-Cum să nu ştiu, prietene de o seară, care ai avut plăcerea să îmi cumperi de băut şi să mă asculţi? Cum să nu ştiu când, Ulisse sunt eu??? Aşa am fost atunci, aşa am fost mai târziu şi mai târziu şi tot aşa am rămas până în ziua de astăzi… Istoria sau istoriile, precum vezi, se repetă. Şi ştii care e lucrul cel mai înfricoşător? Că în fapt nu învăţăm niciodată, nimic…. Imi făcu, ştrengăreşte, cu ochiul şi ca şi cum ar fi cărat toate veacurile în spate se ridică şi plecă, purtându-şi pipa între dinţi…

Reclame

Ultimele clipe ale unui cuceritor
De câteva zile aproape că nu se mai putea mişca. Slujnica, o femeie rumenă şi încă frumoasă, îi aducea totul la pat. Numai când trupul îi amintea de anumite necesităţi, se mai ridica, cu chiu cu vai, pentru a merge afară. Ar fi fost culmea umilinţei să aştepte să i se vină cu ţucalul la pat…Ultimul rabat pe care bărbăţia lui l-ar fi putut face la condiţia de demnitate. Stătea întins, adunându-şi respiraţia. Accese de tuse îl chinuiau de o bucată de vreme şi după câte o criză simţea întotdeauna nevoia să stea, fără să facă nimic. Nici măcar să citească, pentru că până şi cititul devenise o povarâ. De scris, nu mai reuşise să scrie nimic, de luni de zile. Îşi începuse memoriile şi constata că, în ciuda anilor trecuţi, memoria îi era, încă, fidelă. Poate singura facultate ce îi rămăsese fidelă. Se întreba care va fi soarta acelor memorii şi ce se va întâmpla după ce el va fi plecat. Camera vâdea o delăsare voită. Singurul lucru care strălucea de curăţenie era oglinda, semn că stâpânul casei sau altcineva era sau fusese o persoană care zăbovise zilnic, vreme îndelungată, în faţa ei, gătindu-se. Halatul ce îmbrăca trupul neputincios acum, apucase şi vremuri mai bune. Mătasea de pe revere şi de la manşete se mâncase de prea îndelungată folosinţă, în schimb, postavul moale rezistase timpului şi ţinea, încă, de cald. Lângă el se afla o oglinjoara mică, pe care o luă şi începu să studieze ce vedea în ea, ca şi cum ar fi fost vorba de un străin… Obrazul altădată atât de curat şi sănătos, era acum străbătut de vinişoare roşii-vineţii, ca o ţesătură. Favoriţii pe care şi-i lăsase să crească la bătrâneţe îi încadrau, zburliţi, faţa, cu o culoare care-l făcea să pară murdar, neîngrijit….0chii…0chii lui atât de luminoşi altădată, se priveau în apele oglinzii şi se descopereau opaci şi urduroşi. Nasul, chinuit de folosinţa îndelungată a batistei, se înfăţişa congestionat, cu o culoare nenaturală. Buzele? Bucăţile acestea de carne crăpată erau buzele lui? Cum ar putea săruta un sân de femeie, Doamne, cu asemenea răni? Mustaţa i se rărise şi nu mai era de tare multă vreme semn al virilităţii lui sălbatice, dar în acelaşi timp, rafinate. Deschise gura şi îşi privi dantura tocită….Unde erau banchetele cu mâncăruri sofisticate, unde erau separeurile în care îşi ducea victimele, mereu altele, muşcând senzual din trupurile lor? Atât de diferite şi atât de asemănătoare. Răspundeau setei lui de senzualitate, de posesiune, cu setea lor de tandreţe, de a fi posedate. Nume…Chipuri…Amintiri…Le lăsase aproape pe toate, în memoriile lui. Silind memoria să facă atâţia paşi înapoi, în timp, retrăia, dureros, farâmele existenţei lui. Aşa îi părea acum…că nici nu începuse bine să trăiască şi că povestea vieţii lui nu adunase între coperţile ei decât câteva fragmente. Se simţea frustrat…Ca şi cum cineva îi furase viaţa, aruncându-l direct în mizeria şi neputinţele senectuţii…
Din odaia învecinată se auzeau zgomote casnice. Francoise , pesemne că încerca să pună în ordine toate vechiturile de acolo…

Îi era recunoscător acestei femei între două vârste, care-l lua aşa cum era, cu toate ciudăţeniile lui de om ascuns, supărat pe lume, pe Dumnezeu şi pe viaţă. Îi gătea excelent, fără pretenţii, curat şi sănătos. Îl tachina, deseori, când îi aducea vreo zeamă grasă, de găină, că ea nu ştia să gătească aşa ca la Curte, dar spera că Domnul o va ierta. Şi el o ierta, pentru că totul era atât de gustos…
Îşi cuprinse, cu privirea, întreaga odaie. Probabil că era cea mai dezordonată cameră din toată casa dar dăduse dispoziţii ferme ca nimeni să nu atingă nimic de acolo.
Debaraua pentru haine era ticsită de tunici ce-şi plimbaseră splendoarea pe la curţile europene, de peruci în care, dacă nu ar fi fost Francoise, de mult s-ar fi ciubărit moliile, de pantofi şi cizme care bătuseră trotuarele capitalelor ori colburile provinciilor. Mai avea chiar şi hainele cu care fugise din închisoare, din Veneţia, mărturii ale acelei perioade nefericite din viaţa lui.

În sertarele comodelor, brelocuri din aur, inele, ceasuri, dormeau uitate laolaltă cu peniţe, piepteni sau ace de cravată. Atât de inutile toate, acum… 0 avere pentru atâţia oameni, lucruri fără de preţ pentru el. Ca şi el, aceste obiecte avuseseră perioada lor de glorie şi tot ca şi el, erau menite să îşi găsească pacea în uitare…
Cât de ciudată păruse câţiva ani în urmă retragerea lui la ţară…Era încă în putere, (deşi semne evidente îl avertizau ce va urma ). În momentul în care se hotarâse să plece aşa, fără a spune nimic ,nimănui, fără ceremonii de rămas bun, fară lacrimi, fară vorbe de regret… Când băgase de seamă pentru prima dată cum înfloreau pomii în livada lui, începuse să creadă că tot ce trăise până atunci fusese o glumă. Nimic nu se putea compara cu ceea ce Natura îi dezvăluia cu fiecare zi care trecea. Cât timp se mai putuse ţine singur în şa, îşi începea ziua cu lungi plimbări prin pădure, peste dealuri…Lăsa calul să pască şi petrecea ceasuri întregi sub câte un copac, ascultând glasul vântului, al apei, al păsărilor, al gâzelor, al…tăcerii. Erau momente în care toate încremeneau şi lăsau doar vocea Tăcerii să se audă. Şi, Doamne, nu era nimic mai frumos… Dar şi acele vremuri trecuseră şi începuse să nu se mai poată ţine de acest obicei, de a călări şi din ziua în care nu a mai fost în stare să iasă singur, a început să dispreţuiască lucrurile care, cu doar puţină vreme în urmă le adora.
Francoise se mişca eficientă de colo-colo. Urmărind-o, simţi ceva întâmplându-se cu trupul lui.
Senzaţii crezute moarte îl încercau acum şi se trezi dorind-o pe acea femeie. 0 chemă la el şi îşi întinse o mâna spre ea. Femeia, care crezu că vrea să îi spună ceva şi nu e în stare, se apropie şi când capul ei ajunse lângă al lui, se pomeni înşfăcatâ cu o vigoare de care nu-l mai credea în stare şi trântită alături de stăpânul ei, pe pat. Nici nu apucase să se dezmeticească şi îi simţi mâinile atingând-o peste tot, cautând să trezească în ea ,acei fiori ai poftei trupeşti. Deodată totul încetă. Ea crezu că el obosise şi aştepta să vadă ce va urma, fară a mai opune vreo rezistenţă. Câteva clipe mai rămase aşa, răstumată, cu fustele în sus, după care se ridică în capul oaselor şi-1 văzu fără semn de viaţă.

II atinse uşor, îl palpă, îi ascultă inima, după care izbucni în plâns. Se ridică iute şi aduse o lumânare pe care o aprinse la căpătâiul lui… Aşa pleca din lume unul dintre cei mai mari cuceritor de inimi Aşa se ducea Giaccomo Cassanova…sau poate eram eu…sau poate tu???

Eram în armată şi hormonii tropăiau în corpul meu şi în sus şi în jos, ba şi de-a curmezişul. Cum aveam un regim destul de lejer la Statul Major al unităţii de care aparţineam, ieşeam destul de des şi de mult printr-un Bucureşti cu mult mai multe tentaţii decât Suceava anului 1986. Mă bucuram de acele ceasuri de libertate vizitând frecvent Cinemateca, Opera, cinematografele, teatrele, dar şi iniţiind diferite schimburi culturale cu fătuţele din târgul ciobanului Bucur. Şi cum nu făceam nici un fel de discriminare legată de ocupaţie, vârstă ori status marital, era cu ce umple timpul.
Şeful meu de birou, un maior pâinea lui Dumnezeu, s-a găsit să îmi dea sfaturi, neştiind preocupările de loisir ale bravului ostaş Gherasim. În ochii lui, atât timp cât nu am călcat pe bec, cum se spunea, eram la fel de cuminte ca o fată mare. Aşa se face că într-o bună zi îmi zice:
-Gherase, tată, dacă ai şi tu nevoie de ceva, aşa, ca omul, nu te încurca aiurea cu cine ştie ce panaramă. Toţi furierii pe care i-am avut pe aici au avut norocul să se procopsească cu tot felul de boli lumeşti. Aşa că, decât să te trezeşti cu cine ştie ce bubă, mai bine apelează la doamna de alături şi eşti în siguranţă. E femeie măritată şi îţi dai seama că trebuie să fie OK, mai ales că bărbatul ei este miliţian…
Recunosc, o băgasem de multă vreme în seamă pe doamna de alături, dactilografa Statului Major, care poseda un bust de invidiat şi un fund care ar fi băgat în boale şi un călugăr castrat, dar nu mă gândisem niciodată că ar fi putut fi abordată de un biet tilicar. Dar cum aveam încredere în şeful meu, mi-am zis să îmi încerc norocul şi să văd ce ar fi ieşit. Ca urmare, m-am prezentat în biroul ei şi am întrebat-o dacă nu rămâne după program, să batem un material special la maşină. S-a uitat la mine de sus şi până jos, facând un fel de evaluare şi mi-a zic că mă aştepta după ora 16.30.
La ora 16.30 m-am prezentat la raportul doamnei, pregătit sufleteşte pentru munca de birou. Masa de lucru a doamnei era imensă. Doi oameni se puteau lua la trântă pe ea fără a se teme că ar putea cădea din neatenţie. Pe ea se întindea, profesional, un sac mare de dormit şi în câteva clipe „terenul de luptă” era pregătit. Am bătut la maşină acel material special şi în acea zi şi în mai multe altele. Numai că, în timp ce eu combăteam în tranşeele doamnei dactilografe, s-a schimbat şeful de stat major. Ne venise un colonel care fusese comandantul unei secţii a şcolii de ofiţeri de la Băneasa. Omul a remarcat-o pe doamna dactilografă şi umbla cu limba scoasă după ea. Numai că doamna nu era disponibilă pentru el.
Într-o zi de sâmbătă, după program, eram la ora de dactilografie în biroul doamnei. Când era materialul mai încins, cineva a zguduit cu putere uşa. O dată. De două ori. De trei ori. Am sărit direct în pantaloni şi m-am pregătit s-o şterg şi pe geam dacă era nevoie (era ok. Mai sărisem de atâtea ori de la etajul 1). După o vreme, cel ce încercase uşa a renunţat. După cum se auzeau paşii îndepărtându-se, ne-am dat seama că fusese colonelul. Era de serviciu la permanenţă, 24 de ore şi văzuse în registrul de la poartă că doamna plutonier nu părăsise unitatea. Imediat ce zgomotul paşilor lui s-a pierdut, am deschis uşurel uşa, m-am mai uitat o dată în toate direcţiile şi am şters-o în biroul meu. Doamna a plecat dupa câteva minute. Îmi plăcea să îi aud paşii de femeie sigură pe ea, călcând cu o anumită hotărâre, de-a lungul lungului hol al vechii clădiri. Se ştia frumoasă şi dorită şi ştia cum să îşi folosească armele personale în vechea, eterna încleştare dintre sexe, convinsă că ea era cea care dicta termenii oricărei victorii ori capituări.
Peste vreun ceas, m-am pomenit cu colonelul la mine în birou. Aveam un plan de intervenţie pe care îl actualizam, pe masă şi o grămadă de rechizite necesare acelui lucru. Mi-a ordonat să îi fac o cafea. Eu eram cel care făcea, de multe ori cafelele ofiţerilor din Statul Major atunci când dactilografe, femei de serviciu ori subofiţeri de pe lângă birourile principale lipseau. I-am făcut-o aşa cum îi plăcea: dulce şi slabă. După ce a luat o sorbitură sau două, mă întreabă:
-Gherasime, cum e doamna…?
-E o femeie foarte de treabă, tovarăşe colonel.
-Hai bă! N-o fă pe prostul! Te-am întrebat cum e, aşa ca femeie!
-Păi, v-am zis că e foarte de treabă.
-Haide, bă, că discutăm ca între bărbaţi. Cum e când o întinzi?
-Tovarăşe colonel, de unde să ştiu eu treaba asta? Şi apoi, doamna e măritată şi eu nu-s decât sergent care mâine-poimâine voi pleca acasă.
-Bă, văd că nu se poate vorbi cu tine. O faci pe prostul.
-Nu o fac, tovarăşe colonel, dar de ce să vorbesc despre ceva ce nu ştiu?
-Bă, tu ştii ce apreciază cel mai mult o femeie la un bărbat?
-Un salariu mare?
-Nu, bă! Cel mai mult, apreciază experienţa, bă!
– O fi tovarăşe colonel, dar până acum, eu credeam că cel mai mult apreciază vigoarea.
-Ai texte, moldovene?
-Tovaăşe colonel, raportez că sunt din Suceava, născut-crescut, deci sunt bucovinean.
-A…cei mai răi dintre moldoveni. Moldovenii sunt leneşi, beţivi, curvari, hoţi, murdari.
-O fi, tovarăşe colonel, dar pe la noi se zice că aşa sunt oltenii (el fiind din Drăgăneşti-Olt de origine).
Colonelul nostru s-a înroşit de draci, dar nu a mai zis nimic. A mai stat cam un minut şi a pufăit o ţigară, după care s-a dus în dispecerat, la ofiţerii operativi de serviciu.
Din acea zi, de câte ori şeful meu direct îmi completa câte un raport pentru permisie, de atâtea ori colonelul mi-l anula. Mie nu îmi rămânea decât să apelez la un căpitan, dintr-o altă unitate specială, cu o funcţie imensă, care îl suna pe telefonul scurt şi îi spunea să fie bun şi să semneze permisia mea, suplimentată cu două zile pentru drum. Şi colonelul nu avea ce face, decât să semneze, scrâşnind din dinţi, permisia mea.
La vreo două-trei luni după episodul cu doamna, (între timp am renunţat la dactilografiatul de după program), am primit o invitaţie faină de tot de la colegele de clasă ale soră-mi, care mă invitau cu toată graţia, la balul lor de absolvire. Am luat invitaţia şi m-am prezentat la tovarăşul colonel:
-Tovarăşe colonel, sunt sergentul Gherasim. Permiteţi să raportez.
-Raportează moldovene (între timp descoperise o adevărată plăcere să ma strige aşa, considerând că ma insulta).
-Tovarăşe colonel, vă rog să aprobaţi o permisie de cinci zile. Am primit această invitaţie şi mi-ar plăcea să merg la acest bal.
A luat invitaţia scrisă frumos, sigilată cu urme de ruj de mai multe nuanţe şi mărimi, a mirosit-o şi mi-a zis cu satisfacţie, privindu-mă drept în ochi:
-Mă doare în cur de balul soră-ti. Aici eşti în armată şi faci ce ţi se ordonă.
Am plecat cu coada între picioare de la el din birou, supărat că nu puteam să mai aranjez nimic. Căpitanul cu funcţia mare era în deplasare în străinătate, însoţind nişte demnitari. Aşa că m-am resemnat în ceea ce privea permisia pentru bal…
A doua zi, colnelul nostru nu a apărut. Nici a treia. Nici a patra. Să n-o mai lungesc, a lipsit o săptâmănă întreagă. În ziua în care a apărut a dat mesaj prin interfon:
-Să vină Gherasim la mine!
M-am dus senin, fără nici un fel de temere, ştiind că nu făcusem nimic rău. Cu mine odată a intrat şi şeful meu direct, maiorul. După formula de raport, colonelul mi-a zis:
-Bă Gherasime, fir-ai al dracului să fii tu, care m-ai blestemat!
Eu? Normal că habar nu aveam ce voia de la mine, ce avea a-mi imputa. Aşa că mi-am ţinut frumuşel gura şi am aşteptat să văd cum va continua.
-Al dracului moldovean mă bestemă, băi maiorule (a zis către şeful meu). Ştii de ce am lipsit zilele astea? Din cauza ta, băi! M-ai blestemat şi mi-a ieşit peste noapte un furuncul atât de mare exact între fese şi cu atâtea capete, că a trebuit să mă interneze şi să mă opereze ca să scap de el. Nici acuma nu pot sta bine pe scaun.
Eu??? Siderat…. Nu ştiam dacă vorbea serios sau nu, dar se vede treaba că da. Noroc de şeful meu, maiorul care a dat-o pe glumă:
-De, tovarăşe colonel…Vedeţi ce se întâmplă când ziceţi că vă doare în cur?

De ce îmi voi fi amintit de acele vremuri? Probabil pentru că văd cum prea des şi prea mult, pe prea multă lume o doare în…cur de ce se întâmplă cu noi, cu vieţile noastre, cu felul în care compromitem viitorul copiilor. Numai că, din păcate, nici un fel de furuncul nu roade sufletele ori feţele celor cărăra ar trebui să le pese, dar nu dau doi bani pe nimic.

Maputo şi zâmbetele lui

Am ajuns din nou în Maputo după doi ani. Capitala Mozambicului ne-a primit cu un cer fără nici un fel de strălucire. Impulsul iniţial a fost să rămân la bord şi să citesc, numai că mi-am schimbat hotărârea văzând câtă lume se înghesuia să iasă, totuşi, în oraş.
Micul autobuz Hino (licenţă Toyota) ne-a luat din port şi ne-a lăsat într-un fel de piaţă a meşteşugarilor, la o distanţă de vreun sfert de oră. Prima reacţie care m-a frapat a fost cea a unora dintre persoanele venite cu mine: au coborât, au privit spre locul prea puţin îmbietor din faţa lor şi au urcat imediat în autobuz, spre a se întoarce la bord.
Nu m-am încadrat în curentul cvasigeneral, ci am intrat în piaţă. Mii de pânze pictate erau agăţate pe garduri şi fiecare dintre artiştii locali mai avea teancuri întregi gata să le arate şi să negoci

eze vânzarea lor. Am fost uşor jenat să refuz pe toţi cei ce erau gata să îmi prezinte, în integralitate munca lor, dar în ciuda impulsului de a ceda, mi-am continuat drumul. Nu fără

 o oarecare părere de rău, întrucât am văzut câteva piese chiar bune. La fel şi sculpturile în lemn şi lucrările de ceramică. Pentru mine, ceea ce vedeam reprezenta respiraţia încă destul de inocentă a Africii. Cu toate că nu am cheltuit nimic în acel loc, toţi cei cu care am vorbit mi-au zâmbit. Să fi fost faptul că pe unul l-am comparat cu Picasso, să fi fost timpul pe care l-am petrecut cu ei fără a-i repezi, cum se întâmplă de cele mai multe ori, nu ştiu. Ştiu doar că am primit zâmbete şi strângeri de mână.
Odată ieşit din piaţă, am pornit-o de unul singur într-o sumară descoperire a vecinătăţilor. Mai mulţi grijulii de la bord m-au avertizat că aş putea fi jefuit, ori încă mai rău de atât. Nu m-am oprit din drum şi am luat-o de-a lungul unui bulevard străjuit de case din perioada colonială a Mozambicului. Lucrătură măiastră în lemn nobil de tot felul de esenţe, dantelării în piatră, curţi pavate cu cărămidă ori piatră cubică. Aspect general care m-ar fi putut duce cu gândul la oricare alt loc de pe pământ unde oamenii au clădit în timp de pace. La prima intersecţie am constatat că păşisem pe bulevardul Mao Tze Dong, care se intersecta la capătul lui cu strada Julius Nierere. Unul din părinţii comunismului chinez se întâlnea cu unul dintre foştii preşedinţi ai Tanzaniei. De-a lungul drumului am întâlnit mame cu copii în braţe care mi-au zâmbit, umili vânzători de fructe, care deşi trăgeau din greu la platformele pe care îşi duceau produsele, mi-au zâmbit. Ba până şi un gardian din apropiere, cu puşca lui în bandulieră, a zâmbit, văzându-mă fotografiind o biserică cu o arhitectura mai neobişnuită. Îmi purtam paşii prin locuri în care, nu cu foarte multă vreme în urmă şuierau gloanţele, ţara suferind cumplit în urma unui război civil de 16 ani şi deşi din 1992 nu s-au mai înregistrat lupte armate, recuperarea este anevoioasă şi grea. Aşa cum este de fiecare dată când puterile coloniale se amestecă şi încearcă să câştige cât mai mult şi din preţul vieţii şi din cel al morţii.
Am oprit un tânăr care purta echipament de sport şi l-am întrebat cum ajung la monumentul lui Samora Machele. S-a uitat surprins la mine şi m-a întrebat de unde ştiu de el. I-am spus că pe vremea când eram chiar mai tânăr decât el,

Machele a vizitat România. Erau vremurile când flota nostră de pescuit se afla în largul Mozambicului, până în Mauriţius, când exportam tractoare şi contruiam fabrici pentru tările în curs de dezvoltare. Ceea ce m-a surprins a fost că tânărul mi-a vorbit cu căldură despre Machele. Moartea lui mai mult decât suspectă precum şi măsurile luate în urma declarării independenţei faţă de Portugalia, i-au asigurat un loc luminos în memoria colectivă a locuitorilor ţării. Am pornit, din nou pe jos, spre locul pe care mi-l indicase. În minte mi-au revenit vorbele acelui tânăr: Samora a fost un om foarte bun. L-au omorât. Şi mi-am amintit, fără să vreau, prin cine ştie ce subtil resort al memoriei, de un lung şir de preşedinţi africani a căror moarte e încă subiect de controvesră. Patrice Lumumba, Abdel Nasser (cel ce a naţionalizat Canalul Suez) ori secretarul general ONU Dog Hammarskjold au căzut victime jocurilor puterilor ce nu voiau să lase fostele colonii să se conducă şi să se dezvolte independent. Lupta pentru resurse era şi este cu mult mai importantă decât viaţa unui om, fie el şi lider…
Probabil că mergând aşa, cu gândurile mele, aveam o figură foarte serioasă, pentru că, prima reacţie a unui grup de copii dintr-o staţie de autobuz a fost un şirag larg de zâmbete. Şi am zâmbit şi eu.
Plin de contraste, Maputo mai are mult până îşi va regăsi prosperitatea de altădată şi ordinea socială încercată de război. Ceea ce a contat însă cel mai mult pentru mine a fost că nu m-am simţit ameninţat nicăieri, pe unde am umblat şi că în urma tuturor greutăţilor evidente, oamenii au puterea de a dărui zâmbete şi de a nu fi încrâncenaţi.

Despre brandul de ţară

Gândesc de multe ori că nimic nu este întâmplător. Azi am avut o revelaţie în momentul în care am auzit de un ministru cu minte odihnită propunând drept brand de ţară taman mioriţa. Nu tocmai cea din versiunea studiată în şcoală şi cizelată niţel de marele Alexandri, cu una mai prozaică, precum vor fi fost suratele ce au stat cuminţele atunci când don’ Flutur a scris pe dealurile Humorului cu ele. Numai că nici lor nu le-am gasit întocmai locul în peisajul ăsta mercantil. Mai degrabă mi-a fugit mintea din nou la Mioriţa din carte.
Ce făcea Mioriţa din eternele noastre subiecte de teză? Îl avertiza pe baciul moldovean că fârtaţii lui urmau să i-o coacă, aşa mai pe la apus de soare, mai pe ascuns, în buna noastră tradiţie. Dintr-o dată am văzut acest personaj într-o altă lumină. Mioriţa noastră făcea…un denunţ. Dacă baciul moldovean era acoperit? Dacă brazii şi păltinaşii erau de la servicii? Dar dacă „nunta mea” era numele unei operaţiuni de provocare? M-am trezit ditr-o dată cu un număr mai mare de necunoscute decât puteam procesa ad-hoc.
Dar dacă Mioriţa noastră avea vreun haştag pe undeva? Dacă făcea parte din curentul care urmează, fără a procesa informaţia, orice curent de pe net şi porneşte fără de blană în vreo cruciadă care nu-i aparţine şi din care, din nou, nu va câştiga nimic? Cum va mai rezista in momentul în care îşi va da seama (a câta oară?) că s-a trezit şi ea pe acolo exect ca…oaia?
Normal că mai apoi mi-am pus problema cu cine va fi votat Mioriţa? Şi nu e întâmplătoare întrebarea mea. Cu o încăpăţânare previzibilă, ea şi (era să zic turma!) suratele şi fârtaţii votează aceiaşi lupi, coioţi, vulpi ori javre să cânte din fluier cântecele călăuzitoare.
Tocmai când începusem să cad de acord cu mine că oaia, „monumentul viu”, merită să fie simbolul absolut al naţiei, mi-am amintit de un domn, care în seara de 22 Decembrie 1989 spunea, cu obidă, că ceea ce făcuse un număr de ani fusese să muncească „ca un bou” fără a-şi pune întrebări şi fără speranţă. Si dintr-o datî n-am mai fost atât de convins că oaia are tot dreptul de a ocupa trapta cea mai înaltă. Poate că ar trebui să ne gândim şi la alte cornute!

20 şi 21 august ne-au găsit în St. Petresburg. Am afirmat de multe ori că din tot ceea ce am văzut cutreierând lumea, până acum, St. Petersburg este de departe oraşul meu favorit. Având toată conducerea celor de la Crystal la bord, timpul nostru a fost fragmentat la maximum şi din păcate nu am putut să mă regăsesc cu acest splendid oraş aşa cum îmi propusesem. Multe amintiri mă leagă de acest loc plin de istorie, cu construcţii uluitoare, oameni frumoşi şi calzi (în ciuda climei), cu figuri emblematice din trecut care par a veghea la continuul progres al aşezării pe care un ţar vizionar a fondat-o pe malul fluviului Ladoga. Toate aceste frustrări ele mele legate de lipsa timpului pentru a ieşi, au fost plătite pe deplin în seara de 20, când am luat parte la un tur privat al Hermitajului, încheiat cu un fabulos concert în marea sală italiană a Palatului de iarnă. Cele două sute şi ceva de persoane care se aflau la bord cu prilejul Galei partenerilor celor de la Crystal au beneficiat de un tur privat, fără alţi vizitatori, al principalelor expoziţii din clădirea Palatului de Iarnă. Pentru cei ce cunosc măcar sumar istoria Rusiei, proporţiile a tot ceea ce ne înconjura erau fireşti. La fel şi bogăţia fantastică a colecţiilor, contrucţiilor ori decoraţiunilor. Cei care au citit doar ceea ce propaganda americană publică de la apariţia fostei Uniuni Sovietice în schimb, nu mai ştiau încotro să se uite şi la ce să reacţioneze mai întâi. Se aflau dintr-o dată într-o lume fabuloasă, plină de simboluri, într-un loc care încă purta pecetea puterii şi influenţei romanovilor.

Cele câteva ceasuri petrecute în Palatul de Iarnă m-au făcut să uit pentru un timp scurt de nevoia de bani, de poziţia de lucrător într-alt loc decât la mine acasă, ori de lucrurile care aşteptau să fie terminate în laborator. Nu am putut uita însă nici o clipă de familia mea, gândindu-mă cât de mult mi-ar fi plăcut să îi arăt lui Matei pânzele marilor clasici, formele perfecte ale sculpturilor din galerii, extraordinara simetrie tot ceea ce înseamnă ancadrament, nişe, stucatură, model de pe tavan ori de pe pardoseală, iar la urmă să îl simt lângă mine atunci când ar fi dat de sunetele vrăjite ale lucrărilor prezentate în concert…

Seara s-a terminat în restaurantul principal de pe Symphony, unde toţi cei ce am luat parte la acel tur am fost aşteptaţi de un bufet pregătit anume de chefii de la bord.

Era să uit de un lucru care m-a impresionat, legat de infrastructură. Ultima dată când am ajuns cu vreun vas de croazieră în St. Petersburg am docat în vechiul port de marfuri al oraşului, care avea amenajată şi o gară maritimă, pentru pasageri. De această dată am fost docaţi într-un terminal absolut nou, construit anume pentru vasele de croazieră. Noul terminal maritim internaţional cuprinde mai multe docuri mari, noi, cu clădiri moderne şi luminoase, cu absolut toate dotările necesare acestei industrii. Unde în urmă cu câţiva ani nu se afla absolut nimic, a răsărit o dotare deosebit de ingenioasă şi de necesară unui oraş cu un asemenea potenţial turistic. Şi de-a lungul traseului parcurs câştre inima oraşului am remarcat exisenţa mai multor şantiere pe care se lucra în ritmuri accelerate. St. Petersburg va găzdui în 2018 Cupa Mondială şi organizatorii vou un nou mare stadion, un cartier pentru sportivi, şi multe drumuri noi şi autostrăzi care să conecteze inima oraşului de aeroport ori de noile dotări. Şi am putut remarca încă o dată că ruşii, atunci când se pornesc să facă ceva, o fac  în stil mare!

 

Hermitage 3Hermitage 2Hermitage 1

 

Fac un salt peste doua porturi despre care se va citi daca, vreodată voi scoate cartea ce va cuprinde întregul traseu parcurs în jurul lumii. Şi ofer ultima „bombonică” menită să va stărneasca firescul interes. Probabil că aceasta e ultima postare referitoare la acest subiect. Sâmbătă o iau  din nou la drum şi probabil că din când în când voi mai da vreun semn de pe unde voi ajunge, mai ales că, la un moment dat, voi ajunge prin Antarctica…

 

Joi 29 Ianuarie. Salaverry, Peru.

Am fost surprins cu o zi înainte de ajunge în Salavery, când ofiţerul care răspunde de echipaj m-a întrebat dacă voi ieşi la ţărm în acest loc. Normal că i-am spus că da, mai ales că era vorba de Peru, o ţară care m-a fascinat cu istoria sa. Ca urmare, a trebuit să facă nişte acte suplimentare şi să încaseze din partea companiei mele suma de 36 de dolari, contravaloarea permisului de debarcare!

Odată coborât de pe vas am fost de-a dreptul cutremurat de puternicul contrast pe care peisajul mi-l oferea. Nu foarte departe, în zare, se putea vedea o zonă cu vegetaţie luxuriantă, iar ceva mai sus, o zonă complet aridă. Vântul dinspre uscat biciuia obrajii, aducâd cu el miliarde de particule fine pe care le răpise muntelui din care muşcă de milioane de ani. Instalaţii portuare mărgineau aria în care Serenity docase, confirmând ceea ce aflasem deja şi anume că Salaverry era un port de unde plecau către lume în special produse agricole ori minereuri. Acest port se află la 17 kilometri distanţă de Ciudad de Trujillo, cunoscut sub numele de Oraşul Eternei Primăveri. La capătul aleii care conducea spre ieşirea din port fusese organizată o piaţă a meşterilor locali, iar într-o parte a micii pieţe, un grup de muzicanţi şi dansatori prezentau dansuri locale. M-a impresionat cadenţa deosebită a acelor dansuri, precum şi expresiile dansatorilor. Fernando, ghidul nostru, mi-a spus că ritmul aminteşte de paşii cailor dresaţi, la paradă. Aşa o fi. Ştiu doar că mi-a plăcut.

Turul în care am pornit urmă să treacă prin oraşul Trujillo şi să ne ducă la vechile temple ale Lunii şi Soarelui şi mai apoi în vechiul oraş Chan Chan.

Odată porniţi la drum, am admirat profesionalismul şoferului nostru, care a condus uriaşul autocar în deplină siguranţă pe străduţele ori drumuşoarele care se dovedeau, de departe, prea mici pentru aşa maşinării. Aflat la etajul autocarului, am putut vedea, fără nici un fel de obstrucţie, crunta mizerie care înghite tot. Întreg drumul era mărgMIH_7960init de mormane uriaşe de mizerie, făcându-mă să mă întreb dacă pe acolo de descoperise semnificaţia cuvântului salubritate.

Pe drumul spre obiectivele noastre ni s-a spus că vom avea de a face cu impresionante construcţii din cărămizi făcute din lut ridicate cu mult înainte de apariţia europenilor, preluate pe rând de mai multe civilizaţii care s-au succedat pe acel teritoriu. Istoria lor este destul de puţin cunoscută, mărturii care să poată fi valorificate în tratate fiind destul de puţine.. Spaniolii au încercat să devieze un rău spre a culca la pământ aceste zidiri. Parte din lăcomie, fiind convinşi că în ziduri pot găsi aur, parte din cauza simbolisticii care decora aceste complexe şi care, normal, venea în conflict cu iconografia şi simbolistica creştină. Autorii lor sunt consideraţi a fi indienii mocha, cuceriţi mai apoi de inca. Aceştia au luat meşterii de acolo şi i-au folosit în munţi, la ridicarea construcţiilor din alte zone (Cuzco, Machu Picchu), construcţii care ridică în continuare semne mari de întrebare legate de tehnologiile de folosite.

Am parcurs o distanţă destul de mare de-a lungul unor lanuri  în interiorul localităţilor sau la marginea acestora. Mai toate erau delimitate de ziduri, ceea ce MIH_7876m-a făcut să cred că hoţii erau destul de activi. Mai ales că pe laturile de sus avea încastrate tot felul de spărturi din sticlă, destinate a sfăşia palmele oricui ar fi îndrăznit să se caţere pe zid. Dar ceea ce m-a impresionat mai mult a fost felul în care erau irigate acele loturi.Era vorba despre  irigaţii prin canale gravitaţionale, cu mici portiţe care dau drumul apei spre loturile împrejmuite sau o opresc. Culturi de cartof, porumb (mai multe varietăţi, unele pe care nu le-am văzut niciodată), se înşirau de-a lungul drumului către vechile temple. Şi m-am întrebat din nou, pentru  nu ştiu câta oară, care ar fi fost soarta omenirii, aşa cum o cunoaştem şi o tot rescriem, dacă ar fi întârzit (re)descoperirea continentului american. Cum ar fi evoluat dinamica populaţiei fără cartofi, porumb, tomate, vinete, soia, etc. Probabil că nu ne-am fi înmulţit în ritmul în care am făcut-o şi impactul felului în care am înţeles să trăim ar fi fost mai mic asupra mediului.

Am MIH_7914oprit la Templul Lunii, aflat în stare de conservare mai bună decât cel al Soarelui. M-au impresionat culorile vii ale frescelor care reprezentau animale sacre ori scene de sacrificii. Omul modern concepe cu greu că pentru cei ce trăiau pe acel meleaguri cu 5-6 secole în urmă sacrificiul uman făcea parte din viaţa de zi cu zi. Aproape fiecare muritor putea fi sacrificat pentru a-i îndupleca pe zei. Fireşte, cei mai mulţi care mureau pe altare erau prizonieri de război, dar de multe ori era vorba şi despre cei ce alcătuiau populaţia satelor învecinate. Nu ştim, pentru că nu avem relatări despre relaţia acelor vieţuitori cu zeităţile lor, dacă moartea era aşteptată cu teamă ori cu bucurie, gândindu-se că cel ce pleca dintre vii purta solie către zei, dar gândul că pe locurile pe care călcam cursese sângele celor ce pieriseră în sacrificii ritualice dă fiori chiar şi după sute de ani. Praful şi vânturile nu pot spune, în absenţa unor izvoare scrise, despre indienii moche, viru, chicama ori inca prea multe. Ghidul nostru chiar accentua că mare parte din ceea ce a ajuns până la noi s-a păstrat în legende şi alte creaţii transmise pe cale orală şi doar în extrem de mică măsură prin izvoare scrise. Cuceritorii au distrus ceea ce creaseră cei cuceriţi şi pentru o bună bucată de vreme s-au dovedit indiferenţi faţă de aceştia, desconsiderându-i într-atât încât nu au găsit de cuviinţă să le păstreze amintirea.MIH_7890

Am făcut, de pe Templul Lunii şi câteva cadre cu Templul Soarelui, aflat la câteva sute de metri distanţă Acesta se afla într-un grad de degradare mult mai mare, acţiunile de distrugere ale spaniolilor fiind mai eficace aici decât în Templul Lunii. După un scurt popas în centrul de informaţii care oferea şi obiecte de artizanat, care am pornit-o către Chan Chan. A fost unul dintre momentele în care am început să doborâm barierele formale între pasageri şi noi, cei care reprezentam Crystal Cruises, punând primele cărămizi la baza edificiului numit prietenie.

Traseul până la Chan Chan, oraş ritualic al indienilor chimu a presupus traversarea oraşului Trujillo. De acolo, în circa zece minuMIH_7889te am ajuns la site-ul aflat sub protecţia UNESCO. Peste 50 km pătraţi de construcţii din cărămizi din lut amintesc despre o civilizaţie puţin cunoscută. Ziduri, fresce, basoreliefuri, pieţe, dantelărie în forme de lut îmi  copleşesc privirile şi mă fac să îmi închipui acel loc în timpul de maximă înflorire a civilizaţiei care a creat acel oraş. În orice termeni s-ar purta discuţia, realizările sunt impresionante. Cu atât mai mult cu cât şi aici s-a încercat distrugerea  tuturor edificiilor.

Mizerie cruntă de-a lungul întregului traseu chiar şi odată intraţi în oraş. Gunoiul trona mai peste tot, în movile. În Trujillo, operatorul de turism care organizase tururile a oferit o masă deosebit de gustoasă într-un restaurant incredibil de curat, în contrast cu tot ceea ce era afară. Am încercat carnea de ied, gătită în stil tradiţional, după o reţetă inca. Nu pot spune decât că m-aş tot fi lins pe degete, de bună ce era. Regret doar că nu am obţinut secretul acelei reţete de la bucătarul şef al acelui restaurant…

Drumul de înapoiere spre port a fost extrem de tăcut. Digestia laborioasă precum şi mai multe pahare de vin peruan au venit de hac marii majorităţia pasagerilor. Peste noapte, frescele văzute în timpul zilei mi-au tot revenit în memorie. Şi cred că am avut şi nişte MIH_7862viziuni cu mari preoţi purtând colane mari de aur, oficiind sacrificiile şi scoţând din piepturile victimelor inimile încă pulsând…

 

Duminica, 25 ianuarie: tranzitarea Canalului Panama.

Cea de-a 8-a traversare a Canalului Panama pe care am făcut-o s-a dovedit şi cea mai scurtă. Deşi nu luam parte pentru prima dată la traversarea Canalului, nu am putut nici de data aceasta să nu fiu impresionat de uriaşa realizare inginerească şi de logistica acesteia. Cei 35 de metri diferenţă de nivel între oceanele Atlantic şi Pacific au cerut un tribut imens măsurat în vieţi, ani, materiale şi nu în ultimă instanţă, bani. Ba chiar şi crearea unui stat nou.

35 de ani a durat construcţia acestui canal care a tăiat Istmul Panama, permiţând navelor care altminteri fi înconjurat întreg subcontinentul sudamerican să ajungă dintr-un ocean într-altul în mai puţin de o zi. E important să amintesc faptul că ideea unui canal care să facă legătura între cele două mari oceane a apărut în anul 1534, când regele Carlos I de Espana a venit cu asemenea cerere. Caravanele care cărau aurul şi celelalte bogăţii ale continentului întâmpinând greutăţi teribile, ţinând cont că aveau de străbătut jungla. Abia inginerul francez care construise şi Canalul Suez a avut îndrăzneala să pornească un asemenea proiect. Numai că, datorită rocilor friabile care făceau ca săpăturile să se surpe încontinuu, junglei de nepătruns, bolilor tropicale precum febra galbenă şi malaria, după mai bine de 20 ani, nu a reuşit să sape decât 14-15 kilometri. Mii de muncitori, ingineri, şefi de şantiere şi-au piedut viaţa în acel timp, canalul fiind o investiţie dezastruoasă pentru francezi. Investiseră peste 300 de milioane şi au vândut intreprinderea guvernului american pentru doar 40 de milioane!

Înainte de a se apuca de treabă, americanii au fost interesaţi în primul rând de reginul juridic al acestei investiţii. Încercând să obţină de la guvernul columbian drepturile legate de Canal, şi realizând că nu vor obţine nimic concret, americanii au sprijinit un grup de revoluţionari. Tedy Roosevelt a implicat armata americană în acest conflict şi odată cu victoria revoluţionarilor sprijiniţi de SUA, statul Panama a devenit realitate şi şi-a proclamat independenţa. Normal că Washingtonul a recunoscut imediat independenţa acestui stat nou creat şi a obţinut cedarea întregii fâşii pe care urma a se construi Canalul pentru suma de 10 milioane de dolari la semnare, plus 250 de mii de dolari pe an, pentru anii ce urmau.

După ce au fost create condiţiile pentru a merge mai departe, americanii s-au pus pe treabă. Numai că în primă etapă nu le-a mers nici lor aşa cum se aşteptau. Jonh F. Stevens şi colonelul Georges Goethals au fost cei care au condus lucrările care aveau să ducă în final la terminarea acestei lucrări. Nu fără greutate. Realizând că unul dintre marii lor duşmani era banalul ţânţar, care era principalul agent de răspândire a bolilor tropicale, au investit imens în septizarea zonei. Apoi au avut tot felul de încercări venite din partea terenului. În timp ce în unele zone roca în care se săpa se sfărâma, permiţân apei să distrugă ceea ce tocmai fusese făcut, în altele, precum cele din zona Gaillard, din cauza rocii extrem de dure, investiţiile în maşini cu abur, forţă de muncă şi explozivi au ridicat costul pe mila excavată la 10 milioane de dolari!

Nu mai intru îndetalii acum , dar pentru această operă inginerească s-a creat un nou tip de beton, care era adus cu vapoarele din Portland. Realizarea imenselor porţi ale ecluzelor a reprezentat, de asemenea, o mare provocare, iar sistemul de lagăre a fost cel mai mare la vremea aceea.

Data de 15 august a marcat inauguurarea Canaluilui, oadată cu traversarea acestuia de către vasul cu aburi Ancon. Se cheltuiseră aproape 700 de miloane de dolari şi se plătise un tribut de vieţi omeneşti însumând peste 25000 de oameni. Peste 5000 dintre aceştia muriseră în „epoca americană”.

A fost o zi caldă, frumoasă, chiar dacă din loc în loc pădurea tropicală făcea ca unii dintre nori să lase din încărcătura lor lichidă cantităţi mai mici sau mai mari de apă . Se lucra peste tot la dragare şi mentenanţă. În unele locuri se puteau vedea lucrările celui de-al doilea canal care va lega Atlanticul de Pacific. Acesta va fi mai lat şi va permite tranzitul super-navelor care în acest moment nu au cum traversa din cauza lăţimii lor. Când am trecut pe sub podul Naţiunilor, mi-am amintit că în urmă cu câţiva ani, la prima mea trecere prin Canal, abia fusese început.

A fost cel mai aerisit tranzit pe care l-am văzut în atâţia ani, numărul vaselor ce aşteptau la intrările dinspre oceane sau la ecluze fiind incredibil de mic. Asta s-a tradus într-o traversare rapidă şi confortabilă pentru pasagerii noştri

Cartagena (vineri 23 Ianuarie).

Oraşul ne-a primit învăluit într-o uşoară ceaţă, rămasă, după cum aveam să aflu mai târziu, în urma unor zile foarte ploioase.  Intrarea către port oferă celui care stă pe punte două privelişti diferite, aflate într-un puternic contrast. Într-o parte poate vedea masivele ziduri ale fortăreţei ce a apărat vreme de câteva sute de ani locuitorii oraşului şi bunurile lor, iar în cealaltă parte linia frântă ce descrie contururile zgârie-norilor construiţi în ultimele zeci de ani. Pentră că, deşi nu mai trece pe aici aurul jefuit de conquistadori, economia zonei este extrem eficientă. Aici se află una dintre cele mai importante zone de liber schimb din lume. Într-o parte ziduri de piatră, acoperişuri grele, bastioane, de cealată parte beton, sticlă şi oţel.

Am docat în jurul orei 9 dimineaţa şi în scurt timp cei ce voiau să vadă ori să revadă oraşul, au ieşit în cîutare de taxiuri. Aici, din cauza unei uniuni sindicale foarte puternic, compania nu a putut organiza transport gratuit cu microbuze sau autobuze către centru oraşului. Prezenţa acestora înseamnă venituri mai mici pentru taximetrişti. Iar Cartagena are un număr foarte mare de şoferi de taxi. Unii încă mai conduc Dacii importate de pe vremea împuşcatului.

Întemeiat de către spanioli în 1585, oraşul păstrează, de-a lungul oricărei străzi din partea veche , parfumuri ale vechilor timpuri. Locuinţe, monumente, biserici, restaurante, toate amintesc despre timpuri în care piraţi, armate ori pur şi simplu cete de hoţi năvăleau încercând să răpească din bogăţia celor ce trăiau aici. Iar zidurile care încă străjuiesc inima vechii Cartagene, au căzut de mai multe ori şi au fost reclădite după fiecare încercare. Intrarea în oraşul vechi se face prin Porta del Reloj (Poarta Ceasului), care  aşa după cum o arată şi numele, adăposteşte un turn cu ceas.

Mergând încet pe aceste străduţe am avut impresia că mă aflam transpus în pagini de roman aparţinând lui Gabriel Garcia Marquez. nu sunt puţini locuitorii mai în vârstă care, scoţând câte un scăunel din casă, stau pe trotuare, sprijiniţi de zidurile caselor, privind la ceea ce se întâmplă. Fiind sărbătoare, multe dintre afacerile prezente aici şi-au redus sau chiar oprit activitatea. Doar restaurantele nu şi-au redus din activitate, având un număr sporit de clienţi. Alături de acestea, magazinele de bijuterii par a nu cunoaşte odihna. Vestitele smaralde columbiene nu încetează a trece ditr-o mână într-alta, pentru preţul corect. Una dintre cele mai mari companii, Colombian Emeralds, îşi are unul din principalele sedii de afaceri în acest oraş.

Parcurile mari, cu copaci impunători, erau intens populată la acea oră de amiază, când, cei ce nu îşi fac sieta, caută compania altora. Copiii, ca peste tot în lume, se zbenguiau pe alei. În umbra impresionantelor faţade ale bisericilor Juan Pedro Clever, Santo Domingo, ori ale catedralei, unii chiar moţăiau pe scăunele, ori aşezaţi pe bănci. Şi parcul central al oraşului vechi poartă numele lui El Libertador, Simon Bolivar, statuia lui ecvestră fiind amplasată chiar în inima acestei oaze de verdeaţă. Un loc care cred ca trebuie neapărat vizitat este Muzeul Aurului şi de Arheologie, cu impresionante colecţii de a artă precolumbiană. Trecând prin faţa vitrinelor şi studiind motivele acestor exponate şi domul în care fuseseră lucrate, m-am întrebat dacă vom avea vreodată dimensiune exactă a jafului sistematic la care a fost supusă America Centrală şi Latină de către puterile coloniale, indiferent care vor fi fost acestea. Şi dacă, din nou, vom avea vreodată cifrele cutremurătoare care să arate câţi dintre băştinaşi au fost ucişi în lupte, câţi în acţiuni de represalii, câţi s-au sinucis, neconcepând să trăiască în sclavie şi câţi au murit decimaţi de bolile aduse de pe bătrânul continent de către aventurierii poriţi în descoperirea El Dorado. Turistul este încurajat să vadă şi vechiul Palat al Inchiziei, care adăposteşte în ziua de astăzi, pe lângă vechi instrumente de tortură şi mai multe colecţii de artă precolumbiană.

Nu trebuie să mergi foarte mult pentru a vedea, pe rând, vechea clădire a Vămii, Palatul Guvernamental, Universitatea care poartă numele sfântului Augustin ori stadionul Serrezuela, care găzduieşte corridele, columbienii fiind mari amatori de lupte cu taurii. De aici, cei dornici, se pot îndrepta către imensele ziduri care au străjuit aşezarea timp de câteva secole şi pot merge printre bastioane. Peste golf, se văd în zare, umbrele zidurilor unei alte fortificaţii ce a asigurat apăratea poartului şi oraşului Cartagena,  fortăreaţa San Felipe.

De fiecare dată când am ajuns în Cartagena am fost avertizaţi asupra unor potenţiale pericole care ne-ar fi putut paşte odată ieşiţi în oraş. Fiind într-o ţară care are mari probleme cauzate de droguri, avertizarea spunea să evităm deplasarea dacă nu suntem în grup, să evităm a purta lucruri ce ar putea să ne transforme în potenţiale ţinte pentru hoţi, să nu acceptăm pachete ori obiecte de nici un fel, mai ales necunoscându-le provenienţa, ori să evităm consumarea unor alimente pe care nu le cunoaştem. Recunosc cu această ocazie că am încălcat mai toate aceste avertismente. Aproape de fiecare dată am ieşit în oraş de unul singur, sau m-am separat de grupul cu care ieşisem imediat ce am ajuns să vreau să văd mai mult decât terasa la care se bea o bere de producţie locală. Şi în ciuda tuturor argumentelor care încearcă să prezinte Cartagena drept un oraş nu prea sigur, recunosc: îmi place acest oraş. Imi place atmosfera, arhitectura, îmi plac oamenii lui prietenoşi şi mâncarea de aici. Nu îmi pot imagina la fiecare colţ de stradă câte un Pablo Escobar cu pistolul în pantaloni şi pace! Ba chiar m-a durut să văd, defiecare dată, cât de mulţi dintre cei aflaţi la bord nu ieşeau măcar pentru o oră sau două, de frica bandelor de traficanţi, Şi situaţia aceasta s-a repetat indiferent că m-am aflat la bordul unui vas de la Celebrity Cuises, MSC, Holland America ori Crystal…

 

Santa Marta

 

Santa Marta, Columbia, Departamentul Magdalena. (joi 22 ian).

Odată ajunși în Santa Marta, ne-am făcut mai întâi datoria noastră de fotografi și am tras câteva sute de cadre lângă vas, pe cheu, unde câteva zeci de furgonete  Ford ori Chevrolet, viu colorate, cu remorcile adaptate transportului de persoane, așteptau cu motoarele pornite pe cei ce urmau să facă un tur oficial al orașului. Portul era un amestec între un port de marfă, unul pentru pescari și pentru alt fel de vase de marfă. Cu multă, foarte multă poliție în jur și cu paznici înarmați pe la fiecare colț.

Chiar lângă vasul nostru ma multe pescadoare descărcau, sub pază militarizată, niște toni imenși. Exemplare de dimensiunea unui adult, erau ridicate de macarale și plasate în containere care urmau a transporta captura la fabricile de procesare. Cu această ocazie am realizat ce afacere imensă o reprezintă acest tip de pescuit. Apropape toate aceste pescadoare mari, care se ocupau cu capturarea tonului, aveau câte un mic elicopter de recunoaștere pe una din punțile superioare ori pe puntea de ala prora. Acolo sunt bani, mulți, altminteri nimeni nu ar investi în asemenea dotări.

După ce marea parte a pasagerilor se afle deja în afara vasului, am luat unul dintre autobuzele de la port spre oraș, împreună cu Neil și cu Cesar, colegii mei. Odată ieșiti pe porțile portului am început să ma întreb serios care fusese motivul pentru care cei ce făcuseră itinerariul, incluseseră și acest loc drept destinație pentru musafirii noștri de șase stele, așa cum e prezentată compania în toate reclamele. Și dacă mă întrebam în acele momente, am continuat a fi nedumerit încă multă vreme după ce deja pecasem.

După cum citisem,  Santa Marta era locul în care se stinsese din viață, în anul 1830 , la data de 17 decembrie, marele revoluționar Simón José Antonio de la Santísma Trinidad Bolívar Y Palacioî, mai pe scurt, Simon Bolivar.  Și după cum mă informase deja una dintre agentele operatorului de turism local cu care Crystal stabilise programul vizitei de aici, Simon Bolivar se afla încă, destul de puternic conturat în inimile localnicilor. Și asta pentru că în scurta sa viață a eliberat un număr semnificativ de teritorii de sub dominația puterilor europene coloniale. Se pare că visul lui fusese crearea unui stat latino-american după modelul Statelor Unite. Numai că, chiar oferind dulcea beție a libertății populațiilor destul de oprimate din zonă, Bolivar nu a fost scutit de critici, ori chiar de încercări de asasinate. Ca urmare, parte dintre acțiunile lui au fost suspendate, revoluționarul retrăgându-se pentru o perioadă în zona Caraibilor. Aici se pare că a contractat o boală care l-a măcinat, astfel că, la scurt timp după reîntoarcerea lui în Santa Marta a și murit. El Libertador este însă viu în inimile localnicilor și a multor viețuitori ai Americii Centrale și de Sud. Ferma la care a murit a devenit sanctuar, iar în oraș, edificii, străzi ori școli îi poartă numele.

Deși mă așteptam să văd un oraș cu multe vestigii vechi, ceea ce se vede în ziua de astăzi poartă în mare măsură semnul noului. Bine-nțeles, în centru poți vedea vechea catedrală Santa Marta, vechea clădire a vămii, ridicată pe la 1600, în care în ziua de astăzi se află Muzeul Aurului. În piața Simon Bolivar mai multe tarabe ofereau textile produse de atelierele locale, obiecte de artizanat și pălării de tip Panama, la prețuri destul de umane. Câteva restaurante, amplasate în jurul pieței, chemau pofticioșii să guste din specialitățile locale. Bucătăria locală îmbină elemente europene, amerindiene şi africane, cu rezultate foarte bune (judecând după expresiile extatice ale pasagerilor noştri care aleseseră să manânce pe terasele din jurul pieţei).

Am urcat din nou în autobuz și am mers să văd și alte ”atracții” ale orașului. Aveam să constat cu surprindere că motivul mândriei locale îl constituia un mall nou, în care găseai aceleși mărfuri pe care le poți găsi oriunde în lume într-un asemenea loc. Așa că, după ce am dat o tură și am băut o cola cu gheață, m-am urcat din nou în autobuz și m-am întors la vapor. Pe drum nu am putut să nu remarc imensele grafitt-uri cu mesaje de tip: Santa Marta – Oraș Revoluționar, ori Revoluția continuă, ori Mereu pe baricade. Drumurile se prezentau în stare destul de proastă, așa cu nu m-am putut opri în a gândi că probabil revoluția care continua, consemna destule focuri de mortiere, care lăsau cratere în asfalt. În scimb, promenada întinsă de-a lungul țărmului este de-a dreptul spectaculoasă.

Cele câteva ore petrecute în oraș nu au putut lămuri dilema mea: de ce, oare, ne aflam acolo și nu în altă parte?

Curacao.

MIH_6931 Ziua de marţi, 20 ianuarie ne-a găsit în Curacao. Distanţa dintre Santo Domingo şi Curacao a fost acoperită de Crystal Serenity la pas, dacă pot spune asa, fiind necesară o viteză medie de numai 11 noduri.

Curacao-aceleasi culori, acelasi amestec de limbi , rase, naţionalităţi. Willemstadt, orașul capitală ne-a întâmpinat la fel de primitor ca întotdeauna.

Trăgându-și numele, se pare, de la cuvântul portughez coracao, care înseamnă inimă, acest teritoriu se află sub administrarea regatului Țărilor de Jos. Orice ghid turistic consemnează faptul că aici viețuiesc circa 140-150 de mii de locuitori, număr sporit considerabil de zecile de mii de turiști care vin aici pentru perioade mai lungi ori mai scurte.  De fapt, turismul este una dintre principalele surse ale bunăstării insulei. Alături de acesta, economia locală mai oferă capacități de rafinare și stocare a produselor petroliere, servicii de alimentare (bunkering) pentru vapoare, capacități de stocare și transfer a mărfurilor, servicii bancare. Deși rutele comerciale s-au extins de-a lungul timpului, acest loc a rămas una dintre ”inimile” comerțului internațional.

Pasagerii lui Serenity au ieșit rapid la țărm, grăbindu-se să descopere sau să redescopere,după caz, restaurantele primitoare, cu bucătărie de calitate și cu prețuri chiar foarte atractive. Alte ținte au fost magazinele de tip duty-free care au făcut ca aceștia să înceapă a cheltui bani pe ceasuri, bijuterii ori parfumuri. Nu cred că există vreun mare producător de asemenea bunuri care să nu fie reprezentat pe insulă.

Am ieșit și eu, în viteză, dornic să găsesc cât mai repede un loc cu wi-fi, de unde să îmi pot suna Anuța și Mateiul. Și fiindcă ne aflan într-un loc civilizat, care a înțeles mai de mult că pentru a avea bani și oameni care să vină, ori să revină aici, investind în tot ceea ce înseamnă element de infrastructură, am găsit wi-fi fără plată cam peste tot pe unde m-am învârtit. Primul popas l-am făcut chiar lângă terminalul în care eram docați și datorită calității bune a semnalului, am putut să îmi aud familia imediat. După ce am aflat toate noutățile de pe acasă, am luat-o ușor la pas, redescopMIH_6932erind cu aceeași plăcere străzile înguste, casele colorate, ambianța de perpetuă sărbătoare din zona din vecinătatea portului. Luasem cum mine un aparat de fotografiat și din când în când mă opream să mai iau câte un cadru. Și cu această ocazie mi-am amintit că deși m-am aflat în Curasao de multe ori, aveam imagini din acest loc doar din 1999, de la finele anului, când m-am aflat pentru prima dată aici, imagini pe care le am acasă, pe film de 35 de milimetri.

Am mers și eu în direcția în care, inevitabil, se îndreaptă toată lumea: spre centrul comercial și financiar al insulei. Asta a însemnat să trec podul mobil, pod care se rotește la unul dintre capetele MIH_6898sale pentru a face loc, din când în când, navelor de toate calibrele, care se îndreaptă spre zona de docare din imediata vecinătate a centrului. Majoritatea colegilor mei, din toate departamentele, se afla înșirată de-a lungul promenadei, folosind ”la greu” wi-fi-ul gratuit. Imediat după ce trece podul, turistul de află într-un adevărat impas. Unde să meargă mai întâi; în ce magazin să intre mai întâi, ori la care restaurant ori terasă să se oprească. Eu nu aveam de rezolvat această dilemă, cunoscând deja, chiar bine dispunerea magazinelor, restaurantelor, băncilor ori a unor alte atracții ale locului. Și, fiind deja pe un teritoriu cunoscut, m-am îndreptat spre locurile care mă interesau, spre a face câteva cadre. Și în ciuda aglomerației, care, peste zi este ceva absolut normal, am reușit să ”trag” câteva cadre de care să fiu mulțumit.

M-am oprit pentru o vreme la o terasă, pentru o cola rece și am admirat spectacolul deshiderii podului mobil și al trecerii unor ambarcațiuni cu pânze, dinspre și către docul din inima orașului. Lumina apusului făcea ca totul să apară într-o haină aurie, iar reflexiile de pe suprafața apei să pară mici flăcări vioaie care apăreau și dispăreau după reguli doar de ele știute.

După ce podul a revenit în poziția care să îmi permită întoarcerea la vas, am luat-o încet, la pas, către port și după ce am mai vorbit încă o data cu familia mea, m-am întors la bord. Aici se pregătea, pentru pasageri, o petrecere având tema Curacao…iar eu trebuia să fotografiez evenimentul, lucru pe care l-am și făcut, terminându-mi activitatea puțin după MIH_7040miezul nopții.

 

Probabil ca nu voi mai posta mai mult de un port. Materialul a fost pregătit în vederea publicării lui. Încă nu am nici o idee la ce soluţie voi recurge, dar poate vreodată voi reuşi să văd, sub formă de volum, ce am „copt” în aceţti ani. Pentru ca mai este material de un volum destul de consistent, adunat în anii trecuţi. Dar cum nu prea îmi dă mâna să editez pe propria mea cheltuială, am lăsat să se adune praful peste vechile scrieri…

Santo Domingo.

După o zi pe mare în care am început să ne vindem munca din seara de gală, duminică, 18 ianuarie am ajuns în Santo Domingo, Republica Dominicană. O zi care se anunţa, cel puţin din punct de vederee meteorologic, frumoasă. Ca mai toate porturile de pe continentul sud-american şi aici am avut senzaţia ca m-aş afla într-un loc supus vreunui asediu. Garduri de sârmă înalte străjuiau portul, elicoptere dau din când în când câte un tur pe deasupra tuturor clădirilor şi instalaţiilor.

Am căutat să iau legătura cu agentul portuar pentru a vedea dacă poznaşul meu de bagaj a ajuns în sfârşi în acelaşi loc în care mă aflam eu. Şi s-a făcut că tocmai îl luase în primire cu vreo câteva ceasuri înainte, aşa că îl avea in portbagajul maşinii. Nu pot descrie starea pe care mi-a dat-o simpul fapt că îmi schimbam, după aproape 5 zile tot ceea ce avusesem pe mine! Numai că, prin această întâmplare, am avut ocazia să asist la dărâmarea a încă unui mit. Bagajul fusese deschis şi răscolitMIH_6846 . Gata! Pentru mine s-a dus o dată mitul punctualităţii germane, având în vedere că Lufthansa mi-a plimbat bagajul vreme de 4 zile după ce am aterizat în Miami, iar pe de altă parte cel al corectitudinii germane, având în mână un bagaj care fusese deschis (lacătul fusese tăiat şi nici nu au notificat asta) şi al cărui conţinut fusese dijmuit.

Insula pe care se află Repubica Dominicană a fost descoperită de Cristofor Columb la primul lui voiaj peste Oceanul Atlantic şi a purtat iniţial numele de Insula Hispaniola, în cinstea monarhilor iberici care finanţaseră această intreprindere. Numai câţiva ani mai târziu, fratele lui, Bartolomeo, avea să fondeze actualul oraş, pe malul râului Ozama. Santo Domingo a purtat mai întâi numele La Nueva Isabella, în cinstea reginei Isabella a II-a a Spaniei. Ca prim oraş fondat de spanioli în Lumea Nouă, Santo Domingo a avut şi prima universitate, primul castel, prima catedrală şi prima mănăstire. De altfel această zonă a fost declarată arie protejată de către UNESCO.

Zona colonială, nucleul oraşului vechi, mai oferă şi astăzi privitorului posibiltatea de a admira impunătoarea catedrală Sfânta Maria Mică, ori primul castel care a aparţinut vice-regelui Don Diego Colon, un alt frate al descoperitorului Americii. Bogăţia locului a făcut ca Sir Francis Drake, piratul care a prădat în numele reginei Angliei, să captureze acest oraş. A primit o răscumpărare de 25000 de ducaţi de aur, dar a luat cam tot ceea ce se putea lua de aici. O legendă afirmă că a lăsat doar clopotele bisericilor din ceea ce era considerat preţios pentru locuitorii oraşului. Între 1936 şi 1961, oraşul a purtat numele dictatorului Rafael Trujillo. După asasinarea acestuia numele oraşului a fost schimbat din nou, fiind cel iniţial.

M-am îmbarcat într-unul dintre microbuzele puse la dispoziţie gratuit de autoritatea portuară şi în câteva minute am ajuns din port în centrul oraşului. Mi-am făcut loc printre gălăgioşii ghizi locali care trăgeau de oameni pentru a îi convinge să-i angajeze pentruun tur. CMIH_6839u mica hartă a oraşului în mână, am luat-o la picior, oprindu-mă din când în când MIH_6831să fac câte o fotografie. Locul seamănă cu atâtea altele văzute înaintea lui. Poţi spune că te afli într-o fostă colonie spaniolă după arhitectura fortului, după culorile faţadelor caselor, după dantelăria de piatră de pe frontoane şi cornişe.  Santo Domingo mai are în comun cu atâtea alte foste aşezări spaniole şi aerul de delăsare, de nepăsare în faţa ravagiilor făcute de vreme, de vremuri ori de mâna omului. În afara construcţiilor noi, totul pare să se năruie. Linii de tensiune se caţără fără a urma vreo regulă pe ziduri, pe stâlpi, pe acoperişuri, ori urmează trasee sinuoase pe sol, fără mare grijă pentru siguranţă. Ţevi de apă sau canal parcurg, la fel, trasee pe ziduri, prin canale abia astupate sau chiar pe sol. Puţine case din partea veche, colonială a oraşului mai au faţada integră. Ici-colo, din asfalt ţâşnesc şuvoaie de apă,dovedind starea precară a conductelor.  Era duminică şi mulţi dintre locuitori se plimbau sau căutau umbra parcurilor. Intrând în catedrală, am întâlnit încă mulţi localnici, aşezaţi în bănci, reculegându-se deşi era deja ora siestei atât de dragă celor ce locuiesc într-un climat atât de cald.

Pe strada Mercedes, un cal slab, de-a dreptul jigărit, uda asfaltul, moţăind între hulubele unei trăsuri destinate a plimba turiştii prin oraş. Imediat după colţ se afla mausoleul dedicat eroilor neamului, în care îşi află odihna trupurile mai multor conducători mai vechi sau mai noi, ori ai unor generali. Am intrat şi am fost impresionat nu atât de picturile interioare cât de jocul luminilor prin ferestrele cupolei edificiului.

Un vânzător de bijuterii s-a luat după mine şi deşi am căutat să îl conving că nu voiam să cumpăr nimic de la el, m-a urmat, insistent, cale de mai multe străzi, până când am lăsat expresia de om liniştit de pe faţa mea şi încruntându-mă spre el i-am cerut insistent s-o ia din loc. I-am spus să se uite după americani bogaţi, nu după români cu găuri în buzunare. Părea să fi înţeles. Numai că, MIH_6812peste vreo douăzeci de minute, când urma să iau un microbuz care să mă aducă la port (care poartă numele Saint Souci) mă pomenesc strigat din nou si întrebat dacă chiar nu vreau să cumpăr nimic, urmând a primi un preţ foarte, foarte bun…

În zona portului m-am mai învârtit printre tarabele unor artişti locali şi a vânzătorilor de suveniruri. Din când în când câte un elicopter militar duduia ameninţător pe deasupra zonei. Nu mi-am putut împiedeca gâdul să zboare către una dintre distracţiile favorite ale fostului dictator Trujillo, care obişnuia să îşi ia inamicii MIH_6822politici în elicopter şi să îi arunce de la înălţime, urmărind cum se zdrobeau la contactul cu solul. O gură de limonadă, câteva vorbe schimbate cu frumoasele hostese din terminal şi s-a încheiat scurta experienţă dominicană.

Nu m-a deranjat în vreun fel nimic din ceea ce am întâlnit, dar nici nu m-a făcut să simt că aş fi pierdut ceva dacă nu aş fi ajuns în acel loc. Pentru că  oraşe, cu trecut, civilizaţie, arhitectură, culori ori tradiţii culinare poţi găsi in Panama, în Mexic, Honduras ori Costa Rica. Şi în multe altele…TON_8813

108 zile în jurul lumii

 

 

Partir c`est mourir un peu… Plecând de atâtea ori de acasă, mai ales din clipa în care am devenit soţ şi mai apoi şi tată, am murit de prea multe ori. De atâtea ori mi-am promis că nu va mai fi o dată viitoare, dar realitatea m-a învăţat cât de adevarată este vorba englezilor: never say never (niciodata să nu spui niciodată) şi cât de lipsit de sens este să iei angajamente pe termen lung, care implică nu numai viaţa ta, dar şi a celor de lângă tine.

Din 2013, când telefonul a sunat şi mi s-a propus o nouă cooperare, am avut norocul să îmi pot alege locul în care am vrut să lucrez, perioada şi în linii mari şi oamenii cu care să formez echipa.

13 ianuarie. În pragul casei îl strâng încă o dată pe bărbăţelul meu drag, Matei, îmi iau rămas bun de la părinţi şi plec însoţit de Ana mea spre autogară. A urmat din nou, una dintre cele mai sfâşietoare desparţiri. Nu numai că urăsc să nu o văd pe Ana mea, că îmi lipseşte tot ceea ce facem împreună şi tot ceea ce ne defineşte ca familie, dar cred că odată cu înaintarea în vârstă devin din ce în ce mai dependent de atmosfera de cămin, de căldura lui, de mirosuri, mâncăruri, vorbe, gesturi. Un drum până la Iaşi, un popas de câteva ceasuri la mătuşa şi apoi începe un lung şir de peregrinări prin aeroporturi. Sar dintr-un avion în altul şi ajung de la Iaşi la Bucureşti, de aici la Muchen şi mai apoi, după unsprezece lungi ore, la Miami. Un zbor plin de goluri de aer, de ţânci care plâng dintr-o grămadă de motive care pot face un ţânc să plângă, de femei şi bărbaţi înghesuiţi unii în alţii de nevoia aceasta a mişcării dintr-un loc într-altul al globului.

Miami, 14 ianuarie, ora17.30. Ofiţerii de la imigrări sunt plictisiţi. Atât de plictisiţi încât îi doare exact in şaisprezece de şirurile lungi de oameni din faţa lor care se uită la ei ca la adevăraţii zei ai ştampilelor cu acceptul de intrare în State. Urmează încet şi cu oarecare scârbă rutina care îi transformă în automate cu formă umană, fără prea multe sentimente, fără empatie. Pune degetele de la mâna dreaptă pe scanner. Pune degetul mare la de la dreapta. OK. Acum pune degetele de la mâna stângă. Bine. Acum degetul mare. Bun. Acum uită-te la cameră. Poză. Urmează ştampila pe paşaport şi te îndrepţi spre zona de unde trebuie să îţi ridici bagajul. Aici am prima surpriză cu adevărat neplăcută. Bagajul meu, pentru care am primit o grămadă de asigurări de la tipa de la aeroportul din Iaşi că îl voi primi la destinaţie, lipsea. Mă aştepta un funcţionar cu o hârtiuţă în mână, pentru a mă anunţa că bagajul meu va ajunge la Miami pe data de 15, cu aceeaşi cursă cu care tocmai am venit eu. Resemnat, o iau cu coada între picioare spre ieşire. Negociez cu o taximetristă de origine haitiană tariful până la port şi mă aflu din nou în mişcare.

În clipa în care am ajuns la terminalul care găzduia Serenity am realizat că nu am mai venit pe aici de prin 2007 sau 2008. O mică eternitate. După ce am trecut de filtru, sunt primit la intrare de oameni pe care îi cunoşteam deja. Gărzile de la security, câţiva de prin shop şi Spa. Îmi intâlnesc doar câteva minute mai târziu colegii. Cu Neil nu m-am văzut din septembrie. La fel şi cu Aniko, care e pe picior de plecare. Am dat mâna pentru prima dată cu Cesar şi Anthony, doi fraţi din Peru, care întregesc echipa. După ce am îndeplinit formalităţile necesare şi după ce am făcut plângerea care ar trebui să îmi aducă bagajul a doua zi, pe 15, am primit cheia de la un apartament. Încă nu era o cabină disponibilă pentru mine. Aşa că m-am lăfăit o noapte în apartamentul de şase stele ale unor pasageri care vor ajunge abia pe 15 după amiaza. Cu greu am putut dormi trei-patru ore. Gândurile legate de casă, de cei iubiţi, de necunoscutul pe care îl aducea această croazieră în jurul lumii nu mi-au dat pace să mă odihnesc. În plus, îmi stătea ca o greutate pe cap, gândul la bagajul în care aveam tot ceea ce îmi trebuia.

Ziua de 15 nu a fost prea încărcată. Obişnuit să muncesc multe ore fără pauză atunci când sunt la bord, nu îmi pare nimic greu. Fraţii fotografiază îmbarcarea, eu printez, creez nişte template-uri noi, fac ordine prin calculator, preţuri; într-un cuvânt intru în rutina locului. Câteva sute de cadre de îmbarcare, alte câteva sute de cadre de la o petrecere cu baloane şi primele panouri îşi pot primi în cursul serii fotografiile pentru a fi afişate.

Lovitura de graţie mi-o administrează însă cei de la aeroport care nu mi-au adus bagajul. După toate aparenţele îmi voi avea lucrurile abia în data de 18 ianuarie, în Santo Domingo. Până atunci trebuie să mă descurc cum pot. Şi asta a a însemnat că în noaptea de 15, după ce mi-am spălat la mână boxerii şi ciorapii, m-am dus la una dintre spălătorii şi i-am călcat pentru a putea avea lenjerie curată în dimineaţa de 16. Această zi aducea prima seară de gală a croazierei. Noroc mare că am avut cu mine port-smoking-ul şi am avut cu ce mă îmbrăca pentru asta.

 

 

Sfârşitul primului „episod”

Probabil că va urma…

Veşnica atracţie a ticăloşiei

Sunt, la fel ca atâţia alţii, părinte. Şi tot la fel ca atâţia alţi oameni, mă aflu şi în ipostaza de a fi şi părinte spiritual (îmi place tare mult cum sună!) sau naş a două fete. Una dintre ele e la vârsta când păpuşile încă sunt cele mai bune prietene ale ei, cealaltă e o adolescentă superbă, purtând în ea toţi drăcuşorii necesari să o facă, în scurt timp, o femeie interesantă, dezirabilă şi cu personalitate puternică.

Numai că drăcuşorul ăsta de fină a mea mi-a produs una dintre cele mai mari şi neplăcute surprize. Aflu că îşi pierde vremea în organizaţia de tineret a PDL. Bun…până la un punct , tuturor ni se admit erori, dar să o aud cum îmi vorbeşte despre Flutur ori Balan cu „domnul Flutur” şi „domnul Balan”, a fost mult prea mult pentru mine. Şi trebuie să recunosc că am început să fierb sub presiune, aproape să scot aburi pe nări, gândindu-mă că bâzdâgania pe care mai ieri o ţineam în braţe şi o alintam când avea crampe, vorbeşte cu respect şi chiar admiraţie despre doi oameni pe care nu îi consider numai duşmanii mei personali (personificând ceea ce are mai abject, mai murdar, mai perfid cloaca ce se cheamă politică mioritică), dar şi inamicii a zeci de mii de oameni cu ceva bun simţ, care îşi câştigă onest mult-puţinul lor şi care nu caută a se insinua, chiar şi când s-a dovedit că nu-s decât nişte accidente ale Soartei, în viaţa altora.

Numai că, obişnuit să judec lumea în termeni ca valoare, cinste, corectitudine, bun simţ, nu am luat în considerare că cei ce au devenit emblematici pentru aceste vremuri sunt tocmai ticăloşii.

Mă doare să văd că scriitorul cu oi, inventatorul gripei aviare, a spârcâieciului de dat pe cauciucuri, în vămi, chipurile pentru dezinfecţie, călăul pădurilor sucevene, părăduitorul de bani publici, devine model pentru cineva drag mie. Aş putea continua cu pagini întregi de descrieri care îl înfăţişează pe  tribunul Bucovinei, Napoleonul de Humor (vremea în care am lucrat în presă m-a ajutat să intru în contact cu suficiente astfel de informaţii), dar indiferent ce aş spune eu, sau alţii asemeni mie, nu putem intra în competiţie cu măriile lor, „politicienii”.

Pentru că, din bani pe care nimeni, niciodată, nu îi va putea justifica în adevăr, politicianul „cool” organizează sindrofii pentru tinerii alungaţi din şcoli de zecile de miniştri ai educaţiei care parcă s-au întrecut în a crea sisteme de învăţământ din ce în ce mai puţin operaţionale. Aici vor vedea chiloţii  „super-vedetelor”  create, într-o competiţie nebună, de televiziuni ce operează cu formate expirate de zeci de ani, cumpărate pe bani grei din străinătate, ori de ziare tabloide care se vând doar în funcţie de numărul de buci ori ţâţe dezgolite de pe prima pagină. „Politicianul cool” va veni şi va da sarmale, pe care noi, fraierii, le mâncăm în liniştea căminelor noastre şi ţuică ori vin pentru a încălzi atmosfera, după care va vorbi, mobilizant, despre ticăloşia „celorlalţi”, despre comunism, Europa, gaze de şist, Băsescu ori revoluţie.

A trecut o zi de la şocul suferit şi încă fierb de draci. Nu numai din cauza unui gunoi ca Flutur, ci din cauza tuturor fluturilor de acest gen, indiferent de partid. Îmi dau seama că nu vom fi niciodată în stare să mai avem o clasă politică integră, capabilă de aspiraţii inalte, de altruism, atât timp cât „cloştile” acestor pui fără direcţie, idealuri ori modele, sunt „cocoşii” partidelor cu doctrine împrumutate, schimbate precum ciorapii, delapidatorii, bişniţarii sau hoţii cu manşete albe şi cravate.

Pot doar să sper că educaţia ulterioară, propriile experienţe, cucuiele dobândite în urma încercărilor de pe drum, o vor face pe fina mea şi pe alţii asemeni ei, să aleagă nu ceea ce se prezintă drept „cool”, ci ceea ce are valoare azi şi va fi valabil şi mâine şi mai târziu.

Cred că avem de a face şi cu o problemă de moralitate. A profita de tineri, a folosi tehnici de merchandising şi marketing pentru a îi transforma în zombişorii unor partide este imoral. Dacă toţi condamnă indoctrinarea practicată în anii comunismului, la nivel declarativ, la nivel faptic nu fac decât să dezvolte şi să înnoiască tehnicile specifice indoctrinării. Esenţa crimei nu e nouă. Numai modus operandi…

Lumea se schimbă, fie că vrem sau nu. Numai că nu o schimbă un nou Eminescu, Maiorescu (pomenit aiurea în tramvai de Băsescu), Lazăr, Haret, ci un Flutur, Bălan, Harşovschi şi alţii asemeni lor din tot felul de partide (pardon…găşti).

Revin în faţa calculatorului după o bună bucată de vreme în care nu am scris…Şi nu am scris nu numai pentru bunul motiv că am fost ocupat cu exemenele finale de toate felurile, cât pentru că am încercat să mă detaşez de toată nebunia ultimelor evenimente legate de conducerea acestei ţări şi de nefasta prezenţă a lui Băsescu, în poziţia de preşedinte. Şi încerc în continuare să evit a face pronosticuri, să îmi creez speranţe că măcar de această dată lucrurile se vor desfăşura aşa cum este firesc şi că un gunoi pe care o societate fără busolă l-a creat, va dispărea în gunoiul din care s-a născut şi nu va reveni în memoria colectivă decât în rol de personaj cu care să sperii copiii atunci când fac pozne, ori când nu mănâncă tot la masă…
Şi pentru că istoria a reprezentat în ultimii ani una dintre preocupările mele, nu pot să nu fac o reflecţie cu încărcătură istorică. În istoria contemporană a României, întotdeauna uneltele regimurilor odioase care s-au aflat la cârma ţării, au găsit resursele de a renaşte şi de a-şi continua activitatea în sânul regimurilor care le-au succedat. Securitatea a primit lecţii bune de la reprezentanţii „reciclaţi” ai Siguranţei, ori ai legionarilor. Şi aceeaşi Securitate, spălată, îmbrăcată la patru ace şi dotată cu tehnici de ultimă oră, trăieşte în organismele noilor structuri de inteligenţă (un termen oarecum impropriu, dacă luăm în considerare felul în care îşi fac treaba…) ale României de după 1989.
Numai că, dacă înainte de dispariţia lui Ceauşescu mă ingrijora perspectiva de a fi ascultat şi urmărit pentru un banc, ori pentru vreo replică spusă unde nu trebuia, de faţă cu cine nu trebuia, acum ceea ce mă îngijorează este faptul că serviciile de informaţii par a fi ocupate numai cu servirea, în cea mai mare măsură a matelotului care a incendiat portul Rouen, ori a altor actori de pe scena puterii. Dintr-o dată, omul de rând dispare din orice fel de strategie, pentru bunul motiv că toţi îl ignoră, dar toţi au pretenţia a vorbi în numele lui. Şi ce altă dovadă mai bună a implicării serviciilor secrete în toată această nebunie legată de demiterea lui Băsescu putem avea, decât perseverenţa cu care acest individ apare zilnic în faţa televizoarelor, pentru a-şi scuipa doza de fiere, de a ameninţa şi de a bulversa o întreagă societate. Dacă ar avea un Moromete pe lângă el, care să-l întrebe pe ce se bazează atunci când îşi face publice crizele de nervi, nu ar avea ce alt răspuns să dea decât…SERVICIILE ! Pentru că despre LEGE nu mai poate fi vorba de prea mulţi ani…
Şi dacă după ce comuniştii au preluat puterea în România circula o vorbă care spunea : Căpitane nu fi trist
Garda merge înainte
Prin partidul comunist, e vremea să adaptăm versurile şi să le aducem în prezent:
Ceauşescu nu fi trist
Că Securitatea-i vie
În regimul cel băsist!

Puţin realism nu strică!

Sunt deja patru ani de când oraşul a devenit de nesuportat pe perioada verii. Sunt deja patru ani de când sub umbrela pe care o poate reprezenta motivaţia necesităţii efectuării unor reparaţii sau a extinderii unor utilităţi, avem de a face în fapt cu măsura nepriceperii municipalităţii şi a partenerilor acesteia în a asigura desfăşurarea unor operaţiuni fără pedepsirea populaţiei. Şi când folosesc acest termen el este folosit cu sensul său propriu, pentru că, felul în care minţile sclipitoare ale secolului XXI ştiu să organizeze orice tip de operaţiuni ce implică infrastructura, lovesc repetat şi în moduri variate în populaţie Sucevei.
În câteva zile se va intra în campania electorală ce are ca ţintă ocuparea locurilor în administraţia locală.
Ceea ce nu au înţeles unii dintre cei ce şi-au anunţat deja participarea, între care şi actualul primar, este că şi răbdarea are o limită. Motivaţii de genul “am făcut…” nu sunt suficiente dacă ceea ce ai făcut (şi nu cu bani de acasă, ori cu bani de la partid) a costat populaţia mai mult decât moţul cu care vrei să te împăunezi. Dacă are domul Lungu curajul să facă un calcul, să spună cat ne-au costat pe noi, sucevenii, în unităţi de timp, degringolada creată de lucrările de înlocuire a reţelelor de apă. Cât a costat în termeni materiali şi al calităţii aerului, surplusul de combustibil ars de vehiculele ce se deplaseaza într-un oraş blocat, cât costă piesele şi reparaţiile necesare în urma distrugerii aceloraşi vehicule prin tranşeele cu care municipalitatea, prin cei agreaţi a executa acestea lucrări ne-a blagoslovit. Nu pot înţelege conform cărei cutume trebuie să râcâi asfaltul azi şi să acoperi porţiunea decopertată după o saptamână sau două. Nu înţeleg de ce, pe bani europeni (sanchi) sau nu, bordurile şi pavelele în anumite zone trebuie înlocuite la scurt timp după ce deja se făcuse acest lucru. Nu pot înţelege de ce, deşi se ştia că se va interveni pentru modernizarea instalaţiilor de iluminare, s-a intervenit pe trotuare, cu pavele, pentru ca apoi acestea să fie demontate în vederea executării cablării subterane şi mai apoi să se aşeze din nou pavimentul. Situaţia aceasta nu a fost singulară. Strada Gheorghe Doja a fost martora unor succesive “asalturi” ale constructorilor care azi turnau asfalt unde se introduseseră noile conducte de apă şi canal pentru ca mâine să spargă acelaşi asfalt întrucât uitaseră să facă racorduri laterale.
Să apară cineva şi să se bată cu pumnul în piept pentru ce s-a făcut, fără a avea curajul să analizeze preţul real cu care s-a făcut acel ceva, este o dovadă de neseriozitate. Cu atât mai mult cu cât acel ceva probabil că nici nu este la nivelul calitativ dorit. Şi nu trebuie să fii savant pentru a sesiza mirosurile insuportabile din anumite zone din oraş pentru a-ţi da seama că reţeaua nu funcţionează cum ar trebui.
Şi dacă tot se laudă domnul primar cu realizările lui, îi voi aminti de un lucru care în ciuda solicitărilor cetăţenilor care l-au trimis la Primărie (eu nu i-am dat acest credit) nu l-a rezolvat nici până astăzi. Deşi I s-a sesizat în mai multe rânduri că pe traseul de maxi-taxi care leagă oraşul de cartierul Burdujeni-sat beneficiarii licenţelor de transport îşi fac propriul program şi nu acoperă intervalul orar anunţat (5-23), nu s-a luat nici un fel de măsură împotriva lor. Dacă are dubii, domnul primar se poate uita pe înregistrările camerei video de lângă casa lui moş Andruşcă. Va vedea că sâmbăta şi duminica locuitorii zonei beneficiază de atenţia transportatorilor doar până puţin după ora amiezei , iar serile, după orele 19, sunt complet văduvite de prezenţa maşinilor transportatorilor privaţi. Mijloacele puţine ale municipalităţii nu au cum acoperi necesarul zonei…
Să îi amintesc domnului primar că ultimii ani au consemnat un asalt fără precedent asupra domeniului public prin tot felul de extinderi de spaţii de la parterul blocurilor sau prin apariţia a tot felul de gherete pe spaţiile verzi şi pe amenajările dintre blocuri?Ăia au ridicat acele construcţii cu de la sine putere? Dar monstruozitatea apărută în faţa Bibliotecii Municipale ? În afara orgoliului lui Flutur , care trebuia gâdilat, care a fost noima apariţiei acelei construcţii care nu se încadrează în arhitectura locului , obturează un spaţiu de cultură şi a fost ridicată cu preţui sacrificării unor arbor ice asigurau o pată de verdeaţă şi vreo câteva respiraţii de aer curat în plus. Câte mii de turişti (mai ales străini, că nu-i aşa ? aştia colcăie ,săracii, prin zonă şi nu găsesc direcţia) au trecut pragul acestei briliante investiţii?
Domul Lungu afirma că are proiecte de terminat. Ceea ce am văzut până acum ne-a dat măsura inspiraţiei sale. Poate că un proiect pe care chiar ar trebui să-l ia în consideraţie ar fi cel al unei retrageri onorabile acum…
Şi dacă spusele şefului de partid al domnului Lungu sunt adevărate,că un PDL-ist face de trei ori mai mult decât un USL-ist, atunci trebuie chiar şi ei să admită că disconfortul, pagubele directe în buzunarele sucevenilor, risipa de timp ,au fost într-adevăr la cote de cel puţin trei ori mai mari în toată această perioadă decât ar fi fost dacă ar fi fost concepute de cineva care chiar gândeşte şi este în stare să aibă un plan coerent. Vremea lui „hei-rup” a cam trecut. Nu trebuie (este imperativul vremurilor moderne) să munceşti mult şi aiurea cât mai cu seamă cu inteligenţă, cu noimă.

Rânduri pentru un prieten care nu mai este…

Păşesc înapoi în timp, pe vremea când mă aflam pe GTS Summit, un vas al companiei Celebrity Cruises. La un moment dat, schimbând itinerariul, cei din conducerea companiei au căutat să scape de toţi românii de pe vas, întrucât urma să navigăm în Alaska, trecând prin mai multe porturi canadiene, unde cu un an înainte, mai mulţi români de la bord au decis să rămână. Urmarea a fost amendarea lui Celebrity Cruises cu vreo trei sute de mii de dolari pentru „evadarea” românilor. Cei ce erau direct angajaţii lui Celebrity au fost mutaţi fără nici un fason pe alte vase, pe alte itinerarii. Cei care lucram însă pentru concesionari, nu am putut fi mutaţi pentru bunul motiv că am făcut un pic de scandal şi pentru că angajatorii noştri, Ocean-Images şi Starboard au garantat că în cazul unor evenimente neprevăzute, ei îşi vor fi asumat răspunderea. Aşa se face că la bord am rămas trei români: doi la departamentul foto şi unul la freeshop. Evenimetul în sine nu a fost hotărâtor pentru stabilirea unei relaţii de adevărată camaraderie între noi, dar faptul că eram atât de puţini între alţi 900 de angajaţi a făcut ca aproape tot timpul de după orele de program să îl petrecem împreună. Adrian era asistent manager la shop, iar Cesar era colegul meu la foto. Am cunoscut mii , poate zeci de mii de oameni în aceşti ani petrecuţi pe mări, dar puţini au rămas suficient de aproape de sufletul meu pentru a îmi dori să îi mai văd şi după ce contractele noastre se vor fi terminat. Cesar, indiferent de cât de grea va fi fost ziua, de tot rahatul pe care trebuia să îl înghiţim de la managementul de la bordul lui Summit, păstra aceeaşi expresie deschisă, aceeaşi poftă de viaţă şi avea de fiecare dată puterea de a detensiona stările ce prevesteau oarece tunete şi fulgere. Viaţa lui fusese asemeni unui roman, trăind perioade în care nu avusese unde să doarmă, în care a fost scos afară din casă, cu soţia şi copilul mic, în care decisese să renunţe la facultatea de medicină şi să facă ceva care chiar îl pasiona. O forţă a naturii aveam între noi. Practica aikido şi ajunsese la un nivel foarte, foarte ridicat.
Recent am primi un email care a avut darul să mă zdruncine şi să mă facă să nu îmi revin multe zile. Cesar, nu mai era printre noi. Rândurile fugeau din faţa ochilor şi mintea refuza să accepte ceea ce se afla scris în acel mesaj. Nu îmi pot explica felul complet absurd în care un om în plină maturitate a trecut în nefiinţă în numai două săptămâni. Sportiv fiind, a făcut în viaţa lui tone de analize de sânge. Lucrând pentru o companie multinaţională şi trebuind să se deplaseze de multe ori în alte ţări pentru sarcini de serviciu, a făcut, iar, zeci de teste medicale. Nimic, dar absolut nimic nu a evidenţiat vreun fel de afecţiune, cu atât mai puţin o leucemie. Nu pot accepta că zeci, sute de analize medicale făcute într-o viaţă nu au putut semnala aşa ceva. Ajuns la spital pentru o pneumonie, i s-a spus că nu mai avea nici măcar o lună de trăit. Cum se poate aşa ceva? Unde se rupe firul logic şi unde putem căuta ceva de care să ne putem lega în lămurirea a ceea ce s-a întâmplat?
Cesar şi-a trăit ultimele două săptămâni de viaţă cu acelaşi zâmbet pe faţă cu care se obişnuise toată lumea să i-l vadă. Nu a lăsat durerea, tristeţea,regretele normale să îl copleşească şi nu a căutat să învinovăţească pe nimeni pentru ceea ce i se întâmpla. A rămas un OM adevărat până în ultimele lui clipe şi numai el poate şti ce gânduri îl copleşeau atunci când rămânea singur în camera de spital sau când, în puţinele ceasuri pe care accepta să le doarmă, se întâlnea cu lumea din subconştientul lui.
Încă nu pot găsi o modalitate care să mă facă să accept că un om cu care am împărţit pentru o perioadă bune şi rele şi un camarad adevărat nu mai este. De ce scriu aceste rânduri? Probabil pentru că simt nevoia să îmi amintesc că nimic nu e veşnic şi că nimic nu poate fi prevăzut. Credem că problemele de moment sunt întotdeauna prioritare şi uităm de atâtea ori de cei cărora un salut, un telefon, un mesaj le-ar aduce bucurie. Cât sunt printre noi ne spunem că vom avea timp să ne vedem şi amânăm ,în virtutea priorităţilor de moment, aceste întâmplări. Iar când nu mai sunt, ne descoperim mai săraci şi poate mai vinovaţi pentru toate momentele pe care le-am fi putut trăi, pentru bucuriile pe care le-a fi putut aduce unor oameni şi nu am ştiut cum s-o facem.
Am trimis mesaje colegilor din echipa de pe Summit, anunţăndu-i că Cesărică nu mai e cu noi. Toţi, dar absolut toţi au fost şocaţi de ceea ce le comunicam dar şi de faptul că o asemenea boală nu a fost depistată în atâţia ani şi după atâtea sute de teste medicale.
Ce mai poate fi spus acum? Nimic. Absolut nimic.
Deşertăciune şi vânare de vânt…

Aş spune, asemeni lui Mircea Badea că trăim în România şi….Dar oare chiar se cheamă că trăim cu adevărat atât timp cât aşa ceva se poate întâmpla şi din păcate, destul de frecvent ?…

Din nou în întunecatul Ev Mediu…

Mă aflam ,zilele trecute, într-una dintre şcolile din municipiu,cu ceva treabă. Întâmplarea a făcut să fiu martorul unei situaţii care m-a intrigat şi indignat în egală măsură. Nişte gâgâlici de clasa I erau chestionaţi de o „doamnă” de religie asupra împărtăşaniei. Dar nu a semnificaţiei ei (lucru care oricum este mult prea complex pentru a fi discutat cu un puşti de 7-8 ani şi mult prea intim, fiind vorba de credinţă şi nu de îndoctrinare!!!) ci a prezenţei lor la biserică, în scopul primirii împărtăşaniei. Dacă ar fi fost vorba doar despre o simplă întrebare, aş fi trecut cu vederea întâmplarea în sine, deşi senzaţia de iritare ar fi persistat.Numai că, zeloasa „doamnă” făcea menţiuni într-un carneţel , dar şi în catalog !Ca părinte care în curând va trăi şi această nouă experientă împreună cu copilul său-începerea şcolii, m-am indignat împotriva situaţiei. Din câte mai ştiu, România este un stat laic. Învăţământul de stat este ,de asemenea, unul cu caracter laic. Aşa că, în ciuda faptului că foştii comunişti au introdus orele de religie în şcoală (şi nu de istoria religiilor, dacă tot ar fi fost cazul) învăţământul nu este unul confesional şi nimeni, nici măcar o „profesoară” de religie nu are dreptul să ceară copilului prezenţa la coadă la împărtăşanie. Indiferent cum ai lua-o, acest fapt este un abuz.
Ştiu…se vor găsi unii care să vină cu tot felul de „texte” referitoare la valorile creştine, la influenţa pozitivă a unui anumit tip de gândire asupra unor naturi mai sensibile, ori deficitare, la cât de minunată a fost biserica strămoşească şi ce chestii grozave a păstrat ea. Lucruri în parte adevărate, în parte aureolate de propagandă şi neştiinţă. Dar acelora care vor indoctrinarea copiilor le voi răspunde (şi statisticile nu mint) că aşa mari creştini cum ne aflăm (vorba aia…chiar de la apostolul Andrei!!!) suntem pe primul loc (sau pe podium) în Europa , la avorturi, înşelăciuni, furturi, omoruri şi orice altceva s-ar fi interzis prin Decalog. Aşa că, dincolo de faptul că nişte oameni sunt plătiţi de stat pentru a „forma” un anumit tip de conştiinţă, rezultatele fiind aproape nule, nu văd absolut nici un motiv pentru care religia să fie studiată în şcoală. Dacă ar fi cu caracter opţional această disciplină de studiu, aproape că aş fi de acord, deşi, din nou, mă văd silit să afirm că este mult prea timpuriu să abordezi în mod serios un asemenea domeniu, la o vârstă sub cea a gimnaziului. Dar atât timp cât este ceva impus prin programele de învăţământ, este un semn de talibanism. Şi istoria ne arată din plin că toate aceste abuzuri se întorc mai devreme sau mai târziu împotriva celor care le-au iniţiat.

Gata cu prosteala!Care este preţul trădării???
Nu am mai postat de multă vreme. În primul rând pentru că spectacolul la care am asistat în ultimele luni nu m-a incitat într-atât încât să merite o reacţie. Tot ceea ce s-a desfăşurat avea aerul unui deja-vu. Întreg baletul USL, tot arsenalul de ameninţări scrâşnite printre dinţi la adresa „celorlalţi”, piepturile scoase în afară, ca în ajun de bătălie a liderilor de tot felul. Şi între ceea ce percepeam legat de nemulţumirile miilor de manifestanţă din toată ţara şi defilarea alunecoasă a „cocoşilor” din formaţiunile politice nu găseam, motiv de a ieşi din aşteptare. Pentru că pot spune că aşteptam momentul trădării, momentul în care unele măşti vor fi căzut şi adevărata faţă a celor care spun că nu mai pot de grija naţiunii se va fi arătat aşa cum este în fapt: slută şi ciupită de vărsat . Cu urme pe care nici un fard din lume nu le mai poate acoperi, asemeni semnelor unor târfe mâncate de sifilis, care vor să pară mai proaspete.
Încă o dată ajungem la datele noastre primordiale care ne caracterizează ca pe o naţie profund divizată, încapabilă a se desprinde de condiţia de turnător şi de intrigant. Pe vremuri boierii pârau la Înalta Poartă şi aşteptau să vină gâdele să-i ia capul domnitorului „hiclean”. Acum, boieraşii noştri încapabili de a purta ei înşişi indiferent ce fel de luptă, merg cu pâra la Consiliul Europei. Duşmăniile de pe vremuri, ca şi amiciţiile dictate de hotare, câştiguri şi interese au corespondenţă peste timp în migraţii „doctrinare” dintr-o formaţiune într-alta şi de schimbarea în funcţie de vânt şi de cine ţine frâiele.
Nu am crezut niciodată într-o contrucţie de genul USL şi chiar dacă, prin absurd, aceasta va mai exista la o viitoare confruntare electorală nu se va bucura de susţinerea mea. Gestul de slugă făcut de Victor Ponta, atitudinea PSD din ultimele săptămâni îmi întăreşte convingerea că PSD, alături de PDL trebuie să dispară din peisajul politicii româneşti. Fusese vorba de demisii în bloc din Parlament. Liberalii erau deja mobilizaţi pentru asta, dar vezi, clarviziunea PSD a făcut ca, prin renunţarea acestui gest să nu se ajungă „la derapaje periculoase ale puterii”. Ruşinică PSD !!! Instalarea noului guvern este opera voastră. Dacă aţi fi avut „cojones”, aţi fi mers până la capăt cu ceea ce hotărâserăţi alături de aliaţii din PNL. Şi indiferent de câte scuze veţi găsi pentru laşitate, nu cred că un Parlament fără PSD, PC şi PNL ar mai fi putut funcţiona. Puterea exemplului vostru ar fi determinat cu siguranţă reacţii din partea altor deputaţi şi senatori care v-ar fi urmat şi Parlamentul ar fi fost dizolvat. Ar fi urmat, firesc alegerile anticipate , pe care, afirmaţi că le vreţi. (?!). Prin inconsecvenţă nu aţi făcut decât să certificaţi poziţia de „tătuc” a lui Băsescu şi implicit construcţiile lui legate de guvern.
Aşa precum Mircea Badea afirma că doreşte să vadă UDMR-ul dispărut din Parlamentul viitor, afirm şi eu că aceeaşi soartă o merită şi PSD. Pentru că cel ce a trădat o dată, o va mai face. Şi acest moment este deja al doilea, după momentul 2009, când pofta lui Băsescu de a avea PSD şi PDL la guvernare a fost împlinită cu atâta prostie (pardon, naivitate…) de Mircea Geoană. Acţiunile PSD din ultimii ani nu vin decât să confirme că singurul politician adevărat pe care l-a avut această formaţiune a fost Ion Iliescu. Mult hulitul, refractarul, depăşitul Ion Iliescu…

La curve cu bilet de voie de la popă

Tocmai când eram pe punctul de a afirma că ministrul Igaş are, totuşi, ceva în chestia aia pe care o tot duce la frizer, a venit şi confirmarea faptului că minunile s-au terminat de mult şi nu mai putem spera la altele. După ce s-a declarat de acord cu legalizarea prostituţiei, a scos-o pe aia cu: „dacă Biserica Ortodoxă va fi de acord”…
Să aruncăm o privire la o parte a activităţii intreprinse de poliţia din România…O bună parte a acestei activităţi este legată de practicarea prostituţiei,de traficul de persoane în vederea prostituţiei, de răpiri şi abuzuri în legătură cu activitatea de prostituţie, multe dintre ele cu minori!!! Şi dacă mai scormonim prin sertarele memoriei, putem aminti de reţele de prostituate pentru demnitari, de petreceri cu prostituate pentru lumea bună în tot felul de locaţii izolate şi ca atare trebuie, oricât de puritani ne-am declara, să recunoaştem nu numai existenţa prostituţiei ca fenomen, a practicantelor şi practicanţilor acestei meserii, dar şi a unei structuri destul de puternice care se ocupă tocmai cu aşa ceva, în afara legii!!!Legea ar urmări scoaterea la lumina zilei a acestui fenomen, asigurarea protecţiei legii pentru „angajate”, a unei stări de sănătate care să nu pericliteze „clientela” , a limitării implicării lumii interlope şi a abuzurilor acesteia în domeniu. Şi la urmă ar mai fi vorba şi de făcut nişte bani, pentru că, nu-i aşa?, la curve nu te duci cu buzunarul gol. Nimic anormal, cu atât mai mult cu cât majoritatea statelor europene au căutat să rezolve această problemă pe căi asemănătoare. Şi nu poate fi, aşa cum s-a afirmat tâmp de atâtea ori, vorba de sclavie, atât timp cât ocupaţia respectivă este asumată liber şi conştient.
Nu am înţeles şi refuz să înţeleg referirea la Biserică în acest context. Şi asta pentru că, România este un stat laic. În consecinţă elaborarea şi adoptarea legilor se face de către Parlament .Nefiint un stat de tip talibanic, nu există un organism de supraveghere a moralităţii, echivalentul consiliilor musulmane. În al doilea rând, Biserica nu este un organism suprastatal. Preoţii şi parohiile primesc bani de la bugetul statului ,în consecinţă, relaţia de subordonare este fără nici un fel de echivoc. Şi dacă vrem să fim cinstiţi până la capăt, sunt destule feţe purtătoare de sutane care apelează la câte o „bucăţică” în afara căsătoriei. Aşa că, cel mai bine ar fi să încercăm să vedem firescul situaţiei şi să nu exagerăm în nici un fel de reacţii pro sau contra. La urma urmei, prostituţia ESTE cea mai veche meserie din lume şi absolut nici un reformator, nici un sistem şi nici o orânduire nu a putut să o facă să dispară. Pentru că e profund umană, indiferent cum vrem să interpretăm termenul.
Dacă mă veţi întreba, da, am folosit „serviciile” stabilimentelor de acest gen. Viaţa m-a purtat în diferite locuri şi am ajuns şi în asemenea locaţii,în mai multe zone ale lumii. Şi întrucât totul a fost cât se poate de civilizat, de curat,de sigur, nu pot să nu mă gândesc la cât riscă cele ce îşi desfăşoară activitatea pe stradă, în afara legii, la mâna „peştelui” şi a protectorilor acestuia. Pentru că, din păcate, multe din încălcările zilnice ale legii se fac cu ştirea şi chiar complicitatea unora care ar trebui să se ocupe cu vegherea şi aplicarea legii.
România interbelică a avut „cartiere vesele” la lumina zile, unde „fetele” aveau carnet de sănătate, erau controlate medical şi erau protejate. România contemporană, care funcţionează pe bază de moaşte şi procesiuni, se coţăie pe unde poate (şi o face cu pricepere, avânt şi entuziasm) şi înfierează apoi, cu virtute creştină,murdăria societăţii…Milioane de euro circulă subteran ca urmare a acestei activităţi, dar atât timp cât nu avem bordeluri, putem afirma că suntem un popor plin de daruri şi virtuţi !!!

%d blogeri au apreciat asta: