Category: Mihai-Florin Gherasim


Vânător-culegător

O luasem zdravăn în bot. Mai plastic de atât nu mă pot exprima. Mă simţeam murdărit, trădat în toată inocenţa şi bunătatea pe care o mai aveam, în ciuda venerabilei vârste de 25 de ani. Întâi a fost extrem de greu de digerat lucrul în sine, mai apoi a fost greu de tot să mă adun şi să îmi dau şuturi în fund, să mă conving că va mai fi ceva viaţa pe Pământ şi poate că merita să văd cam care era treaba. Ca urmare, mi-am zis că dacă nu îmi ieşise deloc cu faţa mea de băiat bun, puteam încerca oricând o schimbare în peisaj. Puteam deveni bad boy.
Şi cred că cineva pe sus (ori pe jos) mi-a văzut frământările şi mi-a netezit calea. Ştiu… Sună ca şi cum fabulez, dar…
De mic mi-au plăcut femeile. Şi nu ştiu cum se face, dar mai tot timpul, până pe la 26 de ani, m-am uitat cu jind la cele cu cel puţin câţiva ani mai mari decât mine. Asta nu înseamnă că neglijam vârstele mai fragede. Primele pupăceli fierbinţi datau de la grădiniţă, când cu un lăudabil spirit egalitar, o înghesuiam într-un colţ ba pe Getuţa, ba pe Graţiela căutându-le gingaş guriţele. Odată ajuns la şcoală, ţinte au devenit, pentru o vreme, ba Anca, ba Gabi. Mai apoi cred că s-a trezit în mine spiritul bărbătesc ancestral, care definea pe sapiens fosilis drept vânător-culegător. Descoperisem voluptatea vânătorii şi emoţia doborârii ţintei. Numai că sportul ăsta mă lăsa, de multe ori, descumpănit. Aşa vor fi simţit şi străbunii când, pornind după câte un vânat cu pene frumoase, ori cu blanuri lucitoare, descopereau dedesubt ceva deloc incitant. Şi îşi mâncau acea captură însă nu se mândrea cu trofeul. Şi cred că tot la fel ca cei vechi, cele mai tulburătoare gânduri le aveam în legătură cu ceea ce nu putusem captura. Aveam inorogii mei, tigrii mei tasmanieni ori păsările mele de foc…
„Croşetam” cu trei femei, toate mai în vârstă decât mine. Era, în acel moment, materializarea visului meu despre cum ar putea arăta raiul pentru un bărbat. Nici un fel de obligaţii, de nici o parte. Mâncare bună, răsfăţ, sex, plecat când vrut, venit când putut, fără explicaţii. E drept că slăbisem ca un motan în săptămâna brânzei şi colegii mă şi vedeaun murind înfipt, dar nu aş fi schimbat starea de fapt, pentru nimic în lume.
Numai că în ciuda faptului că îi oferisem din toate, poate chiar mai mult decât avea nevoie şi putea duce, instinctul meu de vânător se trezise din nou. Însă nu întotdeauna vânătorul are curajul a-şi întinde plasa, ori a lua în cătare următoarea ţintă. Cu atât mai mult cu cât lucrul ăsta îi pare complicat peste măsură…
Ce te faci când descoperi că cineva care ţi-a fost pe aproape tot timpul, aproape sub nasul tău, devine ca peste noapte, din boboc, lebădă graţioasă? Cum reacţionezi când îţi dai seama că te cunoaşte prea bine, cu toate bunele şi relele tale pentru a putea da un start unei relaţii? Îţi ţeşi plasă nouă, îţi iei straie poleite, ascuţi săgeţile, sperând că poate de data asta…?
Nu am avut curaj să fac nimic din toate astea, temându-mă nu de zădărnicia încercării, cât de golul ce ar fi putut apărea după. Al meu ori al ei. Nu ştiu dacă lăsând lucrurile aşa precum erau am făcut bine sau rău. Poate datoram amândorura ceva mai mult decât ce aduseseră ani de zile în care ne loviserăm accidental, precum electronii.
Zilele vânătorii s-au dus de mult. A rămas pasărea mea de foc…

Reclame

Precum Ulisse

„Ulissse nu a existat!”…Bătrânul ce sta la masă, alături de mine,a spus asta ca pentru el, suficient de tare totuşi, pentru a fi auzit. Apoi a repetat : „Ulisse nu a existat. Şi ei cred că da…”Imi părea ciudată, uitându-mă la el,obstinaţia cu care repeta aceste vorbe. Ca şi cum n-ar fi vorbit singur,ca şi cum ar fi avut sau ar fi căutat un interlocutor. Mi-am tras scaunul lângă al lui şi după ce am facut semn ospatarului să repete comanda pentru amândoi, şi pentru mine şi pentru bătrân, 1-am întrebat:
-Ai spus ceva prietene?
-Da…Uite, de atâta vreme, Ulisse înfierbântă minţile tuturor celor care îi citesc peripeţiile, dar nimeni nu ştie că nimic, dar absolut nimic nu e adevărat.
-Nu te supăra, tu ştii cumva mai bine ce s-a întâmplat? E vorba de mii de ani…
-Fireşte că ştiu….Uită-te la mine. Ştiu, poate cel mai bine ce e adevărat şi ce nu.
-Atunci, cum nu ne alungă nimeni din cârciumă, crezi că îmi poţi povesti mai multe despre asta?
-Dacă ai timp şi rezişti suficient de bine la băutură, da…
Nu a început să povesteasca imediat. A încălzit paharul de coniac între palme, a luat o sorbitură mică, savurând gustul băuturii, pe cerul gurii şi şi-a aprins, tacticos, o ţigară, apoi, timp de câteva minute nu a făcut decât să privească, undeva, unde numai ochii minţii lui puteau bate.
Avea o faţa frumoasă, încă, deşi vârsta sculptase zdravăn în ea. Poate tocmai ridurile, ca nişte ape, pe faţa lui curată, îi dădeau acea aură atrăgătoare. Barba albă, pieptănată îngrijit, îl făcea să semene cu acei bătrâni din cărţile pentru copii. ….
„A fost odată, un tânăr care credea că nici o piedică nu îl va opri din drumul lui, că va fi mereu puternic şi că bătrâneţea îl va ocoli mereu”….Aşa începe povestea pe care ţi-o voi spune… Numai că, aşa cum se întâmplă de atâtea ori, acel tânâr, în momentul în care trebuia să decidă ceva important pentru viaţa lui, ezita şi de obicei, lucrurile se întamplau altfel decât îşi dorise el, iniţial, să se fi întâmplat…
Deşi zeii îi dăduseră suficientă minte pe care să o folosească, curajul lui se oprea întotdeauna în …imaginaţie. Era poate frica să facă lucruri ale căror urmări ar fi putut rămâne definitive. Gândind prea mult la urmări, lăsa timpul să treacă şi ceea ce era frumos în mintea lui, nu prindea niciodată rod, pentru că nici măcar nu avea curajul de a începe. Prea bun pentru a se lua de gât cu cei ce deja hotărau pentru el, prea generos pentru a da peste mână celor care, era evident, îl furau, s-a trezit într-o zi că tot ceea ce îşi visase şi tot ceea ce îşi dorise de la viaţă, nu îi aparţinea…
A tras un fum din tigară şi a mai luat o gură din paharul de coniac, după care a reînceput…
-Ştii care e culmea aceste monumentale minciuni?
-Doar dacă mi-o vei spune…
-Ei bine,Ulisse nu a plecat niciodată de acasă. Doar de câteva ori, prin sate vecine, dar atâta tot.
-Bine, dar călătoriile, aventurile, faptele eroice, femeile ce 1-au dorit…
-Poveşti, dragul meu…doar poveşti. Tu nu ai proiectat niciodată, în mintea ta, lucruri pe care ai fi vrut să le faci, dar nu ai putut sau nu ai avut puterea să le doreşti suficient, asupra altei persoane, care să aibă temeritatea ce ţie ţi-a lipsit? Poveştile lui, sunt, în fapt, ceea ce NU a făcut deşi şi-a dorit să facă.
-Bine, dar Ulise a fost un norocos. A avut o soţie frumoasă şi fidelă. Un veşnic model al cinstei şi fidelităţii conjugale…Nu-i de colo să aştepţi aşa cum legenda zice, vreme de mai bine de douăzeci de ani, ca soţul să ţi se întoarcă acasă; şi asta fără a te fi atins un alt bărbat în afara soţului…
-Vrei să ştii de Penelopa? Ei, Penelopa a fost o fată destul de drăguţă. Ajunsă la 17 ani, părinţii ei, care erau destul de înstăriţi, s-au gândit să o mărite cu cineva care să îi asigure o viaţa liniştită, fără surprize. Devenise evident că fata nu urma să devină nici o gospodină straşnică, nici o mamă model. În plus, tendinţa ei spre lenevie, ar fi putut face ca mai târziu, când toţi ar fi aflat de această meteahnă a ei, să le fie mult mai greu să o mărite sau să trebuiască să îi dea o zestre mai mare…
Blând şi supus, Ulisse s-a dovedit alegerea perfectă. Chemat de părinţii lui şi pus în faţa unui conclav ce îi cuprindea şi pe părinţii Penelopei, băiatul nu a putu spune NU. Şi uite aşa s-a trezit însurat, flăcăul de aproape 19 ani. Şi nu numai cu Penelopa, ci şi cu familia ei. Pentru că, din clipa în care preoţii satului i-au unit pe cei doi, rudele fetei au devenit prezenţe permanente în casa tinerei familii. Unchi, veri, mătuşi, nepoţi, se perindau pentru a le da sfaturi şi a-i îndmma. În felul asta, în timp,Ulise prinse drag de a sta mai degrabă în taverna din vecinătatea casei, bând vin, decât în patul lui.
-Bine, dar soţia lui ce spunea despre asta?
-Soţia lui era mulţumită că nimeni nu o certa pentru gunoiul care stătea, zile întregi, după uşă, pentru mâncarea care mirosea de multe ori a ars. Nimeni nu băga de seamă că deşi tânără şi destul de frumuşică, nu se îngrijea şi arăta şleampătă şi îmbătrânită.
-Dar dragostea lor?
-Care dragoste prietene? Ulise nu avea parte de ceea ce se cheamă tandreţe. Când se întâmpla să fie în intimitate cu soţia lui, totul era la fel de fad ca întreaga ei făptură. Sau poate, ca a lui. Telemah s-a născut, putem spune, aproape accidental….
-Bine, dar omul ăsta nu a simţit niciodată, nimic, pentru nimeni? Inima lui nu a bătut mai repede în preajma niciunei femei? Nu pot crede că un bărbat, în special unul tânăr, poate rămane imun la ceea ce se cheamă dragoste.
-Ba i s-a întâmplat şi lui….Trecuseră aproape şase ani de când era însurat. Şi…s-a întâmplat să apară, în satul lor, o văduvă tânără. Frumoasă, de o frumuseţe aparte, nespecifică locului, Circe, avea tot ceea ce un bărbat, cât de cusurgiu ar fi fost, şi-ar fi putut dori de la o femeie. Era, pe lânga o gospodină desăvârşită şi o femeie deosebit de tandră, anticipativă, cu o sensibilitate ce nu era la locul ei în acele vremuri…Nu e de mirare, deci, că în scurt timp aproape toţi bărbaţii satului au făcut pasiuni aprinse pentru ea…Râmâne , însă, un mister cum s-a întâmplat ca ei să îi placă tocmai de Ulisse, omul pe seama căruia se faceau atâtea glume, omul pe care mai toţi tindeau să îl încalece…
Ce să îţi spun? Cât timp a ţinut legătura lor, chiar şi eroul nostru se schimbase. Devenise mai hotărât, mai voluntar şi începuse chiar un mic negoţ care îi aducea un venit destul de frumuşel. Deschisese ochii şi băgase de seamă chiar şi catastrofa mariajului său. Începuse a se gândi serios să-şi lase baltă familia (cât de numeroasă era…) şi să plece cu Circe, în lume.
-De ce s-a zis că această femeie era vrăjitoare şi că 1-a ţinut pe Ulisse lângă ea doar cu puterile sale nepamânteşti?
-Ei, de ce? Când cineva tulbură liniştea unei comunităţi, când cumetrele se trezesc ameninţate în siguranţa lor conjugală, atunci se unesc, natural, împotriva intrusei pentru a o îndepărta. Uită, temporar , pricini vechi, găsind adevarata voluptate într-o atare cauză. Iţi poti da seama că, în acele timpuri, nimic nu era mai uşor decât să acuzi pe cineva de vrăjitorie. Răi şi ignoranţi, oamenii dau ghes să îşi astâmpere setea de sânge, chiar dacă cel sau cea incriminată nu are nici o culpă. Mai ales bărbaţii care s-au văzut loviţi în orgoliul lor, de refuzurile ei de a le fi devenit metresă, s-au trezit, peste noapte ca cei mai mari apărători ai moralei, tradiţiei şi zeităţilor casnice…
-Şi ce s-a întâmplat pe urmă? Cum s-a sfârşit relaţia lor?
-Aşa cum se termină întotdeauna, când ai de a face cu un bărbat slab… Femeile au reuşit să îşi întărâte bărbaţii şi împreună, au alungat-o, aruncând cu pietre după ea…
-Şi Ulisse unde era,în timpul ăsta?
-La crâşmă. Plângea neputinţa de a ieşi, odată pentru totdeauna, din acea mocirlă, care, ştia prea bine, îl trăgea la fund. Îşi bea visurile de a fugi cu ea şi a începe o viaţă adevărată.
-Şi nu a facut nimic pentru a o ajuta?
-Absolut nimic, în afară de a plânge, ca cea mai bicisnică dintre femei… Câteva săptămâni după aceea a ţinut-o tot într-o beţie, pentru ca, la urmă încercând să uite lipsa curajului de a înfrunta orice pentru dragostea lui, să termine spunând, asemeni celorlalţi, că Circe fusese o vrăjitoare. Conştiinţa lui putea dormi liniştită. El nu avea nimic de a face cu ceea ce se întamplase. Zeii se distrasera şi atâta tot…
A mai aprins o ţigară din care a tras cu sete…
-Ce îmi poţi spune de ciclop, de Polifem? De unde istoria asta? Şi asta e tot născocire?
-Şi încă ce născocire! Doamne…Asta cu siguranţă o să îţi placă…. Ţi-am spus deja că Ulisse petrecea o grămadă de timp prin taveme. Ei bine, de la o vreme, un vecin care a băgat de seama că Penelopa era mai mult singură acasă, a prins a îi face dese vizite…Nu se poate spune că a fost o pasiune devastatoare, dar un bărbat care să te asculte şi cu care să împarţi puţină intimitate, chiar de era chior de ochi, era mai bun decât nimic. Şi uite aşa a dus-o Penelopa noastră, vreme destul de lungă în tandreţuri cu vecinul Polifem….
-Dar Ulisse nu a băgat de seamă că nevasta îi cam punea coame?
-Ba, cam băgase el de seamă, dar nu a reacţionat decât târziu, când amândouă perechi de părinţi l-au chemat la o discuţie despre datoria lui de a îşi apăra căminul. Din nou, zeii casnici aveau un cuvânt greu de spus…
-Şi cum s-a terminat povestea? L-a ucis, aşa cum se spune?
-Nu, nu tocmai, deşi bătaia care i-a administrat-o a fost destul de serioasă. Cu toate că era o fire paşnică, în clipa în care a dat în Polifem, Ulisse a dat drumul la toată obida adunată în ani întregi de închistare şi de reprimare a oricărei dorinţe şi emoţii. Pumnii lui au cam îndoit cocoaşa vecinului, care, vreme îndelungată nu a mai putut ieşi din casă…iar când a făcut-o, a făcut-o pentru a se duce într-un sat vecin, unde s-a însurat mai apoi cu o femeie cam trecută dar foarte înstărită.
-S-au apropiat cei doi, după această ispravă?
-Pentru o vreme au fost ceva, ceva mai apropiaţi, însă, în muţenia lui, neavând puterea să discute deschis despre ceea ce îi rodea sufletul, Ulisse nu a reuşit să treacă niciodată pragul adevăratei intimităţi a ceea ce ar fi trebuit să fie, totuşi, căminul lui…
-Mi-e greu să cred, totuşi,că nu a navigat niciodată, că nu a urcat nicicând la bordul unei bărci,că briza nu i-a bătut niciodată obrazul…
-Poate ca a urcat într-o barcă. Dar numai în gând…Ithaca era locul unde i-ar fi plăcut să se fi născut şi nu acel sat obscur, de munte, în care toţi ţineau capre şi se îngrijeau de măslini. După plecarea din sat a lui Polifem, în acea casă s-a mutat un bâtrân orb, tare ciudat, care, se zicea, călătorise toată viaţa lui, pe toate mările. Îşi petrecea timpul stând la aceeaşi masă ,în tavernă, povestind cui ar fi stat să îl asculte şi să îi cumpere o cană cu vin, întâmplări din viaţa lui. Avea o memorie bună, bătrânul şi era înzestrat pentru a povesti, aşa că, în scurt timp Ulisse a devenit cel mai înfocat ascultător al lui. Bătrânul era tot ceea ce el nu ştiuse a fi…
-Bine, dar având, totuşi o minte destul de bună,de iscoditoare, realizând dezastrul din viaţa lui, îmi închipui că a făcut tot ce a putut pentru a îi deschide calea fiului său, să îi deschidă ochii în aşa fel încât să evite capcanele pe care viaţa i le-ar fi întins.
-Aşa ar fi fost firesc, însă, nu a făcut nimic nici în direcţia asta.
-De ce?
-Stii cum se întâmplă de atâtea ori în viaţă, când faci ceva doar de dragul de a fi făcut? Ei bine, fiul lui, după cum ţi-am spus deja, nu a fost tocmai fructul dragostei, pasiunii. În el, Ulisse nu a lăsat virilitatea, inteligenţa, nimic din ceea ce i-ar fi putut da drept zestre puiului de om. A contribuit doar cu sămânţa şi atâta tot. Telemah era, deci, produsul genetic al tatălui lui, dar în întregime produsul „spiritual” al mamei şi al familiei acesteia…
-Totuşi, copiii vin cu un dat în lume. Acel dat ar fi putut da roade într-o zi..
-Nu înţelegi că acel copil nu avea nimic? Incă din primele zile de viaţă devenise evident…A fost bolnăvicios, fricos, mincinos. Nu îi plăcea compania copiilor şi a crescut sălbatic şi sălbăticit, departe de tot ceea ce 1-ar fi putut face sociabil. La şcoală nu 1-a atras nimic în mod special şi nu de puţine ori, profesorul trebuia să îl trezească din somn. Tatăl lui? Era cel mai mare necunoscut pentru el. Nu îi lega nimic, dar absolut nimic. În plus, îl şi ocolea mereu, evitând orice contact cu el. In ochii lui nu era decât acel ratat bun de nimic de care îi vorbeau rudele mamei lui.
Când crescuse ceva mai măricel, Ulisse îi propuse să îl trimită la o rudă ceva mai îndepărtată, care i-ar fi desluşit calea armelor. Erau vremuri glorioase… Refuzul a fost mai mult decât categoric. Prefera să tândălească cu indivizi fără căpătâi, să trăiască din ciupeli, decât să aibă ceva stabil în viaţa lui. Până şi prima vizită la o femeie a fost o catastrofă, alegându-se cu o boală lumească. Băiatul era catastrofă totală, ţi-o spun eu…
-Cum a sfârşit Ulisse?
-Cum să sfârşeascâ? Avea aproape 60 de ani când s-a dus spre tărâmurile zeilor. Şi s-a dus la fel de liniştit precum a trăit. Nimeni nu 1-a ştiut vreodată bolnav. Când nu s-a arătat la crâşmă, la ora obişnuită, pentru o poveste şi un vin, au ştiut că s-a întâmplat ceva cu el. S-au dus acasă şi 1-au găsit. Murise în somn. Nimic eroic nici în asta…
-Buuuun, acum spune-mi de unde ştii dumneata toate astea .Cum se face că toate îţi sunt atât de familiare?
-Cum să nu ştiu, prietene de o seară, care ai avut plăcerea să îmi cumperi de băut şi să mă asculţi? Cum să nu ştiu când, Ulisse sunt eu??? Aşa am fost atunci, aşa am fost mai târziu şi mai târziu şi tot aşa am rămas până în ziua de astăzi… Istoria sau istoriile, precum vezi, se repetă. Şi ştii care e lucrul cel mai înfricoşător? Că în fapt nu învăţăm niciodată, nimic…. Imi făcu, ştrengăreşte, cu ochiul şi ca şi cum ar fi cărat toate veacurile în spate se ridică şi plecă, purtându-şi pipa între dinţi…

Ultimele clipe ale unui cuceritor
De câteva zile aproape că nu se mai putea mişca. Slujnica, o femeie rumenă şi încă frumoasă, îi aducea totul la pat. Numai când trupul îi amintea de anumite necesităţi, se mai ridica, cu chiu cu vai, pentru a merge afară. Ar fi fost culmea umilinţei să aştepte să i se vină cu ţucalul la pat…Ultimul rabat pe care bărbăţia lui l-ar fi putut face la condiţia de demnitate. Stătea întins, adunându-şi respiraţia. Accese de tuse îl chinuiau de o bucată de vreme şi după câte o criză simţea întotdeauna nevoia să stea, fără să facă nimic. Nici măcar să citească, pentru că până şi cititul devenise o povarâ. De scris, nu mai reuşise să scrie nimic, de luni de zile. Îşi începuse memoriile şi constata că, în ciuda anilor trecuţi, memoria îi era, încă, fidelă. Poate singura facultate ce îi rămăsese fidelă. Se întreba care va fi soarta acelor memorii şi ce se va întâmpla după ce el va fi plecat. Camera vâdea o delăsare voită. Singurul lucru care strălucea de curăţenie era oglinda, semn că stâpânul casei sau altcineva era sau fusese o persoană care zăbovise zilnic, vreme îndelungată, în faţa ei, gătindu-se. Halatul ce îmbrăca trupul neputincios acum, apucase şi vremuri mai bune. Mătasea de pe revere şi de la manşete se mâncase de prea îndelungată folosinţă, în schimb, postavul moale rezistase timpului şi ţinea, încă, de cald. Lângă el se afla o oglinjoara mică, pe care o luă şi începu să studieze ce vedea în ea, ca şi cum ar fi fost vorba de un străin… Obrazul altădată atât de curat şi sănătos, era acum străbătut de vinişoare roşii-vineţii, ca o ţesătură. Favoriţii pe care şi-i lăsase să crească la bătrâneţe îi încadrau, zburliţi, faţa, cu o culoare care-l făcea să pară murdar, neîngrijit….0chii…0chii lui atât de luminoşi altădată, se priveau în apele oglinzii şi se descopereau opaci şi urduroşi. Nasul, chinuit de folosinţa îndelungată a batistei, se înfăţişa congestionat, cu o culoare nenaturală. Buzele? Bucăţile acestea de carne crăpată erau buzele lui? Cum ar putea săruta un sân de femeie, Doamne, cu asemenea răni? Mustaţa i se rărise şi nu mai era de tare multă vreme semn al virilităţii lui sălbatice, dar în acelaşi timp, rafinate. Deschise gura şi îşi privi dantura tocită….Unde erau banchetele cu mâncăruri sofisticate, unde erau separeurile în care îşi ducea victimele, mereu altele, muşcând senzual din trupurile lor? Atât de diferite şi atât de asemănătoare. Răspundeau setei lui de senzualitate, de posesiune, cu setea lor de tandreţe, de a fi posedate. Nume…Chipuri…Amintiri…Le lăsase aproape pe toate, în memoriile lui. Silind memoria să facă atâţia paşi înapoi, în timp, retrăia, dureros, farâmele existenţei lui. Aşa îi părea acum…că nici nu începuse bine să trăiască şi că povestea vieţii lui nu adunase între coperţile ei decât câteva fragmente. Se simţea frustrat…Ca şi cum cineva îi furase viaţa, aruncându-l direct în mizeria şi neputinţele senectuţii…
Din odaia învecinată se auzeau zgomote casnice. Francoise , pesemne că încerca să pună în ordine toate vechiturile de acolo…

Îi era recunoscător acestei femei între două vârste, care-l lua aşa cum era, cu toate ciudăţeniile lui de om ascuns, supărat pe lume, pe Dumnezeu şi pe viaţă. Îi gătea excelent, fără pretenţii, curat şi sănătos. Îl tachina, deseori, când îi aducea vreo zeamă grasă, de găină, că ea nu ştia să gătească aşa ca la Curte, dar spera că Domnul o va ierta. Şi el o ierta, pentru că totul era atât de gustos…
Îşi cuprinse, cu privirea, întreaga odaie. Probabil că era cea mai dezordonată cameră din toată casa dar dăduse dispoziţii ferme ca nimeni să nu atingă nimic de acolo.
Debaraua pentru haine era ticsită de tunici ce-şi plimbaseră splendoarea pe la curţile europene, de peruci în care, dacă nu ar fi fost Francoise, de mult s-ar fi ciubărit moliile, de pantofi şi cizme care bătuseră trotuarele capitalelor ori colburile provinciilor. Mai avea chiar şi hainele cu care fugise din închisoare, din Veneţia, mărturii ale acelei perioade nefericite din viaţa lui.

În sertarele comodelor, brelocuri din aur, inele, ceasuri, dormeau uitate laolaltă cu peniţe, piepteni sau ace de cravată. Atât de inutile toate, acum… 0 avere pentru atâţia oameni, lucruri fără de preţ pentru el. Ca şi el, aceste obiecte avuseseră perioada lor de glorie şi tot ca şi el, erau menite să îşi găsească pacea în uitare…
Cât de ciudată păruse câţiva ani în urmă retragerea lui la ţară…Era încă în putere, (deşi semne evidente îl avertizau ce va urma ). În momentul în care se hotarâse să plece aşa, fără a spune nimic ,nimănui, fără ceremonii de rămas bun, fară lacrimi, fară vorbe de regret… Când băgase de seamă pentru prima dată cum înfloreau pomii în livada lui, începuse să creadă că tot ce trăise până atunci fusese o glumă. Nimic nu se putea compara cu ceea ce Natura îi dezvăluia cu fiecare zi care trecea. Cât timp se mai putuse ţine singur în şa, îşi începea ziua cu lungi plimbări prin pădure, peste dealuri…Lăsa calul să pască şi petrecea ceasuri întregi sub câte un copac, ascultând glasul vântului, al apei, al păsărilor, al gâzelor, al…tăcerii. Erau momente în care toate încremeneau şi lăsau doar vocea Tăcerii să se audă. Şi, Doamne, nu era nimic mai frumos… Dar şi acele vremuri trecuseră şi începuse să nu se mai poată ţine de acest obicei, de a călări şi din ziua în care nu a mai fost în stare să iasă singur, a început să dispreţuiască lucrurile care, cu doar puţină vreme în urmă le adora.
Francoise se mişca eficientă de colo-colo. Urmărind-o, simţi ceva întâmplându-se cu trupul lui.
Senzaţii crezute moarte îl încercau acum şi se trezi dorind-o pe acea femeie. 0 chemă la el şi îşi întinse o mâna spre ea. Femeia, care crezu că vrea să îi spună ceva şi nu e în stare, se apropie şi când capul ei ajunse lângă al lui, se pomeni înşfăcatâ cu o vigoare de care nu-l mai credea în stare şi trântită alături de stăpânul ei, pe pat. Nici nu apucase să se dezmeticească şi îi simţi mâinile atingând-o peste tot, cautând să trezească în ea ,acei fiori ai poftei trupeşti. Deodată totul încetă. Ea crezu că el obosise şi aştepta să vadă ce va urma, fară a mai opune vreo rezistenţă. Câteva clipe mai rămase aşa, răstumată, cu fustele în sus, după care se ridică în capul oaselor şi-1 văzu fără semn de viaţă.

II atinse uşor, îl palpă, îi ascultă inima, după care izbucni în plâns. Se ridică iute şi aduse o lumânare pe care o aprinse la căpătâiul lui… Aşa pleca din lume unul dintre cei mai mari cuceritor de inimi Aşa se ducea Giaccomo Cassanova…sau poate eram eu…sau poate tu???

Peninsula Yucatan…Mă apropiam de coastele mexicane şi, ciudat, în urechi îmi răsuna vocea lui Florian Pittiş însoţind imaginile din documentarele pe care le urmăream avid, sâmbătă de sâmbătă, la Teleenciclopedia. Ele au fost cele care m-au facut să caut să aflu mai multe despre maiasi,
incasi, azteci, olmeci, tolteci. Ele au fost cele care au făcut să simt, dramatatic, tragedia acestor civilizaţii, dispărute; unele, în numele unor alte religii, altele, din cauze înca neelucidate,altela, mult mai prozaic, din cauza bolilor şi mizeriei aduse cu ei de conquistadori.
Enrique, ghidul nostru,era mândru că în sângele lui curgea ,în proporţie de 80% sânge maiaş. Diferenţa de 20 de procente e contibuţie azteca, din partea bunicii dinspra tată…
Situl e aşezat la circa 100 kilometri de locul în care am debarcat- Playa del Carmen. Aceasta distanţă am străbătut-o în aproximativ 45 de minute, pe autostrada tăiată în mijlocul pădurii tropicale ce acoperă din abundentă peninsula şi la alţi circa 150 de kilometri de alt loc sacru al civilizaţiei maiaşe: Chichen Itza. De-a lungul acestui drum,o mulţime de mici staţiuni care oferă la preţuri ridicul de mici (pentru buzunarul occidentalului) tot confortul necesar unei vacanţe de vis, departe de tumultul urban, punând în valoare ceea ce Natura a dăruit cu atâta generozitate: soare tot timpul anului,apa limpede de culoarea smaraldului şi nisip fin.
Vechea aşezare sacră e înconjurată din trei părţi de pădure ,doar partea estica având deschidere spre ocean. Accesul de face prin şase porţi înguste care permit doar trecerea unei persoane ,îngreunând accesul unor eventuali musafiri nepoftiţi. Cei ce au gândit arhitectura locului, cu sute de ani în urmă au fost foarte atenţi la detaliile privind securitatea şi intimitatea oraşului.
Transpus în atmosfera locului, am putut aproape vedea, cu ochii minţii, înaltii preoţi de la Tulum făptuind sacrificiile umane ritualice (Enrique îmi spune ca acestea au fost impuse de tolteci,care au stapânit vremelnic peninsula, nefiind ritualuri aparţinând vechilor maiaşi, dar înpământenite dupa cele două sute de ani de stăpânire toltecă) ,scoţând inima celui jertfit zeilor şi înaltând-o spre cer.
Tulum, asezare sacră, nu primea dincolo de zidurile ei muritorii de rând. Porţile puteau fi trecute doar de anumiţi nobili şi de înalţi preoţi.Templele ridicate în interiorul acestei imense aşezări fortificate erau destinate, nu numai scopului religios ci şi ştiinţei. Astronomia, matematicile, istoria, trăiau laolaltă cu zeităţile maiaşe. M-am întrebat încă o dată cum au realizat toate cele ce levedeam în faţa ochilor fără a avea noţiunea de număr nul. Cum arăta matematica lor fără cifra zero.
Mai bine de treizeci de ani le-au trebuit spaniolilor pentru a învinge opoziţia îndărjită a fiilor peninsulei. De îndată ce s-au văzut stăpâni ai locului, au jefuit sanctuarele,au distrus toate scrierile aflate aici (distrugând mărturiile a ceva mai bine de o mie de ani de istorie civilizată),au făcut una cu pământul statuile şi au mutilat bazoreliefurile, în special cele care înfăţişau zeităti maiaşe. De altminteri, prigoana împotiva maiaşilor, acuzaţi de idolatrie, a fost cumplită. Imense ruguri au ars zi şi noapte, transformând în cenusă trupurile mândrilor învinşi. (Din nou în mumele religiei iubirii aproapelui…) Cei ce au scăpat acestui cumplit măcel s-au retras în junglă sau în munţi. Descendentii lor trăiesc şi astăzi,în general departe de aşezările urbane şi se îndeletnicesc aproape în totalitate, cu agricultura.Nişte omuleţi de circa 1,50-1,60 metri, cu părul negru,foarte lucios, şi trăsături mongoloide pregnante.
Am avut norocul să văd câţiva tineri, urmaşi ai maiaşilor, executând un complicat dans al Soarelui. Aşezaţi pe un platou circular, plasat în vârful unui stâlp înalt, de circa 15 metri, platou care se poate roti,după ce au cântat un cântec asemenea unei lungi tânguri de jale, au început să învârtă discul pe care se aflau şi apoi să coboare încet,legaţi de sfori prinse de glazne, continuând rotaţia, până au atins solul.
Păşind pe dalele de coral am meditat la cumplita soartă a atâtor civilizaţii căzute pradă ,de-a lungul secolelor, rapacităţii aşa ziselor mari puteri (mereu altele ,sortite,ironic,la rândul lor să dispară).
Uitat vreme de peste 200 de ani şi acoperit de junglă,Tulum a fost redescoperit în secolul al 19-lea de Edward Herbert Thompson.(Acelaşi care a regăsit ,mai apoi,şi oraşul pierdut Chichen Itza).
Din anii 70 acesta e loc continuu de pererinaj pentru localnici sau pentru curioşii veniţi de aiurea. În timpul echinocţiului de vară şi a solstiţiului de toamnă, pentru câteva clipe ,Soarele pătrunde printr-una din fantele practicate în pereţii unuia dintre temple, marcând locul astrului zilei pe o imensa hartă celestă…Ultima dată acest eveniment a fost urmărit, la faţa locului ,de aproape 40 de mii de curioşi.
Şi dacă în momentul în care am lăsat în urmă zidurile triste azi, nu mi-am scuturat praful adunat pe haine ,e pentru că nu am vrut să trezesc pe cei pierduţi în colbul adus de războaie şi toată distrugerea pe care acestea au adus-o.
Nu am cum descrie nici amplasarea în teren a templelor, a observatoarelor,ori a terenului unde se juca ”jocul cu mingea” pentru că nu mi-am propus să vad acest loc cu gândul de a-l descrie mai târziu. Am făcut o grămadă de poze şi am căutat să “prind” cât mai multe de la Enrique. Care Enrique a fost de-a dreptul impresionat să constate că ştiam de Quetzalcoatl, de faptul că mayaşii erau adoratori ai Soarelui, că au fost mai multe perioade în evoluţia statului maya, chiar dacă nu eram în stare să delimitez în timp , cu exactitate, acele perioade. Ca urmare, mi-a dat mai multă atenţie decât celorlalţi din grup. Tot el mi-a arătat zona în care se aflau câteva vestite peşteri inundate, numite cenote, ţinte ale aventurierilor şi vânătorilor de comori din lumea toată. În acel moment nu puteam avea acces la cenote întrucât guvernul provinciei Quintana Roo, unde se află Tulum, s-a văzut silit a lua măsuri drastice de protecţie împotriva braconierilor de relicve care , în căutarea artefactelor, distrug indicii importante pentru oamenii de ştiinţă, aflate pe teritoriul siturilor, sau în afara lor, în zone care, conform folclorului local, ar fi posibil să se mai găsească câte ceva din vestitul aur al mayaşilor. Au fost distruse basoreliefuri în spatele cărora s-a crezut că ar fi existat încăperi ascunse, s-au dinamitat porţiuni din aceste cenote unde, în timpul ritualurilor, mayaşii ar fi aruncat aur pentru îmbunarea zeilor apelor. Apa potabilă reprezintă o mare problemă în această zonă de coastă şi provine în general din surse subterane.
Am pomenit de jocul cu mingea. Acesta se juca de către două echipe care adunau cei mai puternici şi mai virtuoşi fii ai mayaşilor. Era asemănător fotbalului, numai că mingea trebuia să fie trecută prin nişte inele aflate pe pereţii terenului. Echipa care câştiga era jertfită mai apoi zeilor, considerându-se că numai cei mai viteji vor fi fost ascultaţi de zei şi vor fi avut suficientă influenţă pentru a obţine bunăvoinţa lor. Imediat mi-a venit în minte faptul că dacii , strămoşii noştri, alegeau la fel, dintre cei mai virtuoşi şi mai viteji tineri, pentru a-şi trimite soli la Zamolxis.
Toată această zonă prin care mi-am purtat paşii era straşnic păzită de trupe regulate ale armatei mexicane. Nu numai pentru a descuraja eventuale jafuri asupra turiştilor cât mai ales pentru paza acestui sit de o mare însemnătate pentru istoria Mexicului şi a lumii.
Pe drumul spre întoarcere am oprit în mai multe locuri, pe drum şi am vizitat un mic atelier unde se prelucra onixul şi se făceau mici statuete cu influenţă mayaşă, bijuterii sau talismane din acest mineral şi din argint. Am mâncat la o familie de mexicani şi au fost deosebit de încântaţi că mi-au plăcut turtiţele lor din porumb, coapte pe plită şi fasolea cu care m-au ospătat. Dacă nu ar fi avut trăsături deosebite de cei din Bădeuţiul copilăriei mele, aş fi spus că aveam de a face cu ţărani de-ai noştri. Aveau pantaloni albi, de bumbac , asemănători iţarilor noştri şi cămăşi cu cusătura ca pe la noi. Şi faptul că am dat peste cap vreo patru –cinci degetare de tequila fără a mă strâmba mi-a adus un oarece prestigiu în ochii lor. Le-am zis ca era tequila lor “ardente” , dar că pe la noi, avem ceva şi mai şi… Şi am citit în ochii lor o doză de îndoială.

Întâlnire cu giganţii

Juneau…Oraşul capitală al statului Alaska…În jur de 35-40 de mii de locuitori permanenţi, ceva mai mulţi în timpul sezonului de afaceri şi pescuit (aprilie-septembrie), răspândiţi pe o arie de circa 3 mii de mile pătrate (e imens!!!). Un aeroprt , cu o singură cursă internaţională. Preţul mediu al unei case cu loc de parcare lângă ea, peste un sfert de milion de dolari. (oricum, Alaska e cel mai scump loc dintre toate statele nord-amer

icane).
Aceste date seci servesc drept introducere pentru ceea ce va urma. Cine citeşte rândurile de mai sus,

nu se aşteaptă la cine-ştie-ce experienţă legată de acest oraş. Pentru mine, personal, a fost locul unor trăiri unice.
M-am trezit mult mai devreme decât imi propusesem. Am ieşit pe punte şi am fost uşor dezamăgit de felul în care acea zi începea.
Ceaţa învăluia aproape totul în jurul vasului (Summit) şi o uşoară bură cernea din cer. Era, după toate aparenţele, o dimineaţă tipică pentru Alaska. Am fost pe punctul de a renunţa la programul ce mi-l făcusem, dar,mi-am zis că dacă nu o făceam atunci, poate nu voi mai fi avut o a doua şansă, deci…cu toată viteza înainte.
Mi-am umplut buzunarele cu filme, mi-am luat şi o cameră digitală cu mine şi m-am dus la autocarul care aştepta să ne ducă la o altă destinaţie, de unde urma să ne îmbarcăm pe o şalupă, pentru a încerca o întâlnire cu balenele care vieţuiesc în zonă.
Un drum de circa 40 de minute printr-o pădure care are noroc că e plasată acolo unde e plasată, altfel o măcelăreau cei de la Romsilva sau noii proprietari de pădure…Un asfalt, neted ca în palmă…Nu poţi să nu observi lucrurile astea. Acolo se poate vedea limpede unde se duc banii publici.
„Orca”, o şalupă ceva mai mare, cu două motoare extrem de puternice, ne aştepta, legănându-se pe valuri, ca o raţă uriaşă. Urcăm la bord, şi după intructajul de rigoare, privind procedurile ce trebuie urmate în caz de accident pe mare , precum şi o scurtă comunicare referitoare la protecţia mediului (nu se aruncă nimic, absolut nimic în apă, nu se hrănesc peştii sau alte vieţuitoare libere-urăsc cuvântul sălbatice, întrucât numai omul e sălbatic), am pornit.

Dintre nori, Soarele începuse şă-şi arate, nehotărât, razele roşiatice. Am stat pe punte , primind drept în faţă loviturile vântului şi ale stropilor de apă aproape îngheţaţi, pe care „Orca” îi împrăştia înaintând.
De multe ori m-am întrebat ce anume i-a mânat pe oameni dincolo de întinderile de apă, despre care nu ştiau nimic. Mai ales în acele condiţii de navigaţie de la începuturi. Fără propulsie independentă, fără instrumente, hărţi, computere şi GPS. Nici măcar cu o cocă a navei cât de cât rezistentă… Mă întrebam, iar, în acele momente ce a fost în în minţile şi sufletele acelor nebuni cutezători. Pentru că, recunosc, deşi m-am preumblat o grămadă de ani pe mări şi oceane, mă tem de apă. Sunt un semn de pământ (taur) şi tot cee ce nu e ferm sub picioarele mele îmi creează o senzaţie de disconfort şi mă face excesiv de prudent.
Furat de gânduri, nu am observat volta făcută de şalupă şi era cât pe ce să mă dezechilibrez şi să cad , în momentul în care aceasta a oprit. Ce se întâmplase? Căpitanul văzuse „gheizerele” pe care balenele le produc atunci când ies la suprafaţă să respire. Înaintam uşor, cu motoarele la ralanti, încercând să anticipăm următorul loc în care urmau să iasă , iar , la suprafaţă. Recunosc, eram emoţionat ca un copil …Ochii îmi alergau pe suprafaţa apei şi…dorinţa mi-a fost împlinită. La câteva sute de metri depărtare , două balene ieşiseră să respire. Au reintrat, cu graţie în apă, arătându-ne (moment pe care îl aşteptam cu camera pregătită), spinările şi apoi cozile, împroşcând apa.
Am tras cadru după cadru, încercând, în acelaşi timp, cu un ochi, să nu pierd nimic din ceea ce se întâmpla dincolo de câmpul îngust delimitat de teleobiectiv.
Am pornit , din nou, în viteză, spre un alt punct, în care, după ştiinţa căpitanului, se adunau balenele spre a se hrăni.
După vreo 15 minute am ajuns în dreptul unei insuliţe plasate pe mijlocul unui canal. Motoarele şi-au redus turaţia şi am început să navigămcu viteză foarte mică, destul de silenţios. După alte câteva minute, am văzut la circa trei-patru sute de metri de locul unde ne aflam, o bulbuceală asemenea unei oale în clocot. Veşti bune, ne-a zis căpitanul. Acolo sunt câteva balene care se hrănesc. Atacă împreună câte un banc de peşti şi aceştia, neavând cum să scape, se agită, sar din apă, sau bat apa, încercând , disperaţi, să fugă, fără a deveni prânz pentru uriaşele mamifere.
Ne-am apropiat cât de mult am putut, încercând să nu deranjăm prea mult. În fapt, legea interzice

apropierea la mai puţin de 250 de metri de aceste animale aflate în libertate. Am tras, lacom, o gramadă de cadre, fără să îmi pese prea mult de corectitudinea expunerii. Voiam câteva imagini la care să mă pot uita, peste ani şi eventual să am ce arăta copiilor mei când va fi să depăn poveşti la gura sobei.
Am mai făcut câteva volte , dar nu am mai văzut alte asemenea vieţuitoare. Probabil că dispun de mijloace de avertizare foarte eficiente şi nu eram extrem de doriţi la acea oră.
Pe drumul de întoarcere, m-am întrebat, iar, încotro mergem…Câte dintre aceste vietăţi vor mai fi, în libertate,spre a putea fi văzute de cei ce vin după noi, câte vor fi existând doar în poveştile pe care bunicii le vor spune , când cei mici vor pune capetele pe perne? Şi, iar, mi-a fost ruşine că, în relativ scurta sa existenţă, omenirea nu numai că s-a tot tocat, decimându-se în lungi, inutile şi absurde războaie, dar a şi distrus aproape tot ceea ce a atins.
M-am simţit încărcat de o energie nouă, după această experienţă şi pentru câteva ceasuri aproape că am uitat de războaie, foamete, crize alegeri politice. Întoarcerea la natură…Ar fi asta o opţiune? Nu o „văd” realizabilă, dar întrevăd mijloacele prin care am putea încetini şi eventual opri, distrugerea acestui adăpost al nostru chemat Pământ…

Peste ani am mai întâlnit, în diferite puncte de pe glob, balene, însă nu voi uita niciodată acea primă zi în care pot spune că am făcut, oficial, cunoştinţă. Uneori au trecut chiar foarte aproape de vas şi au oferit adevărate spectacole în siajul acestuia. Alteori am putut doar cu ajutorul binoclului să le văd jeturile produse de respiraţie, dar m-am bucurat la fel de mult, atât timp cât încă mai putem marca existenţa lor în oceane. Ba am urcat chiar şi la bordul unui vas construit special pentru vânătoarea de balene, acum tras la ţărm, trist şi fără rost întrucât ţara în care mă aflam (Australia) a interzis această îndeletnicire crudă, justificată de nevoia de ulei pentru iluminat (Bătrânul Albion îl folosea din greu!), de spermanţet pentru industria cosmetica ori de…îngrăşământ natural (scheletul fiind măcinat şi amestecat cu alte părţi anatomice care nu aveau valoare economică

mare, fiind transformate în fertilizatori).

În turn, prinţul bogat şi frumos
n-a venit (cum se spune)
Să trezească frumoasa adormită
(pe bune)
cu-al lui sărut pasional
s-o învie şi s-o salveze.
A venit să o prade şi
s-o violeze.

Maputo şi zâmbetele lui

Am ajuns din nou în Maputo după doi ani. Capitala Mozambicului ne-a primit cu un cer fără nici un fel de strălucire. Impulsul iniţial a fost să rămân la bord şi să citesc, numai că mi-am schimbat hotărârea văzând câtă lume se înghesuia să iasă, totuşi, în oraş.
Micul autobuz Hino (licenţă Toyota) ne-a luat din port şi ne-a lăsat într-un fel de piaţă a meşteşugarilor, la o distanţă de vreun sfert de oră. Prima reacţie care m-a frapat a fost cea a unora dintre persoanele venite cu mine: au coborât, au privit spre locul prea puţin îmbietor din faţa lor şi au urcat imediat în autobuz, spre a se întoarce la bord.
Nu m-am încadrat în curentul cvasigeneral, ci am intrat în piaţă. Mii de pânze pictate erau agăţate pe garduri şi fiecare dintre artiştii locali mai avea teancuri întregi gata să le arate şi să negoci

eze vânzarea lor. Am fost uşor jenat să refuz pe toţi cei ce erau gata să îmi prezinte, în integralitate munca lor, dar în ciuda impulsului de a ceda, mi-am continuat drumul. Nu fără

 o oarecare părere de rău, întrucât am văzut câteva piese chiar bune. La fel şi sculpturile în lemn şi lucrările de ceramică. Pentru mine, ceea ce vedeam reprezenta respiraţia încă destul de inocentă a Africii. Cu toate că nu am cheltuit nimic în acel loc, toţi cei cu care am vorbit mi-au zâmbit. Să fi fost faptul că pe unul l-am comparat cu Picasso, să fi fost timpul pe care l-am petrecut cu ei fără a-i repezi, cum se întâmplă de cele mai multe ori, nu ştiu. Ştiu doar că am primit zâmbete şi strângeri de mână.
Odată ieşit din piaţă, am pornit-o de unul singur într-o sumară descoperire a vecinătăţilor. Mai mulţi grijulii de la bord m-au avertizat că aş putea fi jefuit, ori încă mai rău de atât. Nu m-am oprit din drum şi am luat-o de-a lungul unui bulevard străjuit de case din perioada colonială a Mozambicului. Lucrătură măiastră în lemn nobil de tot felul de esenţe, dantelării în piatră, curţi pavate cu cărămidă ori piatră cubică. Aspect general care m-ar fi putut duce cu gândul la oricare alt loc de pe pământ unde oamenii au clădit în timp de pace. La prima intersecţie am constatat că păşisem pe bulevardul Mao Tze Dong, care se intersecta la capătul lui cu strada Julius Nierere. Unul din părinţii comunismului chinez se întâlnea cu unul dintre foştii preşedinţi ai Tanzaniei. De-a lungul drumului am întâlnit mame cu copii în braţe care mi-au zâmbit, umili vânzători de fructe, care deşi trăgeau din greu la platformele pe care îşi duceau produsele, mi-au zâmbit. Ba până şi un gardian din apropiere, cu puşca lui în bandulieră, a zâmbit, văzându-mă fotografiind o biserică cu o arhitectura mai neobişnuită. Îmi purtam paşii prin locuri în care, nu cu foarte multă vreme în urmă şuierau gloanţele, ţara suferind cumplit în urma unui război civil de 16 ani şi deşi din 1992 nu s-au mai înregistrat lupte armate, recuperarea este anevoioasă şi grea. Aşa cum este de fiecare dată când puterile coloniale se amestecă şi încearcă să câştige cât mai mult şi din preţul vieţii şi din cel al morţii.
Am oprit un tânăr care purta echipament de sport şi l-am întrebat cum ajung la monumentul lui Samora Machele. S-a uitat surprins la mine şi m-a întrebat de unde ştiu de el. I-am spus că pe vremea când eram chiar mai tânăr decât el,

Machele a vizitat România. Erau vremurile când flota nostră de pescuit se afla în largul Mozambicului, până în Mauriţius, când exportam tractoare şi contruiam fabrici pentru tările în curs de dezvoltare. Ceea ce m-a surprins a fost că tânărul mi-a vorbit cu căldură despre Machele. Moartea lui mai mult decât suspectă precum şi măsurile luate în urma declarării independenţei faţă de Portugalia, i-au asigurat un loc luminos în memoria colectivă a locuitorilor ţării. Am pornit, din nou pe jos, spre locul pe care mi-l indicase. În minte mi-au revenit vorbele acelui tânăr: Samora a fost un om foarte bun. L-au omorât. Şi mi-am amintit, fără să vreau, prin cine ştie ce subtil resort al memoriei, de un lung şir de preşedinţi africani a căror moarte e încă subiect de controvesră. Patrice Lumumba, Abdel Nasser (cel ce a naţionalizat Canalul Suez) ori secretarul general ONU Dog Hammarskjold au căzut victime jocurilor puterilor ce nu voiau să lase fostele colonii să se conducă şi să se dezvolte independent. Lupta pentru resurse era şi este cu mult mai importantă decât viaţa unui om, fie el şi lider…
Probabil că mergând aşa, cu gândurile mele, aveam o figură foarte serioasă, pentru că, prima reacţie a unui grup de copii dintr-o staţie de autobuz a fost un şirag larg de zâmbete. Şi am zâmbit şi eu.
Plin de contraste, Maputo mai are mult până îşi va regăsi prosperitatea de altădată şi ordinea socială încercată de război. Ceea ce a contat însă cel mai mult pentru mine a fost că nu m-am simţit ameninţat nicăieri, pe unde am umblat şi că în urma tuturor greutăţilor evidente, oamenii au puterea de a dărui zâmbete şi de a nu fi încrâncenaţi.

20 şi 21 august ne-au găsit în St. Petresburg. Am afirmat de multe ori că din tot ceea ce am văzut cutreierând lumea, până acum, St. Petersburg este de departe oraşul meu favorit. Având toată conducerea celor de la Crystal la bord, timpul nostru a fost fragmentat la maximum şi din păcate nu am putut să mă regăsesc cu acest splendid oraş aşa cum îmi propusesem. Multe amintiri mă leagă de acest loc plin de istorie, cu construcţii uluitoare, oameni frumoşi şi calzi (în ciuda climei), cu figuri emblematice din trecut care par a veghea la continuul progres al aşezării pe care un ţar vizionar a fondat-o pe malul fluviului Ladoga. Toate aceste frustrări ele mele legate de lipsa timpului pentru a ieşi, au fost plătite pe deplin în seara de 20, când am luat parte la un tur privat al Hermitajului, încheiat cu un fabulos concert în marea sală italiană a Palatului de iarnă. Cele două sute şi ceva de persoane care se aflau la bord cu prilejul Galei partenerilor celor de la Crystal au beneficiat de un tur privat, fără alţi vizitatori, al principalelor expoziţii din clădirea Palatului de Iarnă. Pentru cei ce cunosc măcar sumar istoria Rusiei, proporţiile a tot ceea ce ne înconjura erau fireşti. La fel şi bogăţia fantastică a colecţiilor, contrucţiilor ori decoraţiunilor. Cei care au citit doar ceea ce propaganda americană publică de la apariţia fostei Uniuni Sovietice în schimb, nu mai ştiau încotro să se uite şi la ce să reacţioneze mai întâi. Se aflau dintr-o dată într-o lume fabuloasă, plină de simboluri, într-un loc care încă purta pecetea puterii şi influenţei romanovilor.

Cele câteva ceasuri petrecute în Palatul de Iarnă m-au făcut să uit pentru un timp scurt de nevoia de bani, de poziţia de lucrător într-alt loc decât la mine acasă, ori de lucrurile care aşteptau să fie terminate în laborator. Nu am putut uita însă nici o clipă de familia mea, gândindu-mă cât de mult mi-ar fi plăcut să îi arăt lui Matei pânzele marilor clasici, formele perfecte ale sculpturilor din galerii, extraordinara simetrie tot ceea ce înseamnă ancadrament, nişe, stucatură, model de pe tavan ori de pe pardoseală, iar la urmă să îl simt lângă mine atunci când ar fi dat de sunetele vrăjite ale lucrărilor prezentate în concert…

Seara s-a terminat în restaurantul principal de pe Symphony, unde toţi cei ce am luat parte la acel tur am fost aşteptaţi de un bufet pregătit anume de chefii de la bord.

Era să uit de un lucru care m-a impresionat, legat de infrastructură. Ultima dată când am ajuns cu vreun vas de croazieră în St. Petersburg am docat în vechiul port de marfuri al oraşului, care avea amenajată şi o gară maritimă, pentru pasageri. De această dată am fost docaţi într-un terminal absolut nou, construit anume pentru vasele de croazieră. Noul terminal maritim internaţional cuprinde mai multe docuri mari, noi, cu clădiri moderne şi luminoase, cu absolut toate dotările necesare acestei industrii. Unde în urmă cu câţiva ani nu se afla absolut nimic, a răsărit o dotare deosebit de ingenioasă şi de necesară unui oraş cu un asemenea potenţial turistic. Şi de-a lungul traseului parcurs câştre inima oraşului am remarcat exisenţa mai multor şantiere pe care se lucra în ritmuri accelerate. St. Petersburg va găzdui în 2018 Cupa Mondială şi organizatorii vou un nou mare stadion, un cartier pentru sportivi, şi multe drumuri noi şi autostrăzi care să conecteze inima oraşului de aeroport ori de noile dotări. Şi am putut remarca încă o dată că ruşii, atunci când se pornesc să facă ceva, o fac  în stil mare!

 

Hermitage 3Hermitage 2Hermitage 1

 

Fac un salt peste doua porturi despre care se va citi daca, vreodată voi scoate cartea ce va cuprinde întregul traseu parcurs în jurul lumii. Şi ofer ultima „bombonică” menită să va stărneasca firescul interes. Probabil că aceasta e ultima postare referitoare la acest subiect. Sâmbătă o iau  din nou la drum şi probabil că din când în când voi mai da vreun semn de pe unde voi ajunge, mai ales că, la un moment dat, voi ajunge prin Antarctica…

 

Joi 29 Ianuarie. Salaverry, Peru.

Am fost surprins cu o zi înainte de ajunge în Salavery, când ofiţerul care răspunde de echipaj m-a întrebat dacă voi ieşi la ţărm în acest loc. Normal că i-am spus că da, mai ales că era vorba de Peru, o ţară care m-a fascinat cu istoria sa. Ca urmare, a trebuit să facă nişte acte suplimentare şi să încaseze din partea companiei mele suma de 36 de dolari, contravaloarea permisului de debarcare!

Odată coborât de pe vas am fost de-a dreptul cutremurat de puternicul contrast pe care peisajul mi-l oferea. Nu foarte departe, în zare, se putea vedea o zonă cu vegetaţie luxuriantă, iar ceva mai sus, o zonă complet aridă. Vântul dinspre uscat biciuia obrajii, aducâd cu el miliarde de particule fine pe care le răpise muntelui din care muşcă de milioane de ani. Instalaţii portuare mărgineau aria în care Serenity docase, confirmând ceea ce aflasem deja şi anume că Salaverry era un port de unde plecau către lume în special produse agricole ori minereuri. Acest port se află la 17 kilometri distanţă de Ciudad de Trujillo, cunoscut sub numele de Oraşul Eternei Primăveri. La capătul aleii care conducea spre ieşirea din port fusese organizată o piaţă a meşterilor locali, iar într-o parte a micii pieţe, un grup de muzicanţi şi dansatori prezentau dansuri locale. M-a impresionat cadenţa deosebită a acelor dansuri, precum şi expresiile dansatorilor. Fernando, ghidul nostru, mi-a spus că ritmul aminteşte de paşii cailor dresaţi, la paradă. Aşa o fi. Ştiu doar că mi-a plăcut.

Turul în care am pornit urmă să treacă prin oraşul Trujillo şi să ne ducă la vechile temple ale Lunii şi Soarelui şi mai apoi în vechiul oraş Chan Chan.

Odată porniţi la drum, am admirat profesionalismul şoferului nostru, care a condus uriaşul autocar în deplină siguranţă pe străduţele ori drumuşoarele care se dovedeau, de departe, prea mici pentru aşa maşinării. Aflat la etajul autocarului, am putut vedea, fără nici un fel de obstrucţie, crunta mizerie care înghite tot. Întreg drumul era mărgMIH_7960init de mormane uriaşe de mizerie, făcându-mă să mă întreb dacă pe acolo de descoperise semnificaţia cuvântului salubritate.

Pe drumul spre obiectivele noastre ni s-a spus că vom avea de a face cu impresionante construcţii din cărămizi făcute din lut ridicate cu mult înainte de apariţia europenilor, preluate pe rând de mai multe civilizaţii care s-au succedat pe acel teritoriu. Istoria lor este destul de puţin cunoscută, mărturii care să poată fi valorificate în tratate fiind destul de puţine.. Spaniolii au încercat să devieze un rău spre a culca la pământ aceste zidiri. Parte din lăcomie, fiind convinşi că în ziduri pot găsi aur, parte din cauza simbolisticii care decora aceste complexe şi care, normal, venea în conflict cu iconografia şi simbolistica creştină. Autorii lor sunt consideraţi a fi indienii mocha, cuceriţi mai apoi de inca. Aceştia au luat meşterii de acolo şi i-au folosit în munţi, la ridicarea construcţiilor din alte zone (Cuzco, Machu Picchu), construcţii care ridică în continuare semne mari de întrebare legate de tehnologiile de folosite.

Am parcurs o distanţă destul de mare de-a lungul unor lanuri  în interiorul localităţilor sau la marginea acestora. Mai toate erau delimitate de ziduri, ceea ce MIH_7876m-a făcut să cred că hoţii erau destul de activi. Mai ales că pe laturile de sus avea încastrate tot felul de spărturi din sticlă, destinate a sfăşia palmele oricui ar fi îndrăznit să se caţere pe zid. Dar ceea ce m-a impresionat mai mult a fost felul în care erau irigate acele loturi.Era vorba despre  irigaţii prin canale gravitaţionale, cu mici portiţe care dau drumul apei spre loturile împrejmuite sau o opresc. Culturi de cartof, porumb (mai multe varietăţi, unele pe care nu le-am văzut niciodată), se înşirau de-a lungul drumului către vechile temple. Şi m-am întrebat din nou, pentru  nu ştiu câta oară, care ar fi fost soarta omenirii, aşa cum o cunoaştem şi o tot rescriem, dacă ar fi întârzit (re)descoperirea continentului american. Cum ar fi evoluat dinamica populaţiei fără cartofi, porumb, tomate, vinete, soia, etc. Probabil că nu ne-am fi înmulţit în ritmul în care am făcut-o şi impactul felului în care am înţeles să trăim ar fi fost mai mic asupra mediului.

Am MIH_7914oprit la Templul Lunii, aflat în stare de conservare mai bună decât cel al Soarelui. M-au impresionat culorile vii ale frescelor care reprezentau animale sacre ori scene de sacrificii. Omul modern concepe cu greu că pentru cei ce trăiau pe acel meleaguri cu 5-6 secole în urmă sacrificiul uman făcea parte din viaţa de zi cu zi. Aproape fiecare muritor putea fi sacrificat pentru a-i îndupleca pe zei. Fireşte, cei mai mulţi care mureau pe altare erau prizonieri de război, dar de multe ori era vorba şi despre cei ce alcătuiau populaţia satelor învecinate. Nu ştim, pentru că nu avem relatări despre relaţia acelor vieţuitori cu zeităţile lor, dacă moartea era aşteptată cu teamă ori cu bucurie, gândindu-se că cel ce pleca dintre vii purta solie către zei, dar gândul că pe locurile pe care călcam cursese sângele celor ce pieriseră în sacrificii ritualice dă fiori chiar şi după sute de ani. Praful şi vânturile nu pot spune, în absenţa unor izvoare scrise, despre indienii moche, viru, chicama ori inca prea multe. Ghidul nostru chiar accentua că mare parte din ceea ce a ajuns până la noi s-a păstrat în legende şi alte creaţii transmise pe cale orală şi doar în extrem de mică măsură prin izvoare scrise. Cuceritorii au distrus ceea ce creaseră cei cuceriţi şi pentru o bună bucată de vreme s-au dovedit indiferenţi faţă de aceştia, desconsiderându-i într-atât încât nu au găsit de cuviinţă să le păstreze amintirea.MIH_7890

Am făcut, de pe Templul Lunii şi câteva cadre cu Templul Soarelui, aflat la câteva sute de metri distanţă Acesta se afla într-un grad de degradare mult mai mare, acţiunile de distrugere ale spaniolilor fiind mai eficace aici decât în Templul Lunii. După un scurt popas în centrul de informaţii care oferea şi obiecte de artizanat, care am pornit-o către Chan Chan. A fost unul dintre momentele în care am început să doborâm barierele formale între pasageri şi noi, cei care reprezentam Crystal Cruises, punând primele cărămizi la baza edificiului numit prietenie.

Traseul până la Chan Chan, oraş ritualic al indienilor chimu a presupus traversarea oraşului Trujillo. De acolo, în circa zece minuMIH_7889te am ajuns la site-ul aflat sub protecţia UNESCO. Peste 50 km pătraţi de construcţii din cărămizi din lut amintesc despre o civilizaţie puţin cunoscută. Ziduri, fresce, basoreliefuri, pieţe, dantelărie în forme de lut îmi  copleşesc privirile şi mă fac să îmi închipui acel loc în timpul de maximă înflorire a civilizaţiei care a creat acel oraş. În orice termeni s-ar purta discuţia, realizările sunt impresionante. Cu atât mai mult cu cât şi aici s-a încercat distrugerea  tuturor edificiilor.

Mizerie cruntă de-a lungul întregului traseu chiar şi odată intraţi în oraş. Gunoiul trona mai peste tot, în movile. În Trujillo, operatorul de turism care organizase tururile a oferit o masă deosebit de gustoasă într-un restaurant incredibil de curat, în contrast cu tot ceea ce era afară. Am încercat carnea de ied, gătită în stil tradiţional, după o reţetă inca. Nu pot spune decât că m-aş tot fi lins pe degete, de bună ce era. Regret doar că nu am obţinut secretul acelei reţete de la bucătarul şef al acelui restaurant…

Drumul de înapoiere spre port a fost extrem de tăcut. Digestia laborioasă precum şi mai multe pahare de vin peruan au venit de hac marii majorităţia pasagerilor. Peste noapte, frescele văzute în timpul zilei mi-au tot revenit în memorie. Şi cred că am avut şi nişte MIH_7862viziuni cu mari preoţi purtând colane mari de aur, oficiind sacrificiile şi scoţând din piepturile victimelor inimile încă pulsând…

 

Duminica, 25 ianuarie: tranzitarea Canalului Panama.

Cea de-a 8-a traversare a Canalului Panama pe care am făcut-o s-a dovedit şi cea mai scurtă. Deşi nu luam parte pentru prima dată la traversarea Canalului, nu am putut nici de data aceasta să nu fiu impresionat de uriaşa realizare inginerească şi de logistica acesteia. Cei 35 de metri diferenţă de nivel între oceanele Atlantic şi Pacific au cerut un tribut imens măsurat în vieţi, ani, materiale şi nu în ultimă instanţă, bani. Ba chiar şi crearea unui stat nou.

35 de ani a durat construcţia acestui canal care a tăiat Istmul Panama, permiţând navelor care altminteri fi înconjurat întreg subcontinentul sudamerican să ajungă dintr-un ocean într-altul în mai puţin de o zi. E important să amintesc faptul că ideea unui canal care să facă legătura între cele două mari oceane a apărut în anul 1534, când regele Carlos I de Espana a venit cu asemenea cerere. Caravanele care cărau aurul şi celelalte bogăţii ale continentului întâmpinând greutăţi teribile, ţinând cont că aveau de străbătut jungla. Abia inginerul francez care construise şi Canalul Suez a avut îndrăzneala să pornească un asemenea proiect. Numai că, datorită rocilor friabile care făceau ca săpăturile să se surpe încontinuu, junglei de nepătruns, bolilor tropicale precum febra galbenă şi malaria, după mai bine de 20 ani, nu a reuşit să sape decât 14-15 kilometri. Mii de muncitori, ingineri, şefi de şantiere şi-au piedut viaţa în acel timp, canalul fiind o investiţie dezastruoasă pentru francezi. Investiseră peste 300 de milioane şi au vândut intreprinderea guvernului american pentru doar 40 de milioane!

Înainte de a se apuca de treabă, americanii au fost interesaţi în primul rând de reginul juridic al acestei investiţii. Încercând să obţină de la guvernul columbian drepturile legate de Canal, şi realizând că nu vor obţine nimic concret, americanii au sprijinit un grup de revoluţionari. Tedy Roosevelt a implicat armata americană în acest conflict şi odată cu victoria revoluţionarilor sprijiniţi de SUA, statul Panama a devenit realitate şi şi-a proclamat independenţa. Normal că Washingtonul a recunoscut imediat independenţa acestui stat nou creat şi a obţinut cedarea întregii fâşii pe care urma a se construi Canalul pentru suma de 10 milioane de dolari la semnare, plus 250 de mii de dolari pe an, pentru anii ce urmau.

După ce au fost create condiţiile pentru a merge mai departe, americanii s-au pus pe treabă. Numai că în primă etapă nu le-a mers nici lor aşa cum se aşteptau. Jonh F. Stevens şi colonelul Georges Goethals au fost cei care au condus lucrările care aveau să ducă în final la terminarea acestei lucrări. Nu fără greutate. Realizând că unul dintre marii lor duşmani era banalul ţânţar, care era principalul agent de răspândire a bolilor tropicale, au investit imens în septizarea zonei. Apoi au avut tot felul de încercări venite din partea terenului. În timp ce în unele zone roca în care se săpa se sfărâma, permiţân apei să distrugă ceea ce tocmai fusese făcut, în altele, precum cele din zona Gaillard, din cauza rocii extrem de dure, investiţiile în maşini cu abur, forţă de muncă şi explozivi au ridicat costul pe mila excavată la 10 milioane de dolari!

Nu mai intru îndetalii acum , dar pentru această operă inginerească s-a creat un nou tip de beton, care era adus cu vapoarele din Portland. Realizarea imenselor porţi ale ecluzelor a reprezentat, de asemenea, o mare provocare, iar sistemul de lagăre a fost cel mai mare la vremea aceea.

Data de 15 august a marcat inauguurarea Canaluilui, oadată cu traversarea acestuia de către vasul cu aburi Ancon. Se cheltuiseră aproape 700 de miloane de dolari şi se plătise un tribut de vieţi omeneşti însumând peste 25000 de oameni. Peste 5000 dintre aceştia muriseră în „epoca americană”.

A fost o zi caldă, frumoasă, chiar dacă din loc în loc pădurea tropicală făcea ca unii dintre nori să lase din încărcătura lor lichidă cantităţi mai mici sau mai mari de apă . Se lucra peste tot la dragare şi mentenanţă. În unele locuri se puteau vedea lucrările celui de-al doilea canal care va lega Atlanticul de Pacific. Acesta va fi mai lat şi va permite tranzitul super-navelor care în acest moment nu au cum traversa din cauza lăţimii lor. Când am trecut pe sub podul Naţiunilor, mi-am amintit că în urmă cu câţiva ani, la prima mea trecere prin Canal, abia fusese început.

A fost cel mai aerisit tranzit pe care l-am văzut în atâţia ani, numărul vaselor ce aşteptau la intrările dinspre oceane sau la ecluze fiind incredibil de mic. Asta s-a tradus într-o traversare rapidă şi confortabilă pentru pasagerii noştri

Cartagena (vineri 23 Ianuarie).

Oraşul ne-a primit învăluit într-o uşoară ceaţă, rămasă, după cum aveam să aflu mai târziu, în urma unor zile foarte ploioase.  Intrarea către port oferă celui care stă pe punte două privelişti diferite, aflate într-un puternic contrast. Într-o parte poate vedea masivele ziduri ale fortăreţei ce a apărat vreme de câteva sute de ani locuitorii oraşului şi bunurile lor, iar în cealaltă parte linia frântă ce descrie contururile zgârie-norilor construiţi în ultimele zeci de ani. Pentră că, deşi nu mai trece pe aici aurul jefuit de conquistadori, economia zonei este extrem eficientă. Aici se află una dintre cele mai importante zone de liber schimb din lume. Într-o parte ziduri de piatră, acoperişuri grele, bastioane, de cealată parte beton, sticlă şi oţel.

Am docat în jurul orei 9 dimineaţa şi în scurt timp cei ce voiau să vadă ori să revadă oraşul, au ieşit în cîutare de taxiuri. Aici, din cauza unei uniuni sindicale foarte puternic, compania nu a putut organiza transport gratuit cu microbuze sau autobuze către centru oraşului. Prezenţa acestora înseamnă venituri mai mici pentru taximetrişti. Iar Cartagena are un număr foarte mare de şoferi de taxi. Unii încă mai conduc Dacii importate de pe vremea împuşcatului.

Întemeiat de către spanioli în 1585, oraşul păstrează, de-a lungul oricărei străzi din partea veche , parfumuri ale vechilor timpuri. Locuinţe, monumente, biserici, restaurante, toate amintesc despre timpuri în care piraţi, armate ori pur şi simplu cete de hoţi năvăleau încercând să răpească din bogăţia celor ce trăiau aici. Iar zidurile care încă străjuiesc inima vechii Cartagene, au căzut de mai multe ori şi au fost reclădite după fiecare încercare. Intrarea în oraşul vechi se face prin Porta del Reloj (Poarta Ceasului), care  aşa după cum o arată şi numele, adăposteşte un turn cu ceas.

Mergând încet pe aceste străduţe am avut impresia că mă aflam transpus în pagini de roman aparţinând lui Gabriel Garcia Marquez. nu sunt puţini locuitorii mai în vârstă care, scoţând câte un scăunel din casă, stau pe trotuare, sprijiniţi de zidurile caselor, privind la ceea ce se întâmplă. Fiind sărbătoare, multe dintre afacerile prezente aici şi-au redus sau chiar oprit activitatea. Doar restaurantele nu şi-au redus din activitate, având un număr sporit de clienţi. Alături de acestea, magazinele de bijuterii par a nu cunoaşte odihna. Vestitele smaralde columbiene nu încetează a trece ditr-o mână într-alta, pentru preţul corect. Una dintre cele mai mari companii, Colombian Emeralds, îşi are unul din principalele sedii de afaceri în acest oraş.

Parcurile mari, cu copaci impunători, erau intens populată la acea oră de amiază, când, cei ce nu îşi fac sieta, caută compania altora. Copiii, ca peste tot în lume, se zbenguiau pe alei. În umbra impresionantelor faţade ale bisericilor Juan Pedro Clever, Santo Domingo, ori ale catedralei, unii chiar moţăiau pe scăunele, ori aşezaţi pe bănci. Şi parcul central al oraşului vechi poartă numele lui El Libertador, Simon Bolivar, statuia lui ecvestră fiind amplasată chiar în inima acestei oaze de verdeaţă. Un loc care cred ca trebuie neapărat vizitat este Muzeul Aurului şi de Arheologie, cu impresionante colecţii de a artă precolumbiană. Trecând prin faţa vitrinelor şi studiind motivele acestor exponate şi domul în care fuseseră lucrate, m-am întrebat dacă vom avea vreodată dimensiune exactă a jafului sistematic la care a fost supusă America Centrală şi Latină de către puterile coloniale, indiferent care vor fi fost acestea. Şi dacă, din nou, vom avea vreodată cifrele cutremurătoare care să arate câţi dintre băştinaşi au fost ucişi în lupte, câţi în acţiuni de represalii, câţi s-au sinucis, neconcepând să trăiască în sclavie şi câţi au murit decimaţi de bolile aduse de pe bătrânul continent de către aventurierii poriţi în descoperirea El Dorado. Turistul este încurajat să vadă şi vechiul Palat al Inchiziei, care adăposteşte în ziua de astăzi, pe lângă vechi instrumente de tortură şi mai multe colecţii de artă precolumbiană.

Nu trebuie să mergi foarte mult pentru a vedea, pe rând, vechea clădire a Vămii, Palatul Guvernamental, Universitatea care poartă numele sfântului Augustin ori stadionul Serrezuela, care găzduieşte corridele, columbienii fiind mari amatori de lupte cu taurii. De aici, cei dornici, se pot îndrepta către imensele ziduri care au străjuit aşezarea timp de câteva secole şi pot merge printre bastioane. Peste golf, se văd în zare, umbrele zidurilor unei alte fortificaţii ce a asigurat apăratea poartului şi oraşului Cartagena,  fortăreaţa San Felipe.

De fiecare dată când am ajuns în Cartagena am fost avertizaţi asupra unor potenţiale pericole care ne-ar fi putut paşte odată ieşiţi în oraş. Fiind într-o ţară care are mari probleme cauzate de droguri, avertizarea spunea să evităm deplasarea dacă nu suntem în grup, să evităm a purta lucruri ce ar putea să ne transforme în potenţiale ţinte pentru hoţi, să nu acceptăm pachete ori obiecte de nici un fel, mai ales necunoscându-le provenienţa, ori să evităm consumarea unor alimente pe care nu le cunoaştem. Recunosc cu această ocazie că am încălcat mai toate aceste avertismente. Aproape de fiecare dată am ieşit în oraş de unul singur, sau m-am separat de grupul cu care ieşisem imediat ce am ajuns să vreau să văd mai mult decât terasa la care se bea o bere de producţie locală. Şi în ciuda tuturor argumentelor care încearcă să prezinte Cartagena drept un oraş nu prea sigur, recunosc: îmi place acest oraş. Imi place atmosfera, arhitectura, îmi plac oamenii lui prietenoşi şi mâncarea de aici. Nu îmi pot imagina la fiecare colţ de stradă câte un Pablo Escobar cu pistolul în pantaloni şi pace! Ba chiar m-a durut să văd, defiecare dată, cât de mulţi dintre cei aflaţi la bord nu ieşeau măcar pentru o oră sau două, de frica bandelor de traficanţi, Şi situaţia aceasta s-a repetat indiferent că m-am aflat la bordul unui vas de la Celebrity Cuises, MSC, Holland America ori Crystal…

 

Santa Marta

 

Santa Marta, Columbia, Departamentul Magdalena. (joi 22 ian).

Odată ajunși în Santa Marta, ne-am făcut mai întâi datoria noastră de fotografi și am tras câteva sute de cadre lângă vas, pe cheu, unde câteva zeci de furgonete  Ford ori Chevrolet, viu colorate, cu remorcile adaptate transportului de persoane, așteptau cu motoarele pornite pe cei ce urmau să facă un tur oficial al orașului. Portul era un amestec între un port de marfă, unul pentru pescari și pentru alt fel de vase de marfă. Cu multă, foarte multă poliție în jur și cu paznici înarmați pe la fiecare colț.

Chiar lângă vasul nostru ma multe pescadoare descărcau, sub pază militarizată, niște toni imenși. Exemplare de dimensiunea unui adult, erau ridicate de macarale și plasate în containere care urmau a transporta captura la fabricile de procesare. Cu această ocazie am realizat ce afacere imensă o reprezintă acest tip de pescuit. Apropape toate aceste pescadoare mari, care se ocupau cu capturarea tonului, aveau câte un mic elicopter de recunoaștere pe una din punțile superioare ori pe puntea de ala prora. Acolo sunt bani, mulți, altminteri nimeni nu ar investi în asemenea dotări.

După ce marea parte a pasagerilor se afle deja în afara vasului, am luat unul dintre autobuzele de la port spre oraș, împreună cu Neil și cu Cesar, colegii mei. Odată ieșiti pe porțile portului am început să ma întreb serios care fusese motivul pentru care cei ce făcuseră itinerariul, incluseseră și acest loc drept destinație pentru musafirii noștri de șase stele, așa cum e prezentată compania în toate reclamele. Și dacă mă întrebam în acele momente, am continuat a fi nedumerit încă multă vreme după ce deja pecasem.

După cum citisem,  Santa Marta era locul în care se stinsese din viață, în anul 1830 , la data de 17 decembrie, marele revoluționar Simón José Antonio de la Santísma Trinidad Bolívar Y Palacioî, mai pe scurt, Simon Bolivar.  Și după cum mă informase deja una dintre agentele operatorului de turism local cu care Crystal stabilise programul vizitei de aici, Simon Bolivar se afla încă, destul de puternic conturat în inimile localnicilor. Și asta pentru că în scurta sa viață a eliberat un număr semnificativ de teritorii de sub dominația puterilor europene coloniale. Se pare că visul lui fusese crearea unui stat latino-american după modelul Statelor Unite. Numai că, chiar oferind dulcea beție a libertății populațiilor destul de oprimate din zonă, Bolivar nu a fost scutit de critici, ori chiar de încercări de asasinate. Ca urmare, parte dintre acțiunile lui au fost suspendate, revoluționarul retrăgându-se pentru o perioadă în zona Caraibilor. Aici se pare că a contractat o boală care l-a măcinat, astfel că, la scurt timp după reîntoarcerea lui în Santa Marta a și murit. El Libertador este însă viu în inimile localnicilor și a multor viețuitori ai Americii Centrale și de Sud. Ferma la care a murit a devenit sanctuar, iar în oraș, edificii, străzi ori școli îi poartă numele.

Deși mă așteptam să văd un oraș cu multe vestigii vechi, ceea ce se vede în ziua de astăzi poartă în mare măsură semnul noului. Bine-nțeles, în centru poți vedea vechea catedrală Santa Marta, vechea clădire a vămii, ridicată pe la 1600, în care în ziua de astăzi se află Muzeul Aurului. În piața Simon Bolivar mai multe tarabe ofereau textile produse de atelierele locale, obiecte de artizanat și pălării de tip Panama, la prețuri destul de umane. Câteva restaurante, amplasate în jurul pieței, chemau pofticioșii să guste din specialitățile locale. Bucătăria locală îmbină elemente europene, amerindiene şi africane, cu rezultate foarte bune (judecând după expresiile extatice ale pasagerilor noştri care aleseseră să manânce pe terasele din jurul pieţei).

Am urcat din nou în autobuz și am mers să văd și alte ”atracții” ale orașului. Aveam să constat cu surprindere că motivul mândriei locale îl constituia un mall nou, în care găseai aceleși mărfuri pe care le poți găsi oriunde în lume într-un asemenea loc. Așa că, după ce am dat o tură și am băut o cola cu gheață, m-am urcat din nou în autobuz și m-am întors la vapor. Pe drum nu am putut să nu remarc imensele grafitt-uri cu mesaje de tip: Santa Marta – Oraș Revoluționar, ori Revoluția continuă, ori Mereu pe baricade. Drumurile se prezentau în stare destul de proastă, așa cu nu m-am putut opri în a gândi că probabil revoluția care continua, consemna destule focuri de mortiere, care lăsau cratere în asfalt. În scimb, promenada întinsă de-a lungul țărmului este de-a dreptul spectaculoasă.

Cele câteva ore petrecute în oraș nu au putut lămuri dilema mea: de ce, oare, ne aflam acolo și nu în altă parte?

Curacao.

MIH_6931 Ziua de marţi, 20 ianuarie ne-a găsit în Curacao. Distanţa dintre Santo Domingo şi Curacao a fost acoperită de Crystal Serenity la pas, dacă pot spune asa, fiind necesară o viteză medie de numai 11 noduri.

Curacao-aceleasi culori, acelasi amestec de limbi , rase, naţionalităţi. Willemstadt, orașul capitală ne-a întâmpinat la fel de primitor ca întotdeauna.

Trăgându-și numele, se pare, de la cuvântul portughez coracao, care înseamnă inimă, acest teritoriu se află sub administrarea regatului Țărilor de Jos. Orice ghid turistic consemnează faptul că aici viețuiesc circa 140-150 de mii de locuitori, număr sporit considerabil de zecile de mii de turiști care vin aici pentru perioade mai lungi ori mai scurte.  De fapt, turismul este una dintre principalele surse ale bunăstării insulei. Alături de acesta, economia locală mai oferă capacități de rafinare și stocare a produselor petroliere, servicii de alimentare (bunkering) pentru vapoare, capacități de stocare și transfer a mărfurilor, servicii bancare. Deși rutele comerciale s-au extins de-a lungul timpului, acest loc a rămas una dintre ”inimile” comerțului internațional.

Pasagerii lui Serenity au ieșit rapid la țărm, grăbindu-se să descopere sau să redescopere,după caz, restaurantele primitoare, cu bucătărie de calitate și cu prețuri chiar foarte atractive. Alte ținte au fost magazinele de tip duty-free care au făcut ca aceștia să înceapă a cheltui bani pe ceasuri, bijuterii ori parfumuri. Nu cred că există vreun mare producător de asemenea bunuri care să nu fie reprezentat pe insulă.

Am ieșit și eu, în viteză, dornic să găsesc cât mai repede un loc cu wi-fi, de unde să îmi pot suna Anuța și Mateiul. Și fiindcă ne aflan într-un loc civilizat, care a înțeles mai de mult că pentru a avea bani și oameni care să vină, ori să revină aici, investind în tot ceea ce înseamnă element de infrastructură, am găsit wi-fi fără plată cam peste tot pe unde m-am învârtit. Primul popas l-am făcut chiar lângă terminalul în care eram docați și datorită calității bune a semnalului, am putut să îmi aud familia imediat. După ce am aflat toate noutățile de pe acasă, am luat-o ușor la pas, redescopMIH_6932erind cu aceeași plăcere străzile înguste, casele colorate, ambianța de perpetuă sărbătoare din zona din vecinătatea portului. Luasem cum mine un aparat de fotografiat și din când în când mă opream să mai iau câte un cadru. Și cu această ocazie mi-am amintit că deși m-am aflat în Curasao de multe ori, aveam imagini din acest loc doar din 1999, de la finele anului, când m-am aflat pentru prima dată aici, imagini pe care le am acasă, pe film de 35 de milimetri.

Am mers și eu în direcția în care, inevitabil, se îndreaptă toată lumea: spre centrul comercial și financiar al insulei. Asta a însemnat să trec podul mobil, pod care se rotește la unul dintre capetele MIH_6898sale pentru a face loc, din când în când, navelor de toate calibrele, care se îndreaptă spre zona de docare din imediata vecinătate a centrului. Majoritatea colegilor mei, din toate departamentele, se afla înșirată de-a lungul promenadei, folosind ”la greu” wi-fi-ul gratuit. Imediat după ce trece podul, turistul de află într-un adevărat impas. Unde să meargă mai întâi; în ce magazin să intre mai întâi, ori la care restaurant ori terasă să se oprească. Eu nu aveam de rezolvat această dilemă, cunoscând deja, chiar bine dispunerea magazinelor, restaurantelor, băncilor ori a unor alte atracții ale locului. Și, fiind deja pe un teritoriu cunoscut, m-am îndreptat spre locurile care mă interesau, spre a face câteva cadre. Și în ciuda aglomerației, care, peste zi este ceva absolut normal, am reușit să ”trag” câteva cadre de care să fiu mulțumit.

M-am oprit pentru o vreme la o terasă, pentru o cola rece și am admirat spectacolul deshiderii podului mobil și al trecerii unor ambarcațiuni cu pânze, dinspre și către docul din inima orașului. Lumina apusului făcea ca totul să apară într-o haină aurie, iar reflexiile de pe suprafața apei să pară mici flăcări vioaie care apăreau și dispăreau după reguli doar de ele știute.

După ce podul a revenit în poziția care să îmi permită întoarcerea la vas, am luat-o încet, la pas, către port și după ce am mai vorbit încă o data cu familia mea, m-am întors la bord. Aici se pregătea, pentru pasageri, o petrecere având tema Curacao…iar eu trebuia să fotografiez evenimentul, lucru pe care l-am și făcut, terminându-mi activitatea puțin după MIH_7040miezul nopții.

 

Probabil ca nu voi mai posta mai mult de un port. Materialul a fost pregătit în vederea publicării lui. Încă nu am nici o idee la ce soluţie voi recurge, dar poate vreodată voi reuşi să văd, sub formă de volum, ce am „copt” în aceţti ani. Pentru ca mai este material de un volum destul de consistent, adunat în anii trecuţi. Dar cum nu prea îmi dă mâna să editez pe propria mea cheltuială, am lăsat să se adune praful peste vechile scrieri…

Santo Domingo.

După o zi pe mare în care am început să ne vindem munca din seara de gală, duminică, 18 ianuarie am ajuns în Santo Domingo, Republica Dominicană. O zi care se anunţa, cel puţin din punct de vederee meteorologic, frumoasă. Ca mai toate porturile de pe continentul sud-american şi aici am avut senzaţia ca m-aş afla într-un loc supus vreunui asediu. Garduri de sârmă înalte străjuiau portul, elicoptere dau din când în când câte un tur pe deasupra tuturor clădirilor şi instalaţiilor.

Am căutat să iau legătura cu agentul portuar pentru a vedea dacă poznaşul meu de bagaj a ajuns în sfârşi în acelaşi loc în care mă aflam eu. Şi s-a făcut că tocmai îl luase în primire cu vreo câteva ceasuri înainte, aşa că îl avea in portbagajul maşinii. Nu pot descrie starea pe care mi-a dat-o simpul fapt că îmi schimbam, după aproape 5 zile tot ceea ce avusesem pe mine! Numai că, prin această întâmplare, am avut ocazia să asist la dărâmarea a încă unui mit. Bagajul fusese deschis şi răscolitMIH_6846 . Gata! Pentru mine s-a dus o dată mitul punctualităţii germane, având în vedere că Lufthansa mi-a plimbat bagajul vreme de 4 zile după ce am aterizat în Miami, iar pe de altă parte cel al corectitudinii germane, având în mână un bagaj care fusese deschis (lacătul fusese tăiat şi nici nu au notificat asta) şi al cărui conţinut fusese dijmuit.

Insula pe care se află Repubica Dominicană a fost descoperită de Cristofor Columb la primul lui voiaj peste Oceanul Atlantic şi a purtat iniţial numele de Insula Hispaniola, în cinstea monarhilor iberici care finanţaseră această intreprindere. Numai câţiva ani mai târziu, fratele lui, Bartolomeo, avea să fondeze actualul oraş, pe malul râului Ozama. Santo Domingo a purtat mai întâi numele La Nueva Isabella, în cinstea reginei Isabella a II-a a Spaniei. Ca prim oraş fondat de spanioli în Lumea Nouă, Santo Domingo a avut şi prima universitate, primul castel, prima catedrală şi prima mănăstire. De altfel această zonă a fost declarată arie protejată de către UNESCO.

Zona colonială, nucleul oraşului vechi, mai oferă şi astăzi privitorului posibiltatea de a admira impunătoarea catedrală Sfânta Maria Mică, ori primul castel care a aparţinut vice-regelui Don Diego Colon, un alt frate al descoperitorului Americii. Bogăţia locului a făcut ca Sir Francis Drake, piratul care a prădat în numele reginei Angliei, să captureze acest oraş. A primit o răscumpărare de 25000 de ducaţi de aur, dar a luat cam tot ceea ce se putea lua de aici. O legendă afirmă că a lăsat doar clopotele bisericilor din ceea ce era considerat preţios pentru locuitorii oraşului. Între 1936 şi 1961, oraşul a purtat numele dictatorului Rafael Trujillo. După asasinarea acestuia numele oraşului a fost schimbat din nou, fiind cel iniţial.

M-am îmbarcat într-unul dintre microbuzele puse la dispoziţie gratuit de autoritatea portuară şi în câteva minute am ajuns din port în centrul oraşului. Mi-am făcut loc printre gălăgioşii ghizi locali care trăgeau de oameni pentru a îi convinge să-i angajeze pentruun tur. CMIH_6839u mica hartă a oraşului în mână, am luat-o la picior, oprindu-mă din când în când MIH_6831să fac câte o fotografie. Locul seamănă cu atâtea altele văzute înaintea lui. Poţi spune că te afli într-o fostă colonie spaniolă după arhitectura fortului, după culorile faţadelor caselor, după dantelăria de piatră de pe frontoane şi cornişe.  Santo Domingo mai are în comun cu atâtea alte foste aşezări spaniole şi aerul de delăsare, de nepăsare în faţa ravagiilor făcute de vreme, de vremuri ori de mâna omului. În afara construcţiilor noi, totul pare să se năruie. Linii de tensiune se caţără fără a urma vreo regulă pe ziduri, pe stâlpi, pe acoperişuri, ori urmează trasee sinuoase pe sol, fără mare grijă pentru siguranţă. Ţevi de apă sau canal parcurg, la fel, trasee pe ziduri, prin canale abia astupate sau chiar pe sol. Puţine case din partea veche, colonială a oraşului mai au faţada integră. Ici-colo, din asfalt ţâşnesc şuvoaie de apă,dovedind starea precară a conductelor.  Era duminică şi mulţi dintre locuitori se plimbau sau căutau umbra parcurilor. Intrând în catedrală, am întâlnit încă mulţi localnici, aşezaţi în bănci, reculegându-se deşi era deja ora siestei atât de dragă celor ce locuiesc într-un climat atât de cald.

Pe strada Mercedes, un cal slab, de-a dreptul jigărit, uda asfaltul, moţăind între hulubele unei trăsuri destinate a plimba turiştii prin oraş. Imediat după colţ se afla mausoleul dedicat eroilor neamului, în care îşi află odihna trupurile mai multor conducători mai vechi sau mai noi, ori ai unor generali. Am intrat şi am fost impresionat nu atât de picturile interioare cât de jocul luminilor prin ferestrele cupolei edificiului.

Un vânzător de bijuterii s-a luat după mine şi deşi am căutat să îl conving că nu voiam să cumpăr nimic de la el, m-a urmat, insistent, cale de mai multe străzi, până când am lăsat expresia de om liniştit de pe faţa mea şi încruntându-mă spre el i-am cerut insistent s-o ia din loc. I-am spus să se uite după americani bogaţi, nu după români cu găuri în buzunare. Părea să fi înţeles. Numai că, MIH_6812peste vreo douăzeci de minute, când urma să iau un microbuz care să mă aducă la port (care poartă numele Saint Souci) mă pomenesc strigat din nou si întrebat dacă chiar nu vreau să cumpăr nimic, urmând a primi un preţ foarte, foarte bun…

În zona portului m-am mai învârtit printre tarabele unor artişti locali şi a vânzătorilor de suveniruri. Din când în când câte un elicopter militar duduia ameninţător pe deasupra zonei. Nu mi-am putut împiedeca gâdul să zboare către una dintre distracţiile favorite ale fostului dictator Trujillo, care obişnuia să îşi ia inamicii MIH_6822politici în elicopter şi să îi arunce de la înălţime, urmărind cum se zdrobeau la contactul cu solul. O gură de limonadă, câteva vorbe schimbate cu frumoasele hostese din terminal şi s-a încheiat scurta experienţă dominicană.

Nu m-a deranjat în vreun fel nimic din ceea ce am întâlnit, dar nici nu m-a făcut să simt că aş fi pierdut ceva dacă nu aş fi ajuns în acel loc. Pentru că  oraşe, cu trecut, civilizaţie, arhitectură, culori ori tradiţii culinare poţi găsi in Panama, în Mexic, Honduras ori Costa Rica. Şi în multe altele…TON_8813

108 zile în jurul lumii

 

 

Partir c`est mourir un peu… Plecând de atâtea ori de acasă, mai ales din clipa în care am devenit soţ şi mai apoi şi tată, am murit de prea multe ori. De atâtea ori mi-am promis că nu va mai fi o dată viitoare, dar realitatea m-a învăţat cât de adevarată este vorba englezilor: never say never (niciodata să nu spui niciodată) şi cât de lipsit de sens este să iei angajamente pe termen lung, care implică nu numai viaţa ta, dar şi a celor de lângă tine.

Din 2013, când telefonul a sunat şi mi s-a propus o nouă cooperare, am avut norocul să îmi pot alege locul în care am vrut să lucrez, perioada şi în linii mari şi oamenii cu care să formez echipa.

13 ianuarie. În pragul casei îl strâng încă o dată pe bărbăţelul meu drag, Matei, îmi iau rămas bun de la părinţi şi plec însoţit de Ana mea spre autogară. A urmat din nou, una dintre cele mai sfâşietoare desparţiri. Nu numai că urăsc să nu o văd pe Ana mea, că îmi lipseşte tot ceea ce facem împreună şi tot ceea ce ne defineşte ca familie, dar cred că odată cu înaintarea în vârstă devin din ce în ce mai dependent de atmosfera de cămin, de căldura lui, de mirosuri, mâncăruri, vorbe, gesturi. Un drum până la Iaşi, un popas de câteva ceasuri la mătuşa şi apoi începe un lung şir de peregrinări prin aeroporturi. Sar dintr-un avion în altul şi ajung de la Iaşi la Bucureşti, de aici la Muchen şi mai apoi, după unsprezece lungi ore, la Miami. Un zbor plin de goluri de aer, de ţânci care plâng dintr-o grămadă de motive care pot face un ţânc să plângă, de femei şi bărbaţi înghesuiţi unii în alţii de nevoia aceasta a mişcării dintr-un loc într-altul al globului.

Miami, 14 ianuarie, ora17.30. Ofiţerii de la imigrări sunt plictisiţi. Atât de plictisiţi încât îi doare exact in şaisprezece de şirurile lungi de oameni din faţa lor care se uită la ei ca la adevăraţii zei ai ştampilelor cu acceptul de intrare în State. Urmează încet şi cu oarecare scârbă rutina care îi transformă în automate cu formă umană, fără prea multe sentimente, fără empatie. Pune degetele de la mâna dreaptă pe scanner. Pune degetul mare la de la dreapta. OK. Acum pune degetele de la mâna stângă. Bine. Acum degetul mare. Bun. Acum uită-te la cameră. Poză. Urmează ştampila pe paşaport şi te îndrepţi spre zona de unde trebuie să îţi ridici bagajul. Aici am prima surpriză cu adevărat neplăcută. Bagajul meu, pentru care am primit o grămadă de asigurări de la tipa de la aeroportul din Iaşi că îl voi primi la destinaţie, lipsea. Mă aştepta un funcţionar cu o hârtiuţă în mână, pentru a mă anunţa că bagajul meu va ajunge la Miami pe data de 15, cu aceeaşi cursă cu care tocmai am venit eu. Resemnat, o iau cu coada între picioare spre ieşire. Negociez cu o taximetristă de origine haitiană tariful până la port şi mă aflu din nou în mişcare.

În clipa în care am ajuns la terminalul care găzduia Serenity am realizat că nu am mai venit pe aici de prin 2007 sau 2008. O mică eternitate. După ce am trecut de filtru, sunt primit la intrare de oameni pe care îi cunoşteam deja. Gărzile de la security, câţiva de prin shop şi Spa. Îmi intâlnesc doar câteva minute mai târziu colegii. Cu Neil nu m-am văzut din septembrie. La fel şi cu Aniko, care e pe picior de plecare. Am dat mâna pentru prima dată cu Cesar şi Anthony, doi fraţi din Peru, care întregesc echipa. După ce am îndeplinit formalităţile necesare şi după ce am făcut plângerea care ar trebui să îmi aducă bagajul a doua zi, pe 15, am primit cheia de la un apartament. Încă nu era o cabină disponibilă pentru mine. Aşa că m-am lăfăit o noapte în apartamentul de şase stele ale unor pasageri care vor ajunge abia pe 15 după amiaza. Cu greu am putut dormi trei-patru ore. Gândurile legate de casă, de cei iubiţi, de necunoscutul pe care îl aducea această croazieră în jurul lumii nu mi-au dat pace să mă odihnesc. În plus, îmi stătea ca o greutate pe cap, gândul la bagajul în care aveam tot ceea ce îmi trebuia.

Ziua de 15 nu a fost prea încărcată. Obişnuit să muncesc multe ore fără pauză atunci când sunt la bord, nu îmi pare nimic greu. Fraţii fotografiază îmbarcarea, eu printez, creez nişte template-uri noi, fac ordine prin calculator, preţuri; într-un cuvânt intru în rutina locului. Câteva sute de cadre de îmbarcare, alte câteva sute de cadre de la o petrecere cu baloane şi primele panouri îşi pot primi în cursul serii fotografiile pentru a fi afişate.

Lovitura de graţie mi-o administrează însă cei de la aeroport care nu mi-au adus bagajul. După toate aparenţele îmi voi avea lucrurile abia în data de 18 ianuarie, în Santo Domingo. Până atunci trebuie să mă descurc cum pot. Şi asta a a însemnat că în noaptea de 15, după ce mi-am spălat la mână boxerii şi ciorapii, m-am dus la una dintre spălătorii şi i-am călcat pentru a putea avea lenjerie curată în dimineaţa de 16. Această zi aducea prima seară de gală a croazierei. Noroc mare că am avut cu mine port-smoking-ul şi am avut cu ce mă îmbrăca pentru asta.

 

 

Sfârşitul primului „episod”

Probabil că va urma…

Veşnica atracţie a ticăloşiei

Sunt, la fel ca atâţia alţii, părinte. Şi tot la fel ca atâţia alţi oameni, mă aflu şi în ipostaza de a fi şi părinte spiritual (îmi place tare mult cum sună!) sau naş a două fete. Una dintre ele e la vârsta când păpuşile încă sunt cele mai bune prietene ale ei, cealaltă e o adolescentă superbă, purtând în ea toţi drăcuşorii necesari să o facă, în scurt timp, o femeie interesantă, dezirabilă şi cu personalitate puternică.

Numai că drăcuşorul ăsta de fină a mea mi-a produs una dintre cele mai mari şi neplăcute surprize. Aflu că îşi pierde vremea în organizaţia de tineret a PDL. Bun…până la un punct , tuturor ni se admit erori, dar să o aud cum îmi vorbeşte despre Flutur ori Balan cu „domnul Flutur” şi „domnul Balan”, a fost mult prea mult pentru mine. Şi trebuie să recunosc că am început să fierb sub presiune, aproape să scot aburi pe nări, gândindu-mă că bâzdâgania pe care mai ieri o ţineam în braţe şi o alintam când avea crampe, vorbeşte cu respect şi chiar admiraţie despre doi oameni pe care nu îi consider numai duşmanii mei personali (personificând ceea ce are mai abject, mai murdar, mai perfid cloaca ce se cheamă politică mioritică), dar şi inamicii a zeci de mii de oameni cu ceva bun simţ, care îşi câştigă onest mult-puţinul lor şi care nu caută a se insinua, chiar şi când s-a dovedit că nu-s decât nişte accidente ale Soartei, în viaţa altora.

Numai că, obişnuit să judec lumea în termeni ca valoare, cinste, corectitudine, bun simţ, nu am luat în considerare că cei ce au devenit emblematici pentru aceste vremuri sunt tocmai ticăloşii.

Mă doare să văd că scriitorul cu oi, inventatorul gripei aviare, a spârcâieciului de dat pe cauciucuri, în vămi, chipurile pentru dezinfecţie, călăul pădurilor sucevene, părăduitorul de bani publici, devine model pentru cineva drag mie. Aş putea continua cu pagini întregi de descrieri care îl înfăţişează pe  tribunul Bucovinei, Napoleonul de Humor (vremea în care am lucrat în presă m-a ajutat să intru în contact cu suficiente astfel de informaţii), dar indiferent ce aş spune eu, sau alţii asemeni mie, nu putem intra în competiţie cu măriile lor, „politicienii”.

Pentru că, din bani pe care nimeni, niciodată, nu îi va putea justifica în adevăr, politicianul „cool” organizează sindrofii pentru tinerii alungaţi din şcoli de zecile de miniştri ai educaţiei care parcă s-au întrecut în a crea sisteme de învăţământ din ce în ce mai puţin operaţionale. Aici vor vedea chiloţii  „super-vedetelor”  create, într-o competiţie nebună, de televiziuni ce operează cu formate expirate de zeci de ani, cumpărate pe bani grei din străinătate, ori de ziare tabloide care se vând doar în funcţie de numărul de buci ori ţâţe dezgolite de pe prima pagină. „Politicianul cool” va veni şi va da sarmale, pe care noi, fraierii, le mâncăm în liniştea căminelor noastre şi ţuică ori vin pentru a încălzi atmosfera, după care va vorbi, mobilizant, despre ticăloşia „celorlalţi”, despre comunism, Europa, gaze de şist, Băsescu ori revoluţie.

A trecut o zi de la şocul suferit şi încă fierb de draci. Nu numai din cauza unui gunoi ca Flutur, ci din cauza tuturor fluturilor de acest gen, indiferent de partid. Îmi dau seama că nu vom fi niciodată în stare să mai avem o clasă politică integră, capabilă de aspiraţii inalte, de altruism, atât timp cât „cloştile” acestor pui fără direcţie, idealuri ori modele, sunt „cocoşii” partidelor cu doctrine împrumutate, schimbate precum ciorapii, delapidatorii, bişniţarii sau hoţii cu manşete albe şi cravate.

Pot doar să sper că educaţia ulterioară, propriile experienţe, cucuiele dobândite în urma încercărilor de pe drum, o vor face pe fina mea şi pe alţii asemeni ei, să aleagă nu ceea ce se prezintă drept „cool”, ci ceea ce are valoare azi şi va fi valabil şi mâine şi mai târziu.

Cred că avem de a face şi cu o problemă de moralitate. A profita de tineri, a folosi tehnici de merchandising şi marketing pentru a îi transforma în zombişorii unor partide este imoral. Dacă toţi condamnă indoctrinarea practicată în anii comunismului, la nivel declarativ, la nivel faptic nu fac decât să dezvolte şi să înnoiască tehnicile specifice indoctrinării. Esenţa crimei nu e nouă. Numai modus operandi…

Lumea se schimbă, fie că vrem sau nu. Numai că nu o schimbă un nou Eminescu, Maiorescu (pomenit aiurea în tramvai de Băsescu), Lazăr, Haret, ci un Flutur, Bălan, Harşovschi şi alţii asemeni lor din tot felul de partide (pardon…găşti).

De ce ne costă bolile mai mult decât pe alţii?
Pentru cine nu ştie, s-a facut că am fost plecat, din nou, mai multe luni pe mare. Adică pe un vas de croazieră unde am detinut poziţia de manager de laborator foto pe un vas de 6 stele.(cel puţin aşa îl clasifică mai multe agenţii de rating din domeniu…)
Întâmplarea a făcut ca în acest răstimp să am oarece probleme cu ficatul şi ca urmare am abordat medicul de la bord. Dupa o consultaţie şi nişte analize ce au relevat niste valori imense pentru trigliceride si transaminaze, medicul de la bord a decis sa fiu trimis spre investigaţii suplimentare pe ţărm, la un spital, unde sa mi se facă teste suplimentare si o ecografie, ceva, care să arate starea in care se afla ficatul meu şi să încerce identificarea cauzei care determina valorile din sânge şi starea mea generală. Dupa o primă încercare, eşuată, în Bordeaux, unde nu am putut fi consultat pentru că era prea târziu şi clinica cu care compania avea contract era deja închisă, am fost vazut de medicii din Le Havre.
Cine a ajuns pe acele meleaguri ale Franţei, ştie că Le Havre nu este tocmai o metropolă. Oraşul care îşi câştigă în bună parte banii din instalaţiile sale portuare, este un principal nod care conectează Franţa de vecina sa de peste Canalul Mânecii, Marea Britanie.
Am ajuns la spitalul din Le Havre inainte de ora 11 dimineata, într-o zi de sâmbătă. Înaintea mea mai erau câteva traume (accidente de circulaţie, o căzatură de pe o scară şi un picior rupt la un meci de fotbal).
În momentul în care am trecut de persoana de la recepţie, care a înregistrat toate datele mele personale precum şi motivul pentru care mă aflam acolo, a început să se mişte şi maşinăria destinată ocrotirii sănătăţii cetăţeanului francez . Pe scurt, am fost măsurat, cântărit, mi s-a luat tensiunea, noi teste de sânge, după care am fost dus la computerul tomograf. La finalul acestui traseu, doi medici au interpretat datele si mi-au prescris niscai hapuri, insistând totuşi că, pentru rezultate bune ar trebui să mai revin la control şi să încerc să schimb regimul de viaţă, cuprinzând mai multă odihnă, ore regulate pentru mese şi un control mai riguros al alimentaţiei.
Am plecat , impresionat de amploarea investigaţiilor făcute pentr un lucru pe care eu (încă) îl consider minor. Şi la fel de impresionat am fost de curtoazia întregului personal din spital şi de modestia afişată de toţi cei pe care i-am întâlnit. Nu cred că un medic din Franţa nu are bani pentru un ceas de marcă, o bijuterie, ori pentru haide de calitate. Nici o persoană din cele întâlnite nu purta bijuterii şi nu etala în nici un fel elemente care să fi sugerat un nivel de trai mult mai ridicat decât cel al pacienţilor lor, în cea mai mare parte lucrători obişnuiţi. Medicii purtau combinezoane de acelaşi tip cu cele purtate de personalul mediu.
După vreo săptămână am primit acasa, în România, copia facturii pe care Spitalul a trimis-o companiei pentru care am lucrat. Sincer să fiu, aveam emoţii, gândindu-mă că am produs o gaură cât China de mare în bugetul angajatorilor mei. Când colo, întreaga consultaţie a costat…48,16 Euro. Am această factură şi o pot arăta oricui nu m-ar crede.
Ei bine, din acest moment am o mare, mare nedumerire. Analizele ce mi s-au făcut, dacă ar fi fost să le fac la oricare laborator din Suceava, m-ar fi costat, numai ele, mai mult decât întreaga nota de plată din Franţa. Iar o investigaţie la computerul tomograf (al cărui DVD îl posed) ar fi însemnat în jur de 150 de euro. Întrebarea este : suntem noi atât de bogaţi încât să ne permitem să plătim de circa trei ori mai mult decât rudele noastre (oarecum) latine? Ori boline noastre sunt atât de deosebite şi de încâlcite încât numai savanţii să le poată desluşi? Ori poate nu e vorba decât (iar) de statutul nostru de umili şi umiliţi, cărora li se impune din afară şi ce să poarte şi ce să mănânce şi cât să dea pe gaz, pe electricitate, pe hrană… Pentru mine răspunsul este din ce în ce mai uşor de dat şi nu mă mulţumeşte deloc concluzia la care am ajuns. Pentru voi?

Puţin realism nu strică!

Sunt deja patru ani de când oraşul a devenit de nesuportat pe perioada verii. Sunt deja patru ani de când sub umbrela pe care o poate reprezenta motivaţia necesităţii efectuării unor reparaţii sau a extinderii unor utilităţi, avem de a face în fapt cu măsura nepriceperii municipalităţii şi a partenerilor acesteia în a asigura desfăşurarea unor operaţiuni fără pedepsirea populaţiei. Şi când folosesc acest termen el este folosit cu sensul său propriu, pentru că, felul în care minţile sclipitoare ale secolului XXI ştiu să organizeze orice tip de operaţiuni ce implică infrastructura, lovesc repetat şi în moduri variate în populaţie Sucevei.
În câteva zile se va intra în campania electorală ce are ca ţintă ocuparea locurilor în administraţia locală.
Ceea ce nu au înţeles unii dintre cei ce şi-au anunţat deja participarea, între care şi actualul primar, este că şi răbdarea are o limită. Motivaţii de genul “am făcut…” nu sunt suficiente dacă ceea ce ai făcut (şi nu cu bani de acasă, ori cu bani de la partid) a costat populaţia mai mult decât moţul cu care vrei să te împăunezi. Dacă are domul Lungu curajul să facă un calcul, să spună cat ne-au costat pe noi, sucevenii, în unităţi de timp, degringolada creată de lucrările de înlocuire a reţelelor de apă. Cât a costat în termeni materiali şi al calităţii aerului, surplusul de combustibil ars de vehiculele ce se deplaseaza într-un oraş blocat, cât costă piesele şi reparaţiile necesare în urma distrugerii aceloraşi vehicule prin tranşeele cu care municipalitatea, prin cei agreaţi a executa acestea lucrări ne-a blagoslovit. Nu pot înţelege conform cărei cutume trebuie să râcâi asfaltul azi şi să acoperi porţiunea decopertată după o saptamână sau două. Nu înţeleg de ce, pe bani europeni (sanchi) sau nu, bordurile şi pavelele în anumite zone trebuie înlocuite la scurt timp după ce deja se făcuse acest lucru. Nu pot înţelege de ce, deşi se ştia că se va interveni pentru modernizarea instalaţiilor de iluminare, s-a intervenit pe trotuare, cu pavele, pentru ca apoi acestea să fie demontate în vederea executării cablării subterane şi mai apoi să se aşeze din nou pavimentul. Situaţia aceasta nu a fost singulară. Strada Gheorghe Doja a fost martora unor succesive “asalturi” ale constructorilor care azi turnau asfalt unde se introduseseră noile conducte de apă şi canal pentru ca mâine să spargă acelaşi asfalt întrucât uitaseră să facă racorduri laterale.
Să apară cineva şi să se bată cu pumnul în piept pentru ce s-a făcut, fără a avea curajul să analizeze preţul real cu care s-a făcut acel ceva, este o dovadă de neseriozitate. Cu atât mai mult cu cât acel ceva probabil că nici nu este la nivelul calitativ dorit. Şi nu trebuie să fii savant pentru a sesiza mirosurile insuportabile din anumite zone din oraş pentru a-ţi da seama că reţeaua nu funcţionează cum ar trebui.
Şi dacă tot se laudă domnul primar cu realizările lui, îi voi aminti de un lucru care în ciuda solicitărilor cetăţenilor care l-au trimis la Primărie (eu nu i-am dat acest credit) nu l-a rezolvat nici până astăzi. Deşi I s-a sesizat în mai multe rânduri că pe traseul de maxi-taxi care leagă oraşul de cartierul Burdujeni-sat beneficiarii licenţelor de transport îşi fac propriul program şi nu acoperă intervalul orar anunţat (5-23), nu s-a luat nici un fel de măsură împotriva lor. Dacă are dubii, domnul primar se poate uita pe înregistrările camerei video de lângă casa lui moş Andruşcă. Va vedea că sâmbăta şi duminica locuitorii zonei beneficiază de atenţia transportatorilor doar până puţin după ora amiezei , iar serile, după orele 19, sunt complet văduvite de prezenţa maşinilor transportatorilor privaţi. Mijloacele puţine ale municipalităţii nu au cum acoperi necesarul zonei…
Să îi amintesc domnului primar că ultimii ani au consemnat un asalt fără precedent asupra domeniului public prin tot felul de extinderi de spaţii de la parterul blocurilor sau prin apariţia a tot felul de gherete pe spaţiile verzi şi pe amenajările dintre blocuri?Ăia au ridicat acele construcţii cu de la sine putere? Dar monstruozitatea apărută în faţa Bibliotecii Municipale ? În afara orgoliului lui Flutur , care trebuia gâdilat, care a fost noima apariţiei acelei construcţii care nu se încadrează în arhitectura locului , obturează un spaţiu de cultură şi a fost ridicată cu preţui sacrificării unor arbor ice asigurau o pată de verdeaţă şi vreo câteva respiraţii de aer curat în plus. Câte mii de turişti (mai ales străini, că nu-i aşa ? aştia colcăie ,săracii, prin zonă şi nu găsesc direcţia) au trecut pragul acestei briliante investiţii?
Domul Lungu afirma că are proiecte de terminat. Ceea ce am văzut până acum ne-a dat măsura inspiraţiei sale. Poate că un proiect pe care chiar ar trebui să-l ia în consideraţie ar fi cel al unei retrageri onorabile acum…
Şi dacă spusele şefului de partid al domnului Lungu sunt adevărate,că un PDL-ist face de trei ori mai mult decât un USL-ist, atunci trebuie chiar şi ei să admită că disconfortul, pagubele directe în buzunarele sucevenilor, risipa de timp ,au fost într-adevăr la cote de cel puţin trei ori mai mari în toată această perioadă decât ar fi fost dacă ar fi fost concepute de cineva care chiar gândeşte şi este în stare să aibă un plan coerent. Vremea lui „hei-rup” a cam trecut. Nu trebuie (este imperativul vremurilor moderne) să munceşti mult şi aiurea cât mai cu seamă cu inteligenţă, cu noimă.

La curve cu bilet de voie de la popă

Tocmai când eram pe punctul de a afirma că ministrul Igaş are, totuşi, ceva în chestia aia pe care o tot duce la frizer, a venit şi confirmarea faptului că minunile s-au terminat de mult şi nu mai putem spera la altele. După ce s-a declarat de acord cu legalizarea prostituţiei, a scos-o pe aia cu: „dacă Biserica Ortodoxă va fi de acord”…
Să aruncăm o privire la o parte a activităţii intreprinse de poliţia din România…O bună parte a acestei activităţi este legată de practicarea prostituţiei,de traficul de persoane în vederea prostituţiei, de răpiri şi abuzuri în legătură cu activitatea de prostituţie, multe dintre ele cu minori!!! Şi dacă mai scormonim prin sertarele memoriei, putem aminti de reţele de prostituate pentru demnitari, de petreceri cu prostituate pentru lumea bună în tot felul de locaţii izolate şi ca atare trebuie, oricât de puritani ne-am declara, să recunoaştem nu numai existenţa prostituţiei ca fenomen, a practicantelor şi practicanţilor acestei meserii, dar şi a unei structuri destul de puternice care se ocupă tocmai cu aşa ceva, în afara legii!!!Legea ar urmări scoaterea la lumina zilei a acestui fenomen, asigurarea protecţiei legii pentru „angajate”, a unei stări de sănătate care să nu pericliteze „clientela” , a limitării implicării lumii interlope şi a abuzurilor acesteia în domeniu. Şi la urmă ar mai fi vorba şi de făcut nişte bani, pentru că, nu-i aşa?, la curve nu te duci cu buzunarul gol. Nimic anormal, cu atât mai mult cu cât majoritatea statelor europene au căutat să rezolve această problemă pe căi asemănătoare. Şi nu poate fi, aşa cum s-a afirmat tâmp de atâtea ori, vorba de sclavie, atât timp cât ocupaţia respectivă este asumată liber şi conştient.
Nu am înţeles şi refuz să înţeleg referirea la Biserică în acest context. Şi asta pentru că, România este un stat laic. În consecinţă elaborarea şi adoptarea legilor se face de către Parlament .Nefiint un stat de tip talibanic, nu există un organism de supraveghere a moralităţii, echivalentul consiliilor musulmane. În al doilea rând, Biserica nu este un organism suprastatal. Preoţii şi parohiile primesc bani de la bugetul statului ,în consecinţă, relaţia de subordonare este fără nici un fel de echivoc. Şi dacă vrem să fim cinstiţi până la capăt, sunt destule feţe purtătoare de sutane care apelează la câte o „bucăţică” în afara căsătoriei. Aşa că, cel mai bine ar fi să încercăm să vedem firescul situaţiei şi să nu exagerăm în nici un fel de reacţii pro sau contra. La urma urmei, prostituţia ESTE cea mai veche meserie din lume şi absolut nici un reformator, nici un sistem şi nici o orânduire nu a putut să o facă să dispară. Pentru că e profund umană, indiferent cum vrem să interpretăm termenul.
Dacă mă veţi întreba, da, am folosit „serviciile” stabilimentelor de acest gen. Viaţa m-a purtat în diferite locuri şi am ajuns şi în asemenea locaţii,în mai multe zone ale lumii. Şi întrucât totul a fost cât se poate de civilizat, de curat,de sigur, nu pot să nu mă gândesc la cât riscă cele ce îşi desfăşoară activitatea pe stradă, în afara legii, la mâna „peştelui” şi a protectorilor acestuia. Pentru că, din păcate, multe din încălcările zilnice ale legii se fac cu ştirea şi chiar complicitatea unora care ar trebui să se ocupe cu vegherea şi aplicarea legii.
România interbelică a avut „cartiere vesele” la lumina zile, unde „fetele” aveau carnet de sănătate, erau controlate medical şi erau protejate. România contemporană, care funcţionează pe bază de moaşte şi procesiuni, se coţăie pe unde poate (şi o face cu pricepere, avânt şi entuziasm) şi înfierează apoi, cu virtute creştină,murdăria societăţii…Milioane de euro circulă subteran ca urmare a acestei activităţi, dar atât timp cât nu avem bordeluri, putem afirma că suntem un popor plin de daruri şi virtuţi !!!

Ha. ha. ha...B.O.R.-cel mai tare gheşeft e !

Şi pentru că, nu-i aşa, suntem o naţiune plină de spiritualitate, am mai produs un sfânt. Un sfânt care joacă şi de această dată,un rol pre-electoral. Pentru cei ce ar încerca să conteste aceste afirmaţii, simpla prezenţă a lui Traian Băsescu în mijlocul impresionantului sobor de preoţi, surprins cu veşnica lui hăhăială (nu pomenire) este un argument suficient de puternic.
Conform unei lungi tradiţii, şi de această dată Biserica Orodoxă Română a dovedit că este implicată în jocurile politice. Ale celui mai puternic la un moment dat. Dacă la aniversarea regelui Mihai nici capul BOR şi nici preşedintele Băsescu nu au fost prezenţi, iată că de astă dată au găsit prilejul de a se întâlni şi de a se susţine reciproc. Daniel îi este dator lui Băse pentru halca de pământ din buricul Bucureştiului pe care îşi va înălţa mult dorita catedrală a mântuirii banilor românilor, iar Băse îi e dator lui Daniel pentru profunda implicare a preoţilor în campaniile electorale, ca agenţi electorali cu o influenţă covârşitoare în “orientarea” votanţilor. Cel puţin a părţii mai puţin educate şi mai credule. Pentru că BOR dispune de unul dintre cele mai numeroase aparate birocratice din România. Nu au fost făcute publice nici un fel de date privind numărul clerului din România şi mai ales dinamica lui din anii de după ’89, dar armata în sutane este ,probabil, la fel de numeroasă precum cea care încă mai poartă uniformă şi armă. În timp ce sute de şcoli şi zeci de spitale au fost desfiinţate la nivel naţional, în timp ce localităţi întregi devin zone fantomă, cu doar câţiva locuitori, sute de biserici răsar pe întreg teritoriul ţării. Şi în timp ce se renunţă la serviciile medicilor, pompierilor, poliţiştilor, vameşilor ,funcţionarilor,profesorilor, numărul preoţilor a crescut constant şi se pare că toată lumea uită că şi aceştia sunt plătiţi tot de la buget. De ce naiba să investim în şcoli? De acolo vor ieşi oameni care, mai devreme sau mai târziu îşi vor pune întrebări şi care, mai ştii (?) ar putea chiar să aibă niscai iniţiative şi să ia la scuturat pe toţi cei ce de atâţia ani le vând gogoşi şi se joacă cu sentimentele, speranţele şi destinele lor. Pe când în biserică ţi se va aminti mereu să-i dai lui Băse ce-i a lui Băse şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Dar cum Băse (sau oricare alt prea-puternic al momentului) este tot un fel de Dumnezeu pe pământ, atunci să-i dăm şi partea ce apartine exclusive Divinităţii tot lui. Pentru rezultate sigure !!!
Extrem de importantă mi s-a părut declaraţia din aceste zile a capilor BOR potrivit căreia, pentru construirea Catedralei Neamului nu se va mai recurge la credit bancar. Vezi Doamne ,cele 100 de milioane de euro au putut fi strânşi doar prin donaţiile credincioşilor. Vreau din tot sufletul să văd care altă afacere din România de astăzi ar putea produce într-un timp atât de scurt lichidităţile necesare unei asemenea intreprinderi uriaşe. Nu cred că poate fi egalată nici de râvna celor care vând energie ieftină din apartamente de bloc…Pentru tot omul care are ochi să vadă şi minte care să judece, rezultă că dincolo de tămîie, lumânări, moaşte, procesiuni şi pupături de poale, BOR este cea mai grozavă afacere a ultimilor zeci de ani. Probabil cel mai mare agent imobiliar, cu cele mai mari şi diverse proprietăţi funciare,stabilimente de agrement, hoteliere, agenţie de turism şi bancă. Probabil construite şi structurate după înseşi îndrumările lui Iisus,cel care nu a posedat nimic pe lumea aceasta şi a dat tot ceea ce I se oferea tuturor celor întâlniţi în cale…
Ceea ce face din această instituţie cel mai tare jucător din economia românească (chiar dacă la nivel declarativ BOR nu este o societate comercială,deşi desfăşoară tot felul de activităţi cu profil economic) este faptul că nu este fiscalizată. Că în fapt nimeni nu poate şti cu exactitate câţi bani circulă prin puşculiţa Patriarhiei Române şi mai ales de unde provin aceşti bani şi care este destinaţia lor finală reală.

%d blogeri au apreciat asta: