Category: pamflet


Particula de „mi se rupe”

După eforturi lungi, disperate, încăpăţânate de-a dreptul, reuşisem să separ, în ciuda tuturor pronosticurilor şi a scepticismului general, particula de ” mi se rupe” din ADN-ul românilor.
Până în momentul în care am reuşit s-o identific şi s-o scot în evidenţă, iar mai apoi să o elimin din frumoasa spirală conţinând informaţia genetică, nici măcar eu nu întrezărisem perspectivele noi ce se deschideau ingineriei genetice.
Ceea ce îmi îngreunase munca ani în şir a fost o caracteristică oarecum cameleonică a acestei particule. Întotdeauna reuşea să pară altceva decât era. Cam ca o grămadă de oameni pe care îi cunosc personal ori doar de pe la televizoare. În clipa în care îmi concentram interesul pe ea, suma reacţiilor ce urmau, mă făceau să cred că o luasem, (a câta oară?) pe o cale greşită. De unde cu câteva secunde în urmă părea energică, bine ancorată în şiragul spiralat şi plină de resurse, într-o clipire de gene se transforma în ceva cu totul lipsit de interes, într-un fel de reziduu care se încăpăţâna să se ţină de particula de dinainte şi de cea care îi urma. Până la urmă tocmai această caracteristică m-a făcut să încerc, oarecum sătul de atâtea eşecuri, să văd unde mă duce insistenţa de a o cerceta. Şi surpriza a fost pe măsură! Microscopul meu de ultimă generaţie, precum şi reactivii aduşi printr-o filieră profund ilegală, taman de la laboratoarele de cercetare ale NASA, m-au purtat într-o lume pe care nici măcar în visurile mele de adolescent îndrăgostit de SF, nu mă aventurasem. Cu fiecare zi care trecea, cu fiecare experiment care îmi reuşea, deveneam din ce în ce mai fascinat de ceea ce reuşeam să înregistrez în materiale video unicat.
De aici şi până la gândul unui eventual „vaccin”, în fapt un nanorobot care să acţioneze asupra celulelor gazdei căreia îi era administrat, producând schimbări dramatice de comportament, nu a mai fost decât un mic, foarte mic pas. Însă unul extrem de complicat, depăşindu-mi atât cunoştinţele în domeniul nanoroboticii cât şi posibilităţile materiale. Însă m-am descurcat. Nu a fost uşor. A trebuit să fac o grămadă de promisiuni asupra drepturilor de utilizare a noii tehnologii în viitor. Tot prietenii din afara ţării m-au ajutat şi aici. Unii cu bani, alţii cu tehnologie. Alţii au venit în persoană şi au creat acele entităţi sub-microscopice care să poarte „uneltele” apte să dezafecteze particula de „mi se rupe” din celulele umane. Nu a fost deloc uşor să ascund această adevărată cruciadă ştiinţifică de ochii vigilenţi ai celor douăzeci şi ceva de agenţii de intelligence ale statului. Pentru a face imposibilă interceptarea mesajelor, comunicam numai prin intermediul telefoanelor din pahare de plastic, legate între ele cu sfoară de cânepă de un milimetru, ecranată cu fir de pescuit de zero-cinci. S-a dovedit încă o dată că vechea tehnologie nu şi-a jucat ultima carte!
Adevărata piatră de hotar a constituit-o însă testarea rezultatului muncii noastre. Ajunsesem la concluzia că cea mai bună cale de administrare a vaccinului era cea orală. Nanoroboţii, realizaţi din materiale folosite în industria aero-spaţială erau rezistenţi la temperaturi cuprinse pe o plajă de peste trei sute de grade. Rezistenţa la acizi se dovedise de-a dreptul remarcabilă, depăşind până şi cele mai optimiste estimări ale noastre. Calea unei cafeluţe „drese” cu vaccin ori a unei băuturici condimentate cu câte o picătură microscopică de preparat fusese alegerea cea mai la îndemână.
Nu am cum uita primul experiment… Într-un pahar de capuccino luat de la automatul din holul instituţiei, am picurat, cu multe precauţii, doza pregătită. În fapt, mai mult am suflat-o din seringa cu care venisem înarmat de acasă, pentru că era prea mică pentru a fi văzută cu ochiul liber. Era o zi de luni. La prima oră, atunci când nici iarba nu creşte, nici vântul nu suflă şi nici un gând nu tulbură raţiunea ori simţirea vreunui funcţionar, frunţile fiind netede precum mătasea cea mai fină. Popasul în faţa ghişeului îmi dădea ghiorţăieli de maţe, însă am reuşit să îmi stăpânesc nervii şi să pun pe marginea de marmură din faţa doamnei cu coafură sofisticată, micul pahar.
-Să aveţi puţină energie, i-am spus eu, făcând cu ochiul spre paharul din care aburii parfumaţi se ridicau îmbietori. După ce a zăbovit cu privirea asupra mea, cam tot atât cât i-at fi lat să bage în seamă vreun gândac enervant, doamna a luat păhărelul şi mirosindu-l cu voluptate, a sorbit gingaş din el. Câteva minute nu s-a întâmplat nimic. Absolut nimic. Femeia continua să se chinuie cu un joc de solitaire rămas, nu ştiu cum, pe calculatorul instituţiei. Nici măcar o tentativă de a privi ceasul de pe peretele din faţa ei, care aproape urla că programul îi începuse de mai bine de zece minute. Apoi…s-a întâmplat! Ca şi cum ar fi fost atinsă de o descărcare electrică de zeci de mii de volţi, a tresărit. Şi-a îndreptat spatele şi a dat într-o parte scaunul comod în care se scursese de dimineată, când venise la serviciu şi şi-a îndreptat faţa, luminată de un zâmbet larg către mine:
-Bună dimineaţa. Cum vă pot fi de folos atăzi? m-a întrebat, cu cel mai preocupat aer pe care l-am putut identifica vreodată la o persoană aflată în spatele unui ghişeu.
Am început o poveste fără cap şi fără coadă despre nişte impozite care nu fuseseră bine calculate, despre nişte reclamaţii absurde pe care voiam să le fac împotriva porumbeilor care murdăreau oraşul şi am toooot ţinut-o aşa vreo jumătate de oră. Şi ce să vezi? A prins a da telefoane, a consulta tot felul de baze de date, a face calcule şi a scoate soluţii, asemeni unui magician, pentru toate problemele ce mi le inventasem. Dacă nici aceasta nu era o dovadă că munca mea produsese ceva care chiar funcţiona, atunci nu ştiu cum altfel aş mai fi putut mulţumi eventualii contestatari!
Intreaga lună am testat vaccinul în tot felul de condiţii. Chiar şi prin spitale, ori pe la Poliţie.
Surpriza cea mare mi-a oferit-o însă Safta, o fostă colegă de clasă care spală ceştile de cafea pe la Preşidenţie. S-a oferit ca nici mai mult nici mai puţin să îmi testeze vaccinul în incinta palatului, că tot urma să aibă loc mai multe multe întâlniri spinoase între marii bărbaţi încrăvătaţi şi marile femei cu harnaşamente ale neamului. Vă daţi seama că nu am putut refuza o oportunitate ca aceasta…
Samuil, un alt fost coleg de clasă care juca de mai mulţi ani rolul de copac numarul doi în curtea palatului, cu rol de supraveghere ochio-timpanică şi eventuală interveţie, s-a angajat să îmi planteze un dispozitiv nedetectabil în interiorul sălii unde urmau să se întâmple acele evenimente, pentru a putea urmări progresul experimentului. Era perfect. Aveam un profesionist care îmi făcea un mare serviciu, absolt necesar omologării finale a „preparatului”.
La fel ca şi la primele experimente, am putut simţi, de acolo de unde mă aflam, o răceală evidentă în vocile celor ce intraseră la convorbiri. Unii ziceau de documente ce era musai să fie semnate, alţii răspundeau că li se rupea în piaşpe de documentele lor. Ba că era mult prea devreme să ceară aşa ceva, pentru că nici măcar nu reuşiseră să parcurgă materialele. După cam zece minute (de…politicienii sunt altă specie…au stomacurile mai tari!) am putut sesiza o schimbare de ton:
-Când ziceaţi că aveţi nevoie de acele documente? Noi vi le putem pune la dispoziţie chiar acum.
-Perfect. Dar ştiţi că noi ne gândeam să vă mai trimitem nişte hârtii zilele astea cu nişte măsuri care se cer luate pentru buget. Dar consilierii dumneavoastră au spus că nu veţi fi disponibil pentru o vreme…
-De ce nu îmi daţi drafturile chiar acum, să mă uit peste ele şi să vă dau OK-ul?
Şi uite aşa au ţinut-o toată ziua, încât nu îmi venea a crede că încă mă aflam pe plaiurile mioritice.
M-am urcat destul de confuz în maşină spre a mă îndrepta către casă. Gândurile mi se roteau sălbatice în cap şi e încă un mister cum am reuşit să ajung acolo unde trebuia, pentru că, privind în urmă, îmi dau seama că nu mă concentrasem nici măcar o clipă asupra drumului.
Am deschis grăbit poarta, am tras maşina în garaj şi m-am dus în goană către laboratorul meu de la subsol. Ceva-ceva bâzâia enervant în mintea mea şi eram gata să trec la următorul pas, care urma a se dovedi încă şi mai îndrăzneţ decât primul. Urma să identific şi mai apoi să fac vaccinul pentru o altă particulă misterioasă: cea de „pe-a mă-tii”!

Reclame

Precum Ulisse

„Ulissse nu a existat!”…Bătrânul ce sta la masă, alături de mine,a spus asta ca pentru el, suficient de tare totuşi, pentru a fi auzit. Apoi a repetat : „Ulisse nu a existat. Şi ei cred că da…”Imi părea ciudată, uitându-mă la el,obstinaţia cu care repeta aceste vorbe. Ca şi cum n-ar fi vorbit singur,ca şi cum ar fi avut sau ar fi căutat un interlocutor. Mi-am tras scaunul lângă al lui şi după ce am facut semn ospatarului să repete comanda pentru amândoi, şi pentru mine şi pentru bătrân, 1-am întrebat:
-Ai spus ceva prietene?
-Da…Uite, de atâta vreme, Ulisse înfierbântă minţile tuturor celor care îi citesc peripeţiile, dar nimeni nu ştie că nimic, dar absolut nimic nu e adevărat.
-Nu te supăra, tu ştii cumva mai bine ce s-a întâmplat? E vorba de mii de ani…
-Fireşte că ştiu….Uită-te la mine. Ştiu, poate cel mai bine ce e adevărat şi ce nu.
-Atunci, cum nu ne alungă nimeni din cârciumă, crezi că îmi poţi povesti mai multe despre asta?
-Dacă ai timp şi rezişti suficient de bine la băutură, da…
Nu a început să povesteasca imediat. A încălzit paharul de coniac între palme, a luat o sorbitură mică, savurând gustul băuturii, pe cerul gurii şi şi-a aprins, tacticos, o ţigară, apoi, timp de câteva minute nu a făcut decât să privească, undeva, unde numai ochii minţii lui puteau bate.
Avea o faţa frumoasă, încă, deşi vârsta sculptase zdravăn în ea. Poate tocmai ridurile, ca nişte ape, pe faţa lui curată, îi dădeau acea aură atrăgătoare. Barba albă, pieptănată îngrijit, îl făcea să semene cu acei bătrâni din cărţile pentru copii. ….
„A fost odată, un tânăr care credea că nici o piedică nu îl va opri din drumul lui, că va fi mereu puternic şi că bătrâneţea îl va ocoli mereu”….Aşa începe povestea pe care ţi-o voi spune… Numai că, aşa cum se întâmplă de atâtea ori, acel tânâr, în momentul în care trebuia să decidă ceva important pentru viaţa lui, ezita şi de obicei, lucrurile se întamplau altfel decât îşi dorise el, iniţial, să se fi întâmplat…
Deşi zeii îi dăduseră suficientă minte pe care să o folosească, curajul lui se oprea întotdeauna în …imaginaţie. Era poate frica să facă lucruri ale căror urmări ar fi putut rămâne definitive. Gândind prea mult la urmări, lăsa timpul să treacă şi ceea ce era frumos în mintea lui, nu prindea niciodată rod, pentru că nici măcar nu avea curajul de a începe. Prea bun pentru a se lua de gât cu cei ce deja hotărau pentru el, prea generos pentru a da peste mână celor care, era evident, îl furau, s-a trezit într-o zi că tot ceea ce îşi visase şi tot ceea ce îşi dorise de la viaţă, nu îi aparţinea…
A tras un fum din tigară şi a mai luat o gură din paharul de coniac, după care a reînceput…
-Ştii care e culmea aceste monumentale minciuni?
-Doar dacă mi-o vei spune…
-Ei bine,Ulisse nu a plecat niciodată de acasă. Doar de câteva ori, prin sate vecine, dar atâta tot.
-Bine, dar călătoriile, aventurile, faptele eroice, femeile ce 1-au dorit…
-Poveşti, dragul meu…doar poveşti. Tu nu ai proiectat niciodată, în mintea ta, lucruri pe care ai fi vrut să le faci, dar nu ai putut sau nu ai avut puterea să le doreşti suficient, asupra altei persoane, care să aibă temeritatea ce ţie ţi-a lipsit? Poveştile lui, sunt, în fapt, ceea ce NU a făcut deşi şi-a dorit să facă.
-Bine, dar Ulise a fost un norocos. A avut o soţie frumoasă şi fidelă. Un veşnic model al cinstei şi fidelităţii conjugale…Nu-i de colo să aştepţi aşa cum legenda zice, vreme de mai bine de douăzeci de ani, ca soţul să ţi se întoarcă acasă; şi asta fără a te fi atins un alt bărbat în afara soţului…
-Vrei să ştii de Penelopa? Ei, Penelopa a fost o fată destul de drăguţă. Ajunsă la 17 ani, părinţii ei, care erau destul de înstăriţi, s-au gândit să o mărite cu cineva care să îi asigure o viaţa liniştită, fără surprize. Devenise evident că fata nu urma să devină nici o gospodină straşnică, nici o mamă model. În plus, tendinţa ei spre lenevie, ar fi putut face ca mai târziu, când toţi ar fi aflat de această meteahnă a ei, să le fie mult mai greu să o mărite sau să trebuiască să îi dea o zestre mai mare…
Blând şi supus, Ulisse s-a dovedit alegerea perfectă. Chemat de părinţii lui şi pus în faţa unui conclav ce îi cuprindea şi pe părinţii Penelopei, băiatul nu a putu spune NU. Şi uite aşa s-a trezit însurat, flăcăul de aproape 19 ani. Şi nu numai cu Penelopa, ci şi cu familia ei. Pentru că, din clipa în care preoţii satului i-au unit pe cei doi, rudele fetei au devenit prezenţe permanente în casa tinerei familii. Unchi, veri, mătuşi, nepoţi, se perindau pentru a le da sfaturi şi a-i îndmma. În felul asta, în timp,Ulise prinse drag de a sta mai degrabă în taverna din vecinătatea casei, bând vin, decât în patul lui.
-Bine, dar soţia lui ce spunea despre asta?
-Soţia lui era mulţumită că nimeni nu o certa pentru gunoiul care stătea, zile întregi, după uşă, pentru mâncarea care mirosea de multe ori a ars. Nimeni nu băga de seamă că deşi tânără şi destul de frumuşică, nu se îngrijea şi arăta şleampătă şi îmbătrânită.
-Dar dragostea lor?
-Care dragoste prietene? Ulise nu avea parte de ceea ce se cheamă tandreţe. Când se întâmpla să fie în intimitate cu soţia lui, totul era la fel de fad ca întreaga ei făptură. Sau poate, ca a lui. Telemah s-a născut, putem spune, aproape accidental….
-Bine, dar omul ăsta nu a simţit niciodată, nimic, pentru nimeni? Inima lui nu a bătut mai repede în preajma niciunei femei? Nu pot crede că un bărbat, în special unul tânăr, poate rămane imun la ceea ce se cheamă dragoste.
-Ba i s-a întâmplat şi lui….Trecuseră aproape şase ani de când era însurat. Şi…s-a întâmplat să apară, în satul lor, o văduvă tânără. Frumoasă, de o frumuseţe aparte, nespecifică locului, Circe, avea tot ceea ce un bărbat, cât de cusurgiu ar fi fost, şi-ar fi putut dori de la o femeie. Era, pe lânga o gospodină desăvârşită şi o femeie deosebit de tandră, anticipativă, cu o sensibilitate ce nu era la locul ei în acele vremuri…Nu e de mirare, deci, că în scurt timp aproape toţi bărbaţii satului au făcut pasiuni aprinse pentru ea…Râmâne , însă, un mister cum s-a întâmplat ca ei să îi placă tocmai de Ulisse, omul pe seama căruia se faceau atâtea glume, omul pe care mai toţi tindeau să îl încalece…
Ce să îţi spun? Cât timp a ţinut legătura lor, chiar şi eroul nostru se schimbase. Devenise mai hotărât, mai voluntar şi începuse chiar un mic negoţ care îi aducea un venit destul de frumuşel. Deschisese ochii şi băgase de seamă chiar şi catastrofa mariajului său. Începuse a se gândi serios să-şi lase baltă familia (cât de numeroasă era…) şi să plece cu Circe, în lume.
-De ce s-a zis că această femeie era vrăjitoare şi că 1-a ţinut pe Ulisse lângă ea doar cu puterile sale nepamânteşti?
-Ei, de ce? Când cineva tulbură liniştea unei comunităţi, când cumetrele se trezesc ameninţate în siguranţa lor conjugală, atunci se unesc, natural, împotriva intrusei pentru a o îndepărta. Uită, temporar , pricini vechi, găsind adevarata voluptate într-o atare cauză. Iţi poti da seama că, în acele timpuri, nimic nu era mai uşor decât să acuzi pe cineva de vrăjitorie. Răi şi ignoranţi, oamenii dau ghes să îşi astâmpere setea de sânge, chiar dacă cel sau cea incriminată nu are nici o culpă. Mai ales bărbaţii care s-au văzut loviţi în orgoliul lor, de refuzurile ei de a le fi devenit metresă, s-au trezit, peste noapte ca cei mai mari apărători ai moralei, tradiţiei şi zeităţilor casnice…
-Şi ce s-a întâmplat pe urmă? Cum s-a sfârşit relaţia lor?
-Aşa cum se termină întotdeauna, când ai de a face cu un bărbat slab… Femeile au reuşit să îşi întărâte bărbaţii şi împreună, au alungat-o, aruncând cu pietre după ea…
-Şi Ulisse unde era,în timpul ăsta?
-La crâşmă. Plângea neputinţa de a ieşi, odată pentru totdeauna, din acea mocirlă, care, ştia prea bine, îl trăgea la fund. Îşi bea visurile de a fugi cu ea şi a începe o viaţă adevărată.
-Şi nu a facut nimic pentru a o ajuta?
-Absolut nimic, în afară de a plânge, ca cea mai bicisnică dintre femei… Câteva săptămâni după aceea a ţinut-o tot într-o beţie, pentru ca, la urmă încercând să uite lipsa curajului de a înfrunta orice pentru dragostea lui, să termine spunând, asemeni celorlalţi, că Circe fusese o vrăjitoare. Conştiinţa lui putea dormi liniştită. El nu avea nimic de a face cu ceea ce se întamplase. Zeii se distrasera şi atâta tot…
A mai aprins o ţigară din care a tras cu sete…
-Ce îmi poţi spune de ciclop, de Polifem? De unde istoria asta? Şi asta e tot născocire?
-Şi încă ce născocire! Doamne…Asta cu siguranţă o să îţi placă…. Ţi-am spus deja că Ulisse petrecea o grămadă de timp prin taveme. Ei bine, de la o vreme, un vecin care a băgat de seama că Penelopa era mai mult singură acasă, a prins a îi face dese vizite…Nu se poate spune că a fost o pasiune devastatoare, dar un bărbat care să te asculte şi cu care să împarţi puţină intimitate, chiar de era chior de ochi, era mai bun decât nimic. Şi uite aşa a dus-o Penelopa noastră, vreme destul de lungă în tandreţuri cu vecinul Polifem….
-Dar Ulisse nu a băgat de seamă că nevasta îi cam punea coame?
-Ba, cam băgase el de seamă, dar nu a reacţionat decât târziu, când amândouă perechi de părinţi l-au chemat la o discuţie despre datoria lui de a îşi apăra căminul. Din nou, zeii casnici aveau un cuvânt greu de spus…
-Şi cum s-a terminat povestea? L-a ucis, aşa cum se spune?
-Nu, nu tocmai, deşi bătaia care i-a administrat-o a fost destul de serioasă. Cu toate că era o fire paşnică, în clipa în care a dat în Polifem, Ulisse a dat drumul la toată obida adunată în ani întregi de închistare şi de reprimare a oricărei dorinţe şi emoţii. Pumnii lui au cam îndoit cocoaşa vecinului, care, vreme îndelungată nu a mai putut ieşi din casă…iar când a făcut-o, a făcut-o pentru a se duce într-un sat vecin, unde s-a însurat mai apoi cu o femeie cam trecută dar foarte înstărită.
-S-au apropiat cei doi, după această ispravă?
-Pentru o vreme au fost ceva, ceva mai apropiaţi, însă, în muţenia lui, neavând puterea să discute deschis despre ceea ce îi rodea sufletul, Ulisse nu a reuşit să treacă niciodată pragul adevăratei intimităţi a ceea ce ar fi trebuit să fie, totuşi, căminul lui…
-Mi-e greu să cred, totuşi,că nu a navigat niciodată, că nu a urcat nicicând la bordul unei bărci,că briza nu i-a bătut niciodată obrazul…
-Poate ca a urcat într-o barcă. Dar numai în gând…Ithaca era locul unde i-ar fi plăcut să se fi născut şi nu acel sat obscur, de munte, în care toţi ţineau capre şi se îngrijeau de măslini. După plecarea din sat a lui Polifem, în acea casă s-a mutat un bâtrân orb, tare ciudat, care, se zicea, călătorise toată viaţa lui, pe toate mările. Îşi petrecea timpul stând la aceeaşi masă ,în tavernă, povestind cui ar fi stat să îl asculte şi să îi cumpere o cană cu vin, întâmplări din viaţa lui. Avea o memorie bună, bătrânul şi era înzestrat pentru a povesti, aşa că, în scurt timp Ulisse a devenit cel mai înfocat ascultător al lui. Bătrânul era tot ceea ce el nu ştiuse a fi…
-Bine, dar având, totuşi o minte destul de bună,de iscoditoare, realizând dezastrul din viaţa lui, îmi închipui că a făcut tot ce a putut pentru a îi deschide calea fiului său, să îi deschidă ochii în aşa fel încât să evite capcanele pe care viaţa i le-ar fi întins.
-Aşa ar fi fost firesc, însă, nu a făcut nimic nici în direcţia asta.
-De ce?
-Stii cum se întâmplă de atâtea ori în viaţă, când faci ceva doar de dragul de a fi făcut? Ei bine, fiul lui, după cum ţi-am spus deja, nu a fost tocmai fructul dragostei, pasiunii. În el, Ulisse nu a lăsat virilitatea, inteligenţa, nimic din ceea ce i-ar fi putut da drept zestre puiului de om. A contribuit doar cu sămânţa şi atâta tot. Telemah era, deci, produsul genetic al tatălui lui, dar în întregime produsul „spiritual” al mamei şi al familiei acesteia…
-Totuşi, copiii vin cu un dat în lume. Acel dat ar fi putut da roade într-o zi..
-Nu înţelegi că acel copil nu avea nimic? Incă din primele zile de viaţă devenise evident…A fost bolnăvicios, fricos, mincinos. Nu îi plăcea compania copiilor şi a crescut sălbatic şi sălbăticit, departe de tot ceea ce 1-ar fi putut face sociabil. La şcoală nu 1-a atras nimic în mod special şi nu de puţine ori, profesorul trebuia să îl trezească din somn. Tatăl lui? Era cel mai mare necunoscut pentru el. Nu îi lega nimic, dar absolut nimic. În plus, îl şi ocolea mereu, evitând orice contact cu el. In ochii lui nu era decât acel ratat bun de nimic de care îi vorbeau rudele mamei lui.
Când crescuse ceva mai măricel, Ulisse îi propuse să îl trimită la o rudă ceva mai îndepărtată, care i-ar fi desluşit calea armelor. Erau vremuri glorioase… Refuzul a fost mai mult decât categoric. Prefera să tândălească cu indivizi fără căpătâi, să trăiască din ciupeli, decât să aibă ceva stabil în viaţa lui. Până şi prima vizită la o femeie a fost o catastrofă, alegându-se cu o boală lumească. Băiatul era catastrofă totală, ţi-o spun eu…
-Cum a sfârşit Ulisse?
-Cum să sfârşeascâ? Avea aproape 60 de ani când s-a dus spre tărâmurile zeilor. Şi s-a dus la fel de liniştit precum a trăit. Nimeni nu 1-a ştiut vreodată bolnav. Când nu s-a arătat la crâşmă, la ora obişnuită, pentru o poveste şi un vin, au ştiut că s-a întâmplat ceva cu el. S-au dus acasă şi 1-au găsit. Murise în somn. Nimic eroic nici în asta…
-Buuuun, acum spune-mi de unde ştii dumneata toate astea .Cum se face că toate îţi sunt atât de familiare?
-Cum să nu ştiu, prietene de o seară, care ai avut plăcerea să îmi cumperi de băut şi să mă asculţi? Cum să nu ştiu când, Ulisse sunt eu??? Aşa am fost atunci, aşa am fost mai târziu şi mai târziu şi tot aşa am rămas până în ziua de astăzi… Istoria sau istoriile, precum vezi, se repetă. Şi ştii care e lucrul cel mai înfricoşător? Că în fapt nu învăţăm niciodată, nimic…. Imi făcu, ştrengăreşte, cu ochiul şi ca şi cum ar fi cărat toate veacurile în spate se ridică şi plecă, purtându-şi pipa între dinţi…

În turn, prinţul bogat şi frumos
n-a venit (cum se spune)
Să trezească frumoasa adormită
(pe bune)
cu-al lui sărut pasional
s-o învie şi s-o salveze.
A venit să o prade şi
s-o violeze.

Maputo şi zâmbetele lui

Am ajuns din nou în Maputo după doi ani. Capitala Mozambicului ne-a primit cu un cer fără nici un fel de strălucire. Impulsul iniţial a fost să rămân la bord şi să citesc, numai că mi-am schimbat hotărârea văzând câtă lume se înghesuia să iasă, totuşi, în oraş.
Micul autobuz Hino (licenţă Toyota) ne-a luat din port şi ne-a lăsat într-un fel de piaţă a meşteşugarilor, la o distanţă de vreun sfert de oră. Prima reacţie care m-a frapat a fost cea a unora dintre persoanele venite cu mine: au coborât, au privit spre locul prea puţin îmbietor din faţa lor şi au urcat imediat în autobuz, spre a se întoarce la bord.
Nu m-am încadrat în curentul cvasigeneral, ci am intrat în piaţă. Mii de pânze pictate erau agăţate pe garduri şi fiecare dintre artiştii locali mai avea teancuri întregi gata să le arate şi să negoci

eze vânzarea lor. Am fost uşor jenat să refuz pe toţi cei ce erau gata să îmi prezinte, în integralitate munca lor, dar în ciuda impulsului de a ceda, mi-am continuat drumul. Nu fără

 o oarecare părere de rău, întrucât am văzut câteva piese chiar bune. La fel şi sculpturile în lemn şi lucrările de ceramică. Pentru mine, ceea ce vedeam reprezenta respiraţia încă destul de inocentă a Africii. Cu toate că nu am cheltuit nimic în acel loc, toţi cei cu care am vorbit mi-au zâmbit. Să fi fost faptul că pe unul l-am comparat cu Picasso, să fi fost timpul pe care l-am petrecut cu ei fără a-i repezi, cum se întâmplă de cele mai multe ori, nu ştiu. Ştiu doar că am primit zâmbete şi strângeri de mână.
Odată ieşit din piaţă, am pornit-o de unul singur într-o sumară descoperire a vecinătăţilor. Mai mulţi grijulii de la bord m-au avertizat că aş putea fi jefuit, ori încă mai rău de atât. Nu m-am oprit din drum şi am luat-o de-a lungul unui bulevard străjuit de case din perioada colonială a Mozambicului. Lucrătură măiastră în lemn nobil de tot felul de esenţe, dantelării în piatră, curţi pavate cu cărămidă ori piatră cubică. Aspect general care m-ar fi putut duce cu gândul la oricare alt loc de pe pământ unde oamenii au clădit în timp de pace. La prima intersecţie am constatat că păşisem pe bulevardul Mao Tze Dong, care se intersecta la capătul lui cu strada Julius Nierere. Unul din părinţii comunismului chinez se întâlnea cu unul dintre foştii preşedinţi ai Tanzaniei. De-a lungul drumului am întâlnit mame cu copii în braţe care mi-au zâmbit, umili vânzători de fructe, care deşi trăgeau din greu la platformele pe care îşi duceau produsele, mi-au zâmbit. Ba până şi un gardian din apropiere, cu puşca lui în bandulieră, a zâmbit, văzându-mă fotografiind o biserică cu o arhitectura mai neobişnuită. Îmi purtam paşii prin locuri în care, nu cu foarte multă vreme în urmă şuierau gloanţele, ţara suferind cumplit în urma unui război civil de 16 ani şi deşi din 1992 nu s-au mai înregistrat lupte armate, recuperarea este anevoioasă şi grea. Aşa cum este de fiecare dată când puterile coloniale se amestecă şi încearcă să câştige cât mai mult şi din preţul vieţii şi din cel al morţii.
Am oprit un tânăr care purta echipament de sport şi l-am întrebat cum ajung la monumentul lui Samora Machele. S-a uitat surprins la mine şi m-a întrebat de unde ştiu de el. I-am spus că pe vremea când eram chiar mai tânăr decât el,

Machele a vizitat România. Erau vremurile când flota nostră de pescuit se afla în largul Mozambicului, până în Mauriţius, când exportam tractoare şi contruiam fabrici pentru tările în curs de dezvoltare. Ceea ce m-a surprins a fost că tânărul mi-a vorbit cu căldură despre Machele. Moartea lui mai mult decât suspectă precum şi măsurile luate în urma declarării independenţei faţă de Portugalia, i-au asigurat un loc luminos în memoria colectivă a locuitorilor ţării. Am pornit, din nou pe jos, spre locul pe care mi-l indicase. În minte mi-au revenit vorbele acelui tânăr: Samora a fost un om foarte bun. L-au omorât. Şi mi-am amintit, fără să vreau, prin cine ştie ce subtil resort al memoriei, de un lung şir de preşedinţi africani a căror moarte e încă subiect de controvesră. Patrice Lumumba, Abdel Nasser (cel ce a naţionalizat Canalul Suez) ori secretarul general ONU Dog Hammarskjold au căzut victime jocurilor puterilor ce nu voiau să lase fostele colonii să se conducă şi să se dezvolte independent. Lupta pentru resurse era şi este cu mult mai importantă decât viaţa unui om, fie el şi lider…
Probabil că mergând aşa, cu gândurile mele, aveam o figură foarte serioasă, pentru că, prima reacţie a unui grup de copii dintr-o staţie de autobuz a fost un şirag larg de zâmbete. Şi am zâmbit şi eu.
Plin de contraste, Maputo mai are mult până îşi va regăsi prosperitatea de altădată şi ordinea socială încercată de război. Ceea ce a contat însă cel mai mult pentru mine a fost că nu m-am simţit ameninţat nicăieri, pe unde am umblat şi că în urma tuturor greutăţilor evidente, oamenii au puterea de a dărui zâmbete şi de a nu fi încrâncenaţi.

Despre brandul de ţară

Gândesc de multe ori că nimic nu este întâmplător. Azi am avut o revelaţie în momentul în care am auzit de un ministru cu minte odihnită propunând drept brand de ţară taman mioriţa. Nu tocmai cea din versiunea studiată în şcoală şi cizelată niţel de marele Alexandri, cu una mai prozaică, precum vor fi fost suratele ce au stat cuminţele atunci când don’ Flutur a scris pe dealurile Humorului cu ele. Numai că nici lor nu le-am gasit întocmai locul în peisajul ăsta mercantil. Mai degrabă mi-a fugit mintea din nou la Mioriţa din carte.
Ce făcea Mioriţa din eternele noastre subiecte de teză? Îl avertiza pe baciul moldovean că fârtaţii lui urmau să i-o coacă, aşa mai pe la apus de soare, mai pe ascuns, în buna noastră tradiţie. Dintr-o dată am văzut acest personaj într-o altă lumină. Mioriţa noastră făcea…un denunţ. Dacă baciul moldovean era acoperit? Dacă brazii şi păltinaşii erau de la servicii? Dar dacă „nunta mea” era numele unei operaţiuni de provocare? M-am trezit ditr-o dată cu un număr mai mare de necunoscute decât puteam procesa ad-hoc.
Dar dacă Mioriţa noastră avea vreun haştag pe undeva? Dacă făcea parte din curentul care urmează, fără a procesa informaţia, orice curent de pe net şi porneşte fără de blană în vreo cruciadă care nu-i aparţine şi din care, din nou, nu va câştiga nimic? Cum va mai rezista in momentul în care îşi va da seama (a câta oară?) că s-a trezit şi ea pe acolo exect ca…oaia?
Normal că mai apoi mi-am pus problema cu cine va fi votat Mioriţa? Şi nu e întâmplătoare întrebarea mea. Cu o încăpăţânare previzibilă, ea şi (era să zic turma!) suratele şi fârtaţii votează aceiaşi lupi, coioţi, vulpi ori javre să cânte din fluier cântecele călăuzitoare.
Tocmai când începusem să cad de acord cu mine că oaia, „monumentul viu”, merită să fie simbolul absolut al naţiei, mi-am amintit de un domn, care în seara de 22 Decembrie 1989 spunea, cu obidă, că ceea ce făcuse un număr de ani fusese să muncească „ca un bou” fără a-şi pune întrebări şi fără speranţă. Si dintr-o datî n-am mai fost atât de convins că oaia are tot dreptul de a ocupa trapta cea mai înaltă. Poate că ar trebui să ne gândim şi la alte cornute!

 

Fac un salt peste doua porturi despre care se va citi daca, vreodată voi scoate cartea ce va cuprinde întregul traseu parcurs în jurul lumii. Şi ofer ultima „bombonică” menită să va stărneasca firescul interes. Probabil că aceasta e ultima postare referitoare la acest subiect. Sâmbătă o iau  din nou la drum şi probabil că din când în când voi mai da vreun semn de pe unde voi ajunge, mai ales că, la un moment dat, voi ajunge prin Antarctica…

 

Joi 29 Ianuarie. Salaverry, Peru.

Am fost surprins cu o zi înainte de ajunge în Salavery, când ofiţerul care răspunde de echipaj m-a întrebat dacă voi ieşi la ţărm în acest loc. Normal că i-am spus că da, mai ales că era vorba de Peru, o ţară care m-a fascinat cu istoria sa. Ca urmare, a trebuit să facă nişte acte suplimentare şi să încaseze din partea companiei mele suma de 36 de dolari, contravaloarea permisului de debarcare!

Odată coborât de pe vas am fost de-a dreptul cutremurat de puternicul contrast pe care peisajul mi-l oferea. Nu foarte departe, în zare, se putea vedea o zonă cu vegetaţie luxuriantă, iar ceva mai sus, o zonă complet aridă. Vântul dinspre uscat biciuia obrajii, aducâd cu el miliarde de particule fine pe care le răpise muntelui din care muşcă de milioane de ani. Instalaţii portuare mărgineau aria în care Serenity docase, confirmând ceea ce aflasem deja şi anume că Salaverry era un port de unde plecau către lume în special produse agricole ori minereuri. Acest port se află la 17 kilometri distanţă de Ciudad de Trujillo, cunoscut sub numele de Oraşul Eternei Primăveri. La capătul aleii care conducea spre ieşirea din port fusese organizată o piaţă a meşterilor locali, iar într-o parte a micii pieţe, un grup de muzicanţi şi dansatori prezentau dansuri locale. M-a impresionat cadenţa deosebită a acelor dansuri, precum şi expresiile dansatorilor. Fernando, ghidul nostru, mi-a spus că ritmul aminteşte de paşii cailor dresaţi, la paradă. Aşa o fi. Ştiu doar că mi-a plăcut.

Turul în care am pornit urmă să treacă prin oraşul Trujillo şi să ne ducă la vechile temple ale Lunii şi Soarelui şi mai apoi în vechiul oraş Chan Chan.

Odată porniţi la drum, am admirat profesionalismul şoferului nostru, care a condus uriaşul autocar în deplină siguranţă pe străduţele ori drumuşoarele care se dovedeau, de departe, prea mici pentru aşa maşinării. Aflat la etajul autocarului, am putut vedea, fără nici un fel de obstrucţie, crunta mizerie care înghite tot. Întreg drumul era mărgMIH_7960init de mormane uriaşe de mizerie, făcându-mă să mă întreb dacă pe acolo de descoperise semnificaţia cuvântului salubritate.

Pe drumul spre obiectivele noastre ni s-a spus că vom avea de a face cu impresionante construcţii din cărămizi făcute din lut ridicate cu mult înainte de apariţia europenilor, preluate pe rând de mai multe civilizaţii care s-au succedat pe acel teritoriu. Istoria lor este destul de puţin cunoscută, mărturii care să poată fi valorificate în tratate fiind destul de puţine.. Spaniolii au încercat să devieze un rău spre a culca la pământ aceste zidiri. Parte din lăcomie, fiind convinşi că în ziduri pot găsi aur, parte din cauza simbolisticii care decora aceste complexe şi care, normal, venea în conflict cu iconografia şi simbolistica creştină. Autorii lor sunt consideraţi a fi indienii mocha, cuceriţi mai apoi de inca. Aceştia au luat meşterii de acolo şi i-au folosit în munţi, la ridicarea construcţiilor din alte zone (Cuzco, Machu Picchu), construcţii care ridică în continuare semne mari de întrebare legate de tehnologiile de folosite.

Am parcurs o distanţă destul de mare de-a lungul unor lanuri  în interiorul localităţilor sau la marginea acestora. Mai toate erau delimitate de ziduri, ceea ce MIH_7876m-a făcut să cred că hoţii erau destul de activi. Mai ales că pe laturile de sus avea încastrate tot felul de spărturi din sticlă, destinate a sfăşia palmele oricui ar fi îndrăznit să se caţere pe zid. Dar ceea ce m-a impresionat mai mult a fost felul în care erau irigate acele loturi.Era vorba despre  irigaţii prin canale gravitaţionale, cu mici portiţe care dau drumul apei spre loturile împrejmuite sau o opresc. Culturi de cartof, porumb (mai multe varietăţi, unele pe care nu le-am văzut niciodată), se înşirau de-a lungul drumului către vechile temple. Şi m-am întrebat din nou, pentru  nu ştiu câta oară, care ar fi fost soarta omenirii, aşa cum o cunoaştem şi o tot rescriem, dacă ar fi întârzit (re)descoperirea continentului american. Cum ar fi evoluat dinamica populaţiei fără cartofi, porumb, tomate, vinete, soia, etc. Probabil că nu ne-am fi înmulţit în ritmul în care am făcut-o şi impactul felului în care am înţeles să trăim ar fi fost mai mic asupra mediului.

Am MIH_7914oprit la Templul Lunii, aflat în stare de conservare mai bună decât cel al Soarelui. M-au impresionat culorile vii ale frescelor care reprezentau animale sacre ori scene de sacrificii. Omul modern concepe cu greu că pentru cei ce trăiau pe acel meleaguri cu 5-6 secole în urmă sacrificiul uman făcea parte din viaţa de zi cu zi. Aproape fiecare muritor putea fi sacrificat pentru a-i îndupleca pe zei. Fireşte, cei mai mulţi care mureau pe altare erau prizonieri de război, dar de multe ori era vorba şi despre cei ce alcătuiau populaţia satelor învecinate. Nu ştim, pentru că nu avem relatări despre relaţia acelor vieţuitori cu zeităţile lor, dacă moartea era aşteptată cu teamă ori cu bucurie, gândindu-se că cel ce pleca dintre vii purta solie către zei, dar gândul că pe locurile pe care călcam cursese sângele celor ce pieriseră în sacrificii ritualice dă fiori chiar şi după sute de ani. Praful şi vânturile nu pot spune, în absenţa unor izvoare scrise, despre indienii moche, viru, chicama ori inca prea multe. Ghidul nostru chiar accentua că mare parte din ceea ce a ajuns până la noi s-a păstrat în legende şi alte creaţii transmise pe cale orală şi doar în extrem de mică măsură prin izvoare scrise. Cuceritorii au distrus ceea ce creaseră cei cuceriţi şi pentru o bună bucată de vreme s-au dovedit indiferenţi faţă de aceştia, desconsiderându-i într-atât încât nu au găsit de cuviinţă să le păstreze amintirea.MIH_7890

Am făcut, de pe Templul Lunii şi câteva cadre cu Templul Soarelui, aflat la câteva sute de metri distanţă Acesta se afla într-un grad de degradare mult mai mare, acţiunile de distrugere ale spaniolilor fiind mai eficace aici decât în Templul Lunii. După un scurt popas în centrul de informaţii care oferea şi obiecte de artizanat, care am pornit-o către Chan Chan. A fost unul dintre momentele în care am început să doborâm barierele formale între pasageri şi noi, cei care reprezentam Crystal Cruises, punând primele cărămizi la baza edificiului numit prietenie.

Traseul până la Chan Chan, oraş ritualic al indienilor chimu a presupus traversarea oraşului Trujillo. De acolo, în circa zece minuMIH_7889te am ajuns la site-ul aflat sub protecţia UNESCO. Peste 50 km pătraţi de construcţii din cărămizi din lut amintesc despre o civilizaţie puţin cunoscută. Ziduri, fresce, basoreliefuri, pieţe, dantelărie în forme de lut îmi  copleşesc privirile şi mă fac să îmi închipui acel loc în timpul de maximă înflorire a civilizaţiei care a creat acel oraş. În orice termeni s-ar purta discuţia, realizările sunt impresionante. Cu atât mai mult cu cât şi aici s-a încercat distrugerea  tuturor edificiilor.

Mizerie cruntă de-a lungul întregului traseu chiar şi odată intraţi în oraş. Gunoiul trona mai peste tot, în movile. În Trujillo, operatorul de turism care organizase tururile a oferit o masă deosebit de gustoasă într-un restaurant incredibil de curat, în contrast cu tot ceea ce era afară. Am încercat carnea de ied, gătită în stil tradiţional, după o reţetă inca. Nu pot spune decât că m-aş tot fi lins pe degete, de bună ce era. Regret doar că nu am obţinut secretul acelei reţete de la bucătarul şef al acelui restaurant…

Drumul de înapoiere spre port a fost extrem de tăcut. Digestia laborioasă precum şi mai multe pahare de vin peruan au venit de hac marii majorităţia pasagerilor. Peste noapte, frescele văzute în timpul zilei mi-au tot revenit în memorie. Şi cred că am avut şi nişte MIH_7862viziuni cu mari preoţi purtând colane mari de aur, oficiind sacrificiile şi scoţând din piepturile victimelor inimile încă pulsând…

Veşnica atracţie a ticăloşiei

Sunt, la fel ca atâţia alţii, părinte. Şi tot la fel ca atâţia alţi oameni, mă aflu şi în ipostaza de a fi şi părinte spiritual (îmi place tare mult cum sună!) sau naş a două fete. Una dintre ele e la vârsta când păpuşile încă sunt cele mai bune prietene ale ei, cealaltă e o adolescentă superbă, purtând în ea toţi drăcuşorii necesari să o facă, în scurt timp, o femeie interesantă, dezirabilă şi cu personalitate puternică.

Numai că drăcuşorul ăsta de fină a mea mi-a produs una dintre cele mai mari şi neplăcute surprize. Aflu că îşi pierde vremea în organizaţia de tineret a PDL. Bun…până la un punct , tuturor ni se admit erori, dar să o aud cum îmi vorbeşte despre Flutur ori Balan cu „domnul Flutur” şi „domnul Balan”, a fost mult prea mult pentru mine. Şi trebuie să recunosc că am început să fierb sub presiune, aproape să scot aburi pe nări, gândindu-mă că bâzdâgania pe care mai ieri o ţineam în braţe şi o alintam când avea crampe, vorbeşte cu respect şi chiar admiraţie despre doi oameni pe care nu îi consider numai duşmanii mei personali (personificând ceea ce are mai abject, mai murdar, mai perfid cloaca ce se cheamă politică mioritică), dar şi inamicii a zeci de mii de oameni cu ceva bun simţ, care îşi câştigă onest mult-puţinul lor şi care nu caută a se insinua, chiar şi când s-a dovedit că nu-s decât nişte accidente ale Soartei, în viaţa altora.

Numai că, obişnuit să judec lumea în termeni ca valoare, cinste, corectitudine, bun simţ, nu am luat în considerare că cei ce au devenit emblematici pentru aceste vremuri sunt tocmai ticăloşii.

Mă doare să văd că scriitorul cu oi, inventatorul gripei aviare, a spârcâieciului de dat pe cauciucuri, în vămi, chipurile pentru dezinfecţie, călăul pădurilor sucevene, părăduitorul de bani publici, devine model pentru cineva drag mie. Aş putea continua cu pagini întregi de descrieri care îl înfăţişează pe  tribunul Bucovinei, Napoleonul de Humor (vremea în care am lucrat în presă m-a ajutat să intru în contact cu suficiente astfel de informaţii), dar indiferent ce aş spune eu, sau alţii asemeni mie, nu putem intra în competiţie cu măriile lor, „politicienii”.

Pentru că, din bani pe care nimeni, niciodată, nu îi va putea justifica în adevăr, politicianul „cool” organizează sindrofii pentru tinerii alungaţi din şcoli de zecile de miniştri ai educaţiei care parcă s-au întrecut în a crea sisteme de învăţământ din ce în ce mai puţin operaţionale. Aici vor vedea chiloţii  „super-vedetelor”  create, într-o competiţie nebună, de televiziuni ce operează cu formate expirate de zeci de ani, cumpărate pe bani grei din străinătate, ori de ziare tabloide care se vând doar în funcţie de numărul de buci ori ţâţe dezgolite de pe prima pagină. „Politicianul cool” va veni şi va da sarmale, pe care noi, fraierii, le mâncăm în liniştea căminelor noastre şi ţuică ori vin pentru a încălzi atmosfera, după care va vorbi, mobilizant, despre ticăloşia „celorlalţi”, despre comunism, Europa, gaze de şist, Băsescu ori revoluţie.

A trecut o zi de la şocul suferit şi încă fierb de draci. Nu numai din cauza unui gunoi ca Flutur, ci din cauza tuturor fluturilor de acest gen, indiferent de partid. Îmi dau seama că nu vom fi niciodată în stare să mai avem o clasă politică integră, capabilă de aspiraţii inalte, de altruism, atât timp cât „cloştile” acestor pui fără direcţie, idealuri ori modele, sunt „cocoşii” partidelor cu doctrine împrumutate, schimbate precum ciorapii, delapidatorii, bişniţarii sau hoţii cu manşete albe şi cravate.

Pot doar să sper că educaţia ulterioară, propriile experienţe, cucuiele dobândite în urma încercărilor de pe drum, o vor face pe fina mea şi pe alţii asemeni ei, să aleagă nu ceea ce se prezintă drept „cool”, ci ceea ce are valoare azi şi va fi valabil şi mâine şi mai târziu.

Cred că avem de a face şi cu o problemă de moralitate. A profita de tineri, a folosi tehnici de merchandising şi marketing pentru a îi transforma în zombişorii unor partide este imoral. Dacă toţi condamnă indoctrinarea practicată în anii comunismului, la nivel declarativ, la nivel faptic nu fac decât să dezvolte şi să înnoiască tehnicile specifice indoctrinării. Esenţa crimei nu e nouă. Numai modus operandi…

Lumea se schimbă, fie că vrem sau nu. Numai că nu o schimbă un nou Eminescu, Maiorescu (pomenit aiurea în tramvai de Băsescu), Lazăr, Haret, ci un Flutur, Bălan, Harşovschi şi alţii asemeni lor din tot felul de partide (pardon…găşti).

La curve cu bilet de voie de la popă

Tocmai când eram pe punctul de a afirma că ministrul Igaş are, totuşi, ceva în chestia aia pe care o tot duce la frizer, a venit şi confirmarea faptului că minunile s-au terminat de mult şi nu mai putem spera la altele. După ce s-a declarat de acord cu legalizarea prostituţiei, a scos-o pe aia cu: „dacă Biserica Ortodoxă va fi de acord”…
Să aruncăm o privire la o parte a activităţii intreprinse de poliţia din România…O bună parte a acestei activităţi este legată de practicarea prostituţiei,de traficul de persoane în vederea prostituţiei, de răpiri şi abuzuri în legătură cu activitatea de prostituţie, multe dintre ele cu minori!!! Şi dacă mai scormonim prin sertarele memoriei, putem aminti de reţele de prostituate pentru demnitari, de petreceri cu prostituate pentru lumea bună în tot felul de locaţii izolate şi ca atare trebuie, oricât de puritani ne-am declara, să recunoaştem nu numai existenţa prostituţiei ca fenomen, a practicantelor şi practicanţilor acestei meserii, dar şi a unei structuri destul de puternice care se ocupă tocmai cu aşa ceva, în afara legii!!!Legea ar urmări scoaterea la lumina zilei a acestui fenomen, asigurarea protecţiei legii pentru „angajate”, a unei stări de sănătate care să nu pericliteze „clientela” , a limitării implicării lumii interlope şi a abuzurilor acesteia în domeniu. Şi la urmă ar mai fi vorba şi de făcut nişte bani, pentru că, nu-i aşa?, la curve nu te duci cu buzunarul gol. Nimic anormal, cu atât mai mult cu cât majoritatea statelor europene au căutat să rezolve această problemă pe căi asemănătoare. Şi nu poate fi, aşa cum s-a afirmat tâmp de atâtea ori, vorba de sclavie, atât timp cât ocupaţia respectivă este asumată liber şi conştient.
Nu am înţeles şi refuz să înţeleg referirea la Biserică în acest context. Şi asta pentru că, România este un stat laic. În consecinţă elaborarea şi adoptarea legilor se face de către Parlament .Nefiint un stat de tip talibanic, nu există un organism de supraveghere a moralităţii, echivalentul consiliilor musulmane. În al doilea rând, Biserica nu este un organism suprastatal. Preoţii şi parohiile primesc bani de la bugetul statului ,în consecinţă, relaţia de subordonare este fără nici un fel de echivoc. Şi dacă vrem să fim cinstiţi până la capăt, sunt destule feţe purtătoare de sutane care apelează la câte o „bucăţică” în afara căsătoriei. Aşa că, cel mai bine ar fi să încercăm să vedem firescul situaţiei şi să nu exagerăm în nici un fel de reacţii pro sau contra. La urma urmei, prostituţia ESTE cea mai veche meserie din lume şi absolut nici un reformator, nici un sistem şi nici o orânduire nu a putut să o facă să dispară. Pentru că e profund umană, indiferent cum vrem să interpretăm termenul.
Dacă mă veţi întreba, da, am folosit „serviciile” stabilimentelor de acest gen. Viaţa m-a purtat în diferite locuri şi am ajuns şi în asemenea locaţii,în mai multe zone ale lumii. Şi întrucât totul a fost cât se poate de civilizat, de curat,de sigur, nu pot să nu mă gândesc la cât riscă cele ce îşi desfăşoară activitatea pe stradă, în afara legii, la mâna „peştelui” şi a protectorilor acestuia. Pentru că, din păcate, multe din încălcările zilnice ale legii se fac cu ştirea şi chiar complicitatea unora care ar trebui să se ocupe cu vegherea şi aplicarea legii.
România interbelică a avut „cartiere vesele” la lumina zile, unde „fetele” aveau carnet de sănătate, erau controlate medical şi erau protejate. România contemporană, care funcţionează pe bază de moaşte şi procesiuni, se coţăie pe unde poate (şi o face cu pricepere, avânt şi entuziasm) şi înfierează apoi, cu virtute creştină,murdăria societăţii…Milioane de euro circulă subteran ca urmare a acestei activităţi, dar atât timp cât nu avem bordeluri, putem afirma că suntem un popor plin de daruri şi virtuţi !!!

Ha. ha. ha...B.O.R.-cel mai tare gheşeft e !

Şi pentru că, nu-i aşa, suntem o naţiune plină de spiritualitate, am mai produs un sfânt. Un sfânt care joacă şi de această dată,un rol pre-electoral. Pentru cei ce ar încerca să conteste aceste afirmaţii, simpla prezenţă a lui Traian Băsescu în mijlocul impresionantului sobor de preoţi, surprins cu veşnica lui hăhăială (nu pomenire) este un argument suficient de puternic.
Conform unei lungi tradiţii, şi de această dată Biserica Orodoxă Română a dovedit că este implicată în jocurile politice. Ale celui mai puternic la un moment dat. Dacă la aniversarea regelui Mihai nici capul BOR şi nici preşedintele Băsescu nu au fost prezenţi, iată că de astă dată au găsit prilejul de a se întâlni şi de a se susţine reciproc. Daniel îi este dator lui Băse pentru halca de pământ din buricul Bucureştiului pe care îşi va înălţa mult dorita catedrală a mântuirii banilor românilor, iar Băse îi e dator lui Daniel pentru profunda implicare a preoţilor în campaniile electorale, ca agenţi electorali cu o influenţă covârşitoare în “orientarea” votanţilor. Cel puţin a părţii mai puţin educate şi mai credule. Pentru că BOR dispune de unul dintre cele mai numeroase aparate birocratice din România. Nu au fost făcute publice nici un fel de date privind numărul clerului din România şi mai ales dinamica lui din anii de după ’89, dar armata în sutane este ,probabil, la fel de numeroasă precum cea care încă mai poartă uniformă şi armă. În timp ce sute de şcoli şi zeci de spitale au fost desfiinţate la nivel naţional, în timp ce localităţi întregi devin zone fantomă, cu doar câţiva locuitori, sute de biserici răsar pe întreg teritoriul ţării. Şi în timp ce se renunţă la serviciile medicilor, pompierilor, poliţiştilor, vameşilor ,funcţionarilor,profesorilor, numărul preoţilor a crescut constant şi se pare că toată lumea uită că şi aceştia sunt plătiţi tot de la buget. De ce naiba să investim în şcoli? De acolo vor ieşi oameni care, mai devreme sau mai târziu îşi vor pune întrebări şi care, mai ştii (?) ar putea chiar să aibă niscai iniţiative şi să ia la scuturat pe toţi cei ce de atâţia ani le vând gogoşi şi se joacă cu sentimentele, speranţele şi destinele lor. Pe când în biserică ţi se va aminti mereu să-i dai lui Băse ce-i a lui Băse şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Dar cum Băse (sau oricare alt prea-puternic al momentului) este tot un fel de Dumnezeu pe pământ, atunci să-i dăm şi partea ce apartine exclusive Divinităţii tot lui. Pentru rezultate sigure !!!
Extrem de importantă mi s-a părut declaraţia din aceste zile a capilor BOR potrivit căreia, pentru construirea Catedralei Neamului nu se va mai recurge la credit bancar. Vezi Doamne ,cele 100 de milioane de euro au putut fi strânşi doar prin donaţiile credincioşilor. Vreau din tot sufletul să văd care altă afacere din România de astăzi ar putea produce într-un timp atât de scurt lichidităţile necesare unei asemenea intreprinderi uriaşe. Nu cred că poate fi egalată nici de râvna celor care vând energie ieftină din apartamente de bloc…Pentru tot omul care are ochi să vadă şi minte care să judece, rezultă că dincolo de tămîie, lumânări, moaşte, procesiuni şi pupături de poale, BOR este cea mai grozavă afacere a ultimilor zeci de ani. Probabil cel mai mare agent imobiliar, cu cele mai mari şi diverse proprietăţi funciare,stabilimente de agrement, hoteliere, agenţie de turism şi bancă. Probabil construite şi structurate după înseşi îndrumările lui Iisus,cel care nu a posedat nimic pe lumea aceasta şi a dat tot ceea ce I se oferea tuturor celor întâlniţi în cale…
Ceea ce face din această instituţie cel mai tare jucător din economia românească (chiar dacă la nivel declarativ BOR nu este o societate comercială,deşi desfăşoară tot felul de activităţi cu profil economic) este faptul că nu este fiscalizată. Că în fapt nimeni nu poate şti cu exactitate câţi bani circulă prin puşculiţa Patriarhiei Române şi mai ales de unde provin aceşti bani şi care este destinaţia lor finală reală.

Update la “Flutur,dă banii înapoi,Flutur!”

Natura a arătat încă o dată că vrerea Sa poate da peste cap aproape întreaga activitate umană. În timp ce la Bucureşti Flutur defila printre poşete de damă, tocuri şi farduri, în Pasul Tihuţa mijloaceele de transport aşteptau ca măcar o dată , o singură dată,să reacţioneze şi autorităţile sucevene împreună cu serviciile lor de întreţinere a drumurilor în concordanţă cu cele din Bistriţa . Numai că, încă o dată, în loc să fie acolo de unde îşi ia banii ,lui Flutur îi curg mucii la Bucureşti, în preajma lui Boc şi a Elenei Udrea. Şoferii? N-au decât să aştepte…Ce atâta grabă ? Ce , nu e şi mâine o zi???
O fi şi mâine o zi, dar atât timp cât eşti plătit din şi din banii celor de pe Tihuţa, locul tău e unde se petrec lucruri ce afectează judeţul, nu la sindrofii cu ofilitele (pardon, cu războinicele) din PDL. Aşa că…Flutur!!! Dă banii înapoi, Flutur!!!

Flutur ! Dă banii înapoi,Flutur!

Sunt un consumator de televiziune moderat. Sincer cred că foarte mult din spaţiul de emisie al televiziunilor este încărcat de emisiuni de o calitate îndoielnică, la fel de bune precum manelele ce se aud bubuind între blocuri, în mijloace de transport ori la chermeze organizate peste tot, cu tot felul de prilejuri inventate. Poate tocmai de aceea ,în momentul în care privesc aparatul devenit parte a existenţei noastre, o fac cu oarece atenţie. Cum politicul ocupă nejustificat de mult spaţiu de emisie, mai ales pe posturile de ştiri (probabil invers proporţional cu calitatea „prestaţiei” aleşilor ori aspiranţilor la funcţii de tot felul) nu se poate să nu sară în ochi frecvenţa cu care Gheorghe Flutur, apare în materialele filmate. Cred că este şi destul de regizat locul în care apare. Mereu imediat după Boc, mereu în apropierea lui Băsescu, mereu lângă poşetele lui madam Udrea. La Guvern, pe şantierele autostrăzilor, la tăieri de tot felul de panglici, la Convenţia Femeilor din PDL (o fi fiind de 5 ori femeie ?!), peste tot.
În acest moment, nu pot crede decât că preşedintele Consiliului Judeţean Suceava râvneşte la gloria starurilor de cinema. Numai astfel se poate explica logic de ce petrece la Bucureşti mai mult timp decât în locul de unde îşi ia banii (nu puţini…) şi unde, în teorie, semnează condica, precum orice bugetar. Sunt sigur că dacă cineva ar avea curiozitatea să monitorizeze apariţiile la tv ale lui Gheorghe Flutur s-ar întreba, firesc, cum şi mai ales când îşi exercită mandatul câştigat prin absenţa votanţilor din judeţ. Şi la fel de firesc s-ar întreba câţi bani primeşte domul Flutur lunar, în condiţiile în care nu face treaba pe care ar trebui s-o facă. Pentru că zilele petrecute în compania pedeleilor săi nu pot fi, decât cu rare excepţii, considerate deplasări în interesul serviciului. În consecinţă, leafa lui ar trebui diminuată proporţional cu numărul zilelor lipsă de la serviciu. Şi poate s-ar cere şi sancţionarea sa (chiar demiterea) pentru neîndeplinirea acestui serviciu. Dar cine s-o ceară???membrii Consiliului Judeţean ? „De-ar fi s-o văd, aş mai trăi o dată”…
Până în momentul în care i se va cere socoteală (se va întâmpla asta vreodata?) Flutur se preumblă cu caravana cinematografică PDL şi continuă a face cam ce vrea el în bătătură.
Şi dacă tot am pomenit mai înainte de votanţi. Chiar şi aia câţiva călători cu autobuzele ,tot trebuie consultaţi în legătură cu reorganizarea teritorială. Are Flutur curajul să le spună în faţă că părerea lor nu contează? Sau se vede deja „voievodul” unei Suceve adăugite cu bucăţi de Botoşani ? (că de la fratele Pinalti nu cred că are curajul să ia ceva şi nici de la Simirad…)
Dar să revenim la oile noastre…Alea cu care a scris el frumos-frumuşel pe dealurile patriei… Flutur! Iei bani nemeritaţi ! Flutur! Dă banii înapoi!!!

Lui Flutur i se…flutură pubertin (?!)

De foarte multe ori avem ocazia, cei care au avut fericirea de a cunoaşte bunici, străbunici sau alţi oameni mai înţelepţi, de a reveni la adevărurile simple, de bun simţ şi de necontestat ale învăţăturilor populare. Una dintre aceste ziceri sună cam aşa: „spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”…Nimic mai adevărat…În amplul ciclu intitulat „PDL -inovator de limbă e”, Gheorghe Flutur propune o nouă construcţie lingvistică. Un termen care, aşa precum îşi doreşte atât de aprig, va rămâne în istorie alături de „gripa aviară” cu care a dat piept. Termenul propus, plasat pe aceeaşi linie novatoare cu „succesurile” EBEI, cu „inexactitudinile” lui Funeriu, este „pubertină”. Acum, după cum vine treaba, eu sunt în stare să înţeleg că ura lui Flutur faţă de cei care ,într-o formă sau alta, i se mai opun este organică, viscerală. Dar limba română are,încă, rigorile ei, iar poziţia pe care corifeul humorean o ocupă presupune, pentru o bună şi clară comunicare, o bună cunoaştere a acesteia.
Am procedat la o o căutare prin DEX şi prin Dicţionarul de neologisme şi…ce să vezi? Termenul acesta nu există !!!Aşa că, dom’ Flutur, de câte ori vă vine să mai muşcaţi din fundul unuia sau altuia, mai bine înghiţiţi o dată în sec înainte să vă daţi drumul. Să vă daţi drumul la gură,voiam să spun…
A…Voiaţi să asociaţi felul în care nu sunt de acord cei din opoziţie să aruncaţi cu banii judeţului aiurea pentru a „promova” propria imagine şi una din ideile puţine şi fixe ce le aveţi, cu imaturitatea? Puteaţi folosi alţi termeni precum puberal sau pubetar.
Dacă sufeream, oarecum de lipsa de spectacol a vieţii unui oraş de provincie, aşa precum este Suceava, vajnicii reprezentanţi PDL îmi procură distracţia de care aveam nevoie. Este suficient să-l urmăresc vreme de căteva minute pe Harşovschi (mai mult ar însemna să o iau razna…), sau pe tatăl lui întru cele politicheşti, Flutur, pentru a găsi suficiente motive de râs. Dacă nu ar fi de plâns…Mai ales că măsură nepriceperii şi suficienţei lor se desfăşoară şi pe banii mei !
De ce s-o fi botoşit dom’ Flutur din nou? Că nu a putut plăti unor băieţi de suflet nişte bănuţi pentru o paranghelie care, vezi bine, „promovează” ceea ce-i făcut în Bucovina? Haida-de!!! Ţinând cont de faptul că cei pe care îi tot plimbă Flutur de ici-colo prin ţară sunt agenţi economici care desfăşoară activităţi productive şi obţin şi profit, promovarea de care au nevoie este la nivel formal şi nu la unul imediat, de suportare a cheltuielilor acestor agenţi. Mai ales că aceşti au posibilitatea de a deduce cheltuielile de reprezentare. Ajutorul Consiliului Judeţean ar trebui să se limiteze la nişte schimburi de mesaje între şefii conducerilor locale şi eventual la câteva bannere prin care să se confirme faptul că administraţia locală girează prin suportul moral dat , seriozitatea şi calitatea producătorilor ce ar participa la respectivul târg . Mai zicea dom’ Flutur de plata unor artişti, care să întregească această adevărată „solie” suceveană în teritoriile îndepărtate ale Timişoarei. E, oare,întâmplător faptul că artiştii respectivi sunt abonaţi la fiecare paranghelie PDL ?
Până una alta, lui Flutur i se cam…flutură de opiniile celor care nu-s de acord cu el. Are,încă, mijloace de a trece peste voturile lor din Consiliul Judeţea. Numai că şi el şi mulţi alţi asemeni lui, mizează excesiv pe scurta ţinere de minte a poporanului dătător de vot. Şi s-ar putea ca la viitoarele alegeri să se mai piardă pe drum niscai autocare …
Şi încă ceva…De fiecare dată când Flutur încearcă să pară a şti mai multe decât, în mod normal, ştie, iese altceva. Poate ar fi timpul să înveţe într-un final şi din asta…

Viermii politici din învăţământ

Sunt domenii care, în orice societate sănătoasă ar trebui să rămână în afara politicii. Sunt zone pe lângă care putregaiul şi împuţiciunea politicii ar trebui să nu aibă îndrăzneala de a trece. Lunt lucruri legate de sănătatea naţiunii care ar trebui perpetuu să rămână în afara sferei de influenţă politică, mai ales când această sănătate nu este neapărat de natură fiziologică, ci mentală,psihică.
Am întâlnit în ultima vreme un fel de sintagmă alăturată persoanei doamnei Sanda Maria Ardelean: „prorector autosuspendat pe perioada exercitării mandatului de deputat” şi nu aş putea spune ce mă deranjează cel mai mult în această alăturare de cuvinte. Faptul că un dascăl renunţă la vocaţia pe care, în principiu ar trebui s-o aibă, pentru a se bălăci dezinvolt în cloaca unui partid care, prin deciziile luate în ultimii ani, s-a dovedit cel mai mare duşman al învăţământului românesc? Să fie faptul că în urma tuturor întâmplărilor ce i-au bulversat pe toţi cei cuprinşi într-o formă sau alta de pregătire doamna profesor se mai află în politică? Să fie , oare, faptul că în urma aplicării legii gândite (???) de copilul vitreg (nu teribil…) al sistemului, ministrul făr’ de bac, Funeriu, deşi Universitatea suceveană a fost retrogradată în cele din urmă rânduri ale învăţământului universitar, doamna senator încă nu şi-a înaintat demisia din funcţia pe care, deşi autosuspendată, încă o mai deţine?
Zâmbetele, de altminteri destul de charmante ale doamnei Ardelean, nu pot ascude o realitate. Şi complicitatea dumneaei a lovit nu numai imaginea, prestigiul şi bugetul universităţii sucevene,dar şi pe cea a unui oraş întreg. Şi sprijinul dumneaei a dat o lovitură mişelească colegilor dintr-un centru ce s-a încăpăţânat să nu îşi dea duhul nici măcar în vremuri mai tulburi,clădindu-şi pas cu pas reputaţia unui loc unde se face carte cu seriozitate. Şi acordul dumneaei a făcut posibilă,creşterea confuziei, scăderea motivaţiei şi adâncirea crizei dintr-un sistem deja lovit de boala tuturor experimentelor, cum este cel al învăţământului. Aşa că pentru mai multă corectitudine, sintagma alăturată numelui doamnei Ardelean ar trebui să sune „prorector demisionar pe viaţă din pricina eşecului nefericitului experiment Funeriu”.Minima demnitate ar trebui s-o facă pe doamna senator să admită marele deserviciu făcut universităţii la care funcţionează, studenţilor şi profesorilor acesteia şi să renunţe la funcţia de conducere pe care încă o deţine. Numai că, aşa precum s-a dovedit, onoarea nu are nimic de a face cu politica. Şi putem fi siguri că o vom vedea pe doamna Ardelean candidând la funcţia de rector al acestei universităţi, împlinind pohta ce-a pohtit Funeriu, de a o alipi unei alte unităţi de acest fel, probabil celei ieşene,precedentul existând deja din „anii luminoşi ai comunismului”…

De ce am folosit acest titlu? Pentru că prea mulţi intelectuali, implicaţi în tot felul de jocuri politice se comportă asemenea viermilor din interiorul fructelor. Le devorează din interior, ucigându-le, în timp ce se hrănesc din corpul, din bogăţia acestora. Intelectuali de înaltă statură profesională au activat, totuşi, de-a lungul timpului în politică. Numai că cei dintr-un trecut nu prea îndepărtat au lucrat în folosul societăţii şi a a oamenilor pe care îi reprezentau şi nu în defavoarea lor… Aşa că, doamnă prorector autosuspendat, cea mai corectă conduită de urmat ar fi cea care să lămurească în ce barcă vă aflaţi şi în folosul cui. Cât despre oameni care să ducă mai departe învăţământul universitar sucevean…sunt sigur că se vor mai găsi.Nimeni nu este de neînlocuit…

%d blogeri au apreciat asta: