Category: Politică mioritică


Nu cred că voi uita vreodată cum şi-a făcut apariţia în clasă. Era micuţ de statură, probabil în jur de 1,60 metri, dar rotunjor de tot, părând că mai degrabă aluneca, decât păşea. Avea o hartă a lumii în mână şi după ce a desfăşurat-o cu grijă, a început să ne depene fascinanta poveste a lumii de departe, la care, cel puţin atunci, nici măcar nu îndrăzneam să visăm.
Ne dădea o mulţime de detalii şi îmi amintesc că notiţele de la geografie au fost printre cele mai amănunţite pe care mi le-am luat de-a lungul tuturor anilor de şcoală generală. Ne plasa de multe ori glumiţe ori mici istorisiri care mă ajutau să-mi fixez extraordinar de uşor anumite date. Că de…aşa e geografia. Ai de a face cu mulţime de nume, numere legate de longitudini ori latitudini, înălţimi muntoase ori abisur oceanice. Domnul de geografie avea ritualul lui şi ne lua pe îndelete cu poziţia pe hartă a locului despre care vorbeam, vecini şi ceva relaţii cu vecinii, intrănd de multe ori în detalii istorice care ne făceau ochii mari, apoi relief, climă, floră şi faună, reţea hidrografică, economie, populaţie, monedă şi câte şi mai câte lucruri care gândea că-şi vor găsi locul în minţile noastre crude.
Îmi plăceau orele de geografie şi de multe ori citeam lecţiile înainte şi apoi căutam lucruri ce nu erau în manual, ca să mă pot anunţa la lecţie, să arăt că ştiam. Şi nu eram singurul.
Îmi plăcea grozav că nu ridica tonul niciodată şi că chiar şi atunci când cineva nu ştia, găsea o glumă ceva, un cuvinţel care să nu lovească, chiar dacă nota nu era grozavă la acea ascultare.
Anii au zburat şi nici nu pot realiza unde s-a scurs tot acest timp. Ştiu doar că am avut la un moment dat şansa de a hoinări prin lume, în acele locuri de care ne vorbea cu atâta drag Borcănel, (aşa cum îl poreclisem noi, loazele!) pe profesorul Fendrihan, de geografie. Şi Doamne, cât de aproape l-am simţit atunci când, ajungând într-o tară pe care nu o mai văzusem, ori trecând pe lângă un munte de care ne vorbise, îmi veneau în minte lucrurile pe care cu atâta vreme în urmă a căutat să ne înveţe. Am îmbrăţişat cu drag acea amintire şi am purtat-o peste tot pe unde drumurile mele pe ape, prin aer ori pe uscat m-au dus.
Şi nu a fost Borcănel singurul. Bătălii, expediţii de explorare ori molime de care pomenesc paginile istoriilor, cuvinte şi înrudirea lor despre care ne vorbeau „profele” de limba română ori de limbi străine, tot ceea ce am citit cu drag de ei, de dascălii mei din atâţia ani de şcoală mi-a umplut desaga de cunoaştere cu care am păşit fără teamă prin lume. Şi dacă nu ajung să îi privesc în ochi, unii dintre ei fiind deja plecaţi dintre noi, le mulţumesc purtând cu mine curiozitatea pe care au ştiut să mi-o stimuleze. Câteodată cred că nici nu m-am mutat din banca întâi, rândul la geam…

Reclame

Despre părinţi

Despre părinţi (lăsaţi ifosele şi citiţi!)

Nu ştiu cum a fost la voi, dar la mine în casă cel mic a rostit prima dată cuvântul tata, nu mama cum era de aşteptat şi mi-au dat lacrimile de bucurie atunci când l-am auzit. Îl lăsasem singur, lângă bradul de Crăciun şi când m-a văzut ieşind din cameră a zis, aproape temându-se de vocea lui, tati! Şi oricât de dur şi de aţos mă dau eu, mi s-a pus un nod în gât. Cum i s-a pus mamei lui când a rostit cuvântul mama. Probabil că ar fi trebuit să-i dăm vreo două peste bucuşoarele lui rozalii şi să-l punem la punct, spunându-i că eu eram părinte 1 (purtând bijuteriile familiei), iar mamă-sa era, normal, părinte 2. Nu am făcut-o la vreme. Ba, mai mult decât atât, ne-am încăpăţânat să-i zicem băiat, deşi eram conştienţi de sacrilegiul pe care îl comiteam atâta vreme cât el nu-şi descoperise încă sexualitatea şi nu decisese ce vrea să fie: băiat ori fată (în cazul ăsta strigând să-i eliberăm fata captivă în trupul de băiat).
Nu-i aşa că tot ce am scris până acum sună de-a dreptul de căcat? Aşa şi este. Am citit zilele astea zeci, poate chiar sute de influenceri (au diplomă de influenceri? Şi dacă da, de unde, că vreau şi eu!!!) care vor să ne zică cât de porc e să apărăm eufemismul numit familie tradiţională şi cât de folosită e lumea PROASTĂ ŞI INCULTĂ, în opinia lor de ticăloşii de la PSD care apără ceva atât de depăşit.
Că o grămadă din ăia de la PSD sunt de-a dreptul idioţi patentaţi nu-i nici o îndoială. Că sunt tone de idioţi în toate partidele, nu e, iarăşi, nici un mister. Dar se pare că românilor le plac idioţii şi de aceea îi votează, imparţiali, şi din stânga şi din dreapta (deşi nu există aşa ceva de nici o culoare!).
Nu ştiu câţi dintre voi aţi lucrat ori aţi avut aproape, zi de zi, cupluri ori indivizi, numiţi generic pe invers. Eu am lucrat mulţi ani şi cunosc un număr destul de mare. Şi de cupluri şi de indivizi. Şi dacă nu m-a deranjat să lucrez cu ei atât timp cât nu s-au luat de bucile mele, atât timp cât preferinţele lor s-au manifestat doar în mediul lor privat a fost OK. În momentul în care mediul începe să corupă şi să perturbe mersul firesc al lucrurilor însă, nu mai e OK. Şi haideţi s-o luăm băbeşte: sunt profesii în care, dacă nu eşti homosexual nu ai aproape nici o şansă. Vedeţi lumea modei ori a dansului. Am vorbit cu dansatori care mi-au mărturisit că au schimbat tabăra numai pentru a putea accede la roluri ori companii care le erau interzise atât timp cât erau mai mult ori mai puţin normali (la urma urmei care e criteriul absolut al normalităţii?). Am printre cuplurile homosexuale, prieteni foarte buni. Dar lucrul ăsta se datorează în primul rând decenţei şi profesionalismului şi în nici un caz exhibiţionismului ori excentricităţii sfidătoare.
Am văzut şi eu evoluţia libertăţilor legate de sexualitate şi apartenenţa la un anume sex în occident. Şi am văzut cum e folosită şi manipulată cu nesimţire „corectitudinea politică” legată de asta. Şi de cea legată de culoare, ori de grup etnic. Şi am putut vedea, ca atâţia alţii, cum un negru ia o slujbă mai bună pentru că dacă nu o obţine, strigă că a fost discriminat datorită culorii pielii sale. Tactica se aplică absolut identic pentru ceilalţi, fie homosexuali, fie refugiaţi, membri ai unor grupuri etnice ori culturale.
Citesc. Şi citesc destul de mult şi îmi place să cred că mai şi înţeleg ceea ce citesc. Şi m-a durut până la lacrimi să văd cum nişte piticanii sufleteşti strigă la bătrâni (părinţii, vecinii, mătuşile şi unchii lor, care i-au crescut aşa cum i-au ţinut puterile şi cât i-a lăsat priceperea!) să îşi ia labele de pe viitorul lor. Părinţii lor, bătrânii ştiuţi ori neştiuţi au MÂINI. Mâini calde şi de atâtea ori crăpate de muncă, de lipsuri, de timp. Bătrânii ăia la care strigă cu ură, i-au crescut cu dragoste şi cu sacrificii, aşa cum au putut, nădăjduind că ei vor trăi un pic mai bine. Bătrânii ăia sunt mai întâi de toate OAMENI şi au mâni, nu animale care au labe. De unde atâta ură şi dispreţ la pipiţele şi cocalarii ăştia? Nu îmi pot imagina. Ştiu. Trăiesc în lumea asta. Sunt copii abuzaţi şi sunt abuzuri de tot felul. Sunt accidente la fiecare pas. Dar nu îmi pot explica ura şi dispreţul acestor tineri care par a nu realiza nici o secundă că pentru ca ei să apară pe lume a trebuit să existe dragoste. Câtă va fi fost. O zi, o lună, un an, un deceniu…dar a fost. Şi nu le doresc uscaţilor sufleteşte care îşi varsă ura şi frustrarea în felul acesta decât să aibă parte, la vârsta la care sunt părinţii lor acum, de exact aceleaşi zoaie care să le vină în faţă. Şi de aceaşi dispreţ sictirit şi superior. Şi da…să numere cu aceleaşi gesturi tremurate, bănuţii care le vor veni în ziua de pensie!
Suntem oameni şi suntem plini de cotrarii. Dacă nu am fi fost aşa, am fi fost animale. Poate chiar dintre acelea de care ne amintesc grupurile LGBT că practică homosexualitatea. Natura are înţelepciunea ei implacabilă. Toţi indivizii care nu se înscriu în tiparele ei dispar. Indivizii de acel gen, indiferent de specie, atât timp cât nu perpetuează, dispar. Excepţie fac doar nişte viermi şi nişte insecte care îşi pot schimba sexul atunci când nu există reprezentanţi ai sexuui opus pentru fecundare. Dar şi aici, sub o formă sau alta, există două sexe pentru a continua viaţa- Sigur…Mai sunt şi organisme unicelulare care se divid…
Net-ul a devenit în aceste zile tribuna tuturor idioţilor care nu înţeleg o boabă din ceea ce citesc. Că dacă votezi îl scapi pe Dragnea de puşcărie, că se adoptă ‘jdemii de legi de care nu ai habar şi aşa mai departe. Pe oriunde am mers am fost mândru că vin de unde vin, că sunt ceea ce sunt ori că am educaţia pe care o am. Dar se vede că, întrucât trufia e unul dintre păcatele capitale, pedepsite exemplar, cineva de sus (ori de jos!) a ţinut să îmi arate că neamul meu nu e nici mai cu moţ şi nici mai cu stea în frunte şi că nu atât prostia, cât ticăloşia, apare peste tot. Şi mai şi puieşte! Şi mi-a mai arătat ceva: că cel mai mare duşman al românului va fi întotdeauna un român. Complexul mioritic i-aş zice…

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Adrian Păunescu- Repetabila povară

Vă declar soţ şi soţie?

Era prin anul 2000 (când nu mai eram copii!) atunci când am primit un memoriu în laborator, în legătură cu o nuntă ceva mai deosebită. Pentru a evita orice posibilă problemă, am decis să fotografiez eu însumi acea nuntă. Lista de invitaţi era destul de lungă, iar printre ei se aflau câteva persoane destul de cunoscute în anumite medii, chiar dacă mie numele lor nu îmi spunea absolut nimic.
Mi-am pregătit, ca de obicei, aparatele foto („trăgeam” încă numai pe film şi aveam o cameră cu film color şi una cu peliculă alb-negru), flash-urile, studioul şi tot ceea ce mai trebuia pentru una dintre cele mai rentabile activităţi ale departamentului. Pentru mulţi poate părea încredibil că am ajuns, de vreo două ori la performanţa de a fotografia trei nunţi într-o zi. Numai că la noi, acolo, pe vasele de croazieră lucrurile acestea nu mai erau decât rutină.
Cu vreo zece minute înainte de ora stabilită, m-am prezentat în biblioteca vasului, o sală destul de mare şi de rafinată, începând să îmi plasez trepiedele, luminile ajutătoare şi alte lucruri necesare mie, dar şi videografului cu care lucram. În scurt timp au apărut invitaţii şi apoi mirii. Erau doi bărbaţi înalţi şi foarte arătoşi. Amândoi de culoare, extrem de bine îmbrăcaţi şi accesorizaţi. Totul era de cea mai bună calitate pe ei: costume, cămăşi, pantofi, ceasuri, bijuterii…totul. Arătau ca de pe copertele de reviste şi sunt sigur că dacă ar fi intrat în oricare din cluburile de mari fiţe, de oriunde din lume, ar fi plecat însoţiţi de cele mai frumoase femei. Numai că nu era cazul. Absolut deloc. Băieţii se iubeau enorm şi eram martor la materializarea, în acte, a sentimentelor lor.
OK. Recunosc. Până atunci mă mai intersectasem în activitate cu cupluri homosexuale. Fie de bărbaţi, fie de femei. Veneau, făceau o tonă de poze, cumpărau şi plecau. Erau clienţi şi nimic mai mult. În schimb, momentul cumva sacru (pentru că tuturor, indiferent dacă ne declarăm credinţa ori nu, ne place să credem că un spirit bun, o divinitate, ne binecuvânteaza căsătoria) la care luam parte m-a făcut, dintr-o dată, să văd lucrurile altfel decât de obicei. Şi oricât de rutinat aş fi fost, am simţit că trecusem la un alt nivel, într-o cu totul altă stare.
Aşa precum am învăţat în atâţia ani de când fotografiez nunţi, avorturi, cumetrii, slujbele de cununie şi botez, în acelaşi mod am memorat discursul pe care îl au cei ce oficiază căsătoriile pentru cetăţenii americani. Aşa că, aproape firesc, după ce am „tras” toate cadrele de care aveam nevoie până în acel moment, mi-am pregătit camera pentru clipa în care oficiantul urma să declare căsătoria gata, încheiată, cu formula sacramentală: and now, by the power invested in me I may declare you man and wife (şi acum prin puterea cu care am fost investit, vă declar bărbat şi soţie!). Apoi urma primul sărut oficial al noii familii. Aveam camera gata pentru a surprinde pupicul şi urechea ciulită pentru a a vedea cum urma să adapteze formula pastorul baptist care oficia.
Totul era ca de obicei. Mirii se aflau faţă în faţă, ţinându-şi mâinile, şi după ce şi-au rostit jurăminteleşi şi-au plasat verighetele unul pe degetul celuilalt, aşteptau concluzia finală a omului cu reverendă şi guler alb cu violet. Şi cuvintele au venit. Fără nici un fel de schimbare în formulă. Vă declar bărbat şi soţie! Ştiu că în timp ce-i fotografiam cu limbuţele unul în gura celuilalt, îmi trecea prin minte: ar fi putut măcar să zică: vă declar căsătoriţi. Era cu totul altceva. Cel puţin pentru mine şi atâţia alţii ca mine pentru care ideea de cuplu şi de familie înseamnă prezenţa ambelor sexe…
Ceva mai târziu, după ceremonie şi după felicitările celor din familie, în timp ce aşteptam să îi răpesc pe miri pentru o şedinţă foto, au avut o mică petrecere. Toată lumea băga zdravăn pe sub nas din aperitivele de pe platouri şi golea pahar după pahar din şampania ieftină cu care compania umpluse mesele. La un moment dat, pastorul s-a apopiat şi mi-a citit ecusonul.
-A…România! Sunteţi creştini pe acolo sau ce?
-Păi aproape că ne lăudăm că am fost creştini înainte de creştinism. Asta pentru că manualele noastre de istorie ne zic că străbunii noştri erau monoteişti. Iar dacă mai adăugăm şi faptul că Sfântul Andrei s-a ostenit pe la noi prin bătătură, aş zice că avem ceva vechime.
-Şi aveţi familii de gay pe acolo, pe la voi?
-Nu. La noi o facem după moda veche. Femeie cu bărbat. Ori bărbat cu mai multe femei. Ori invers.
Omul a zâmbit, oarecum îngăduitor, intuind poate, conflictul din mintea mea, după care a zis una pe care nu o voi uita niciodată:
-Ei bine, fiule, să ţi-o spun eu: oamenii negri nu sunt tocmai oameni.
Am rămas siderat. Omul se ospăta din ceea ce fusese pregătit pentru gaşca mirilor. Bea şampania pe care ei o plătiseră şi nu cu multe minute înainte tocmai le dăduse binecuvântarea de a trăi ca soţi. A mai stat un pic, îmbiindu-mă să iau măcar o felie din tortul miresei (?), după care, înainte de a mă părăsi de tot mi-a spus cu un ton oarecum misterios:
-Nu e normal deloc. Şi încă nu ai văzut nimic.

…A trecut vremea. În toţi anii aceştia am întâlnit, probabil, mii de homosexuali de ambe părţi. Cu unii (ori unele) sunt amic bun şi îmi face plăcere să-i întâlnesc şi să discut Până nu demult însă, relaţiile dintre ei şi ceilalţi purtau pecetea unei anumite normalităţi. Nimeni nu căuta să invadeze spaţiul altuia. De puţină vreme însă, se pare că anormalul asediază din toate direcţiile, căutând a i se da întâietate, sub pretextul eliminării discriminării. Şi asta zău că nu e normal. Am auzit pe mulţi zicând că în natură, în rândul mai multor specii, se întâlneşte homosexualitate. Aşa e. Numai că NATURA rezolvă în stilul ei, fără compromis, această problemă. Indivizii homosexuali nu procrează. Şi ca atare, într-un timp mai lung sau mai scurt dispar. Omul a găsit rezolvarea, inventând adopţia! În cel mai nenatural mod cu putinţă.

Şi nu ne duce pe noi în ispită…

Era a naibii de apetisantă! Îmi amintesc că în ultimii ani de liceu mi se cam scurgeau privirile după ea. Probabil că era singura blondă care m-a intrigat vreodată. Plină de contraste, reuşea să se facă remarcată imediat şi să tranşeze, chiar de la prima apariţie, raporturile ulterioare în care urma să te afli. Nu puteai decât fie să o placi, fie să o urăşti. Şi cred că şi cei care nu o suportau, uneori trebuiau să recunoască faptul că o cam plăceau. Bine…Poate că nu e o logică beton în rândurile de mai înainte, dar cam asta e ideea. Nu era deloc o persoană comună şi nu prea lăsa descoperite locurile prin care te puteai apropia de ea. Cert e că, găsind-o atât de fascinantă şi de altfel decât fătucile cu care croşetam, ca licean oarecum nesigur de mine, nu am avut nicodată curajul de a încerca măcar să mă apropii de ea şi să-i trag niscai clopote. Dar cum anii de liceu trec repede şi cum viaţa are obiceiul de a ne prinde în vâltoarea ei şi a ne duce mai departe, multă vreme nu am mai ştiu nimic de ea. Şi cum ochi frumoşi se găseau mai peste tot, iar anii năvalnici îşi cereau drepturile, aproape că se pierduse în uitare. Era perioada în care nu aveam timp de amintiri. Munceam intens să trăiesc experienţe noi şi să îmi fac amintiri. Numai că, aşa cum se întâmplă de atâtea ori, vârtejul pe care îl numim viaţă face de multe ori să revenim în situaţii în care ne-am mai aflat ori în faţa unor persoane de care ne-am mai lovit cândva, în timp. Cred că trecuseră deja trei sau patru ani după împuşcarea lui Ceauşescu atunci când aproape că ne-am lovit unul de celălalt pe trotuar. În primele secunde am rămas fără grai amândoi, după care tot ea şi-a găsit vorbele prima: -Kermit! Nebunule! Nu te-am văzut de atâţia ani! Ce faci? Cum o mai duci? Eu, Kermit pentru toţi foştii colegi din treapta a doua de liceu, am raportat conştiincios situaţia mea la zi. -Vino deseară pe la mine, a zis. Mai stăm de vorbă, bem ceva! Eu? Cum aş fi putut să-i rezist tocmai ei? Şi m-am dus. A fost o seară epică. (Ştiu că profa’ de română mi-ar face observaţie dacă ar citi propoziţia asta!) Ea lucra deja de câţiva ani în străinătate, fiind dintre cei care au ieşit din ţară imediat ce graniţele au fost deschise. Am vorbit de foşti colegi ori amici, ne-am uitat prin albumele ei de fotografii unde îşi păstrase mărturii ale călătoriilor ei prin Europa şi prin lume, am ascultat muzică. Aproape nimic deosebit. În afară de faptul că mă tot tachina în legătură cu lipsa mea de curaj în a o aborda, în anii în care numai câteva zeci de metri despărţeau clasele noastre. Cum timpul părea că goneşte în prezenţa ei, ne-am dat seama că se făcuse deja foarte târziu. Aşa că ideea unei cafele care să ne dea energie să mai stăm la taclale până spre dimineaţa nu a părut întru totul nelalocul ei. A făcut două bărdăci de cafea şi în timp ce aburii încă se ridicau din lichidul negru, a pus peste el nişte frunzuliţe, pe care le-a mărunţit între degete. Nu m-a alarmat în nici un fel acel lucru, întrucât mai băusem, mai ales prin Bucureştiul aventurilor mele, cafea în care se adăugau tot felul de arome. Aşa că, am băut licoarea şi chiar am apreciat gustul. Mai departe însă, nu aş putea să spun ce s-a întâmplat. Pur şi simplu pentru că am experimentat pentru prima şi ultima dată în viaţa mea sindromul „ruperii filmului”. M-am trezit adoua zi dimineaţa cu senzaţia că o pupăză îşi făcuse cuib peste noapte în gura mea. Tâmplele îmi pulsau, iar musculatura îmi era extrem de încordată. Cu chiu cu vai m-am descâlcit dintre picioarele ei şi am reuşit să străbat cei câţiva paşi, până la baie. Aş fi vrut să vărs, însă nu venea nimic înapoi. Am băut apă rece ca şi cum tocmai aş fi traversat Sahara, după care parcă mi-a mai venit inima la loc. Am dat să o trezesc, însă nu am reuşit să obţin nimic mai mult decât nişte bolboroseli neinteligibile din partea ei. Ca urmare, mi-am recuperat hainele şi am plecat încet, asigurându-mă că încuietoarea automată s-a declanşat în urma mea. Avea să vorbesc cu ea mai târziu… Abia după ce s-a înnoptat bine am reuşit să îi aud vocea. Abia se trezise şi se gândea ca după o baie fierbinte să se culce din nou. -Dacă tot ai sunat, hai, nu vii pe la mine? Sunt singură şi în noaptea asta. -Nu ştiu ce să zic. -Te temi de mine? -Nu ştiu dacă să mă tem încă ori nu. Ce s-a întâmplat azi-noapte? Nu mai ţin minte nimic. Ce am făcut? -Ce ai făcut, ai făcut bine, zic eu. De ce îţi faci griji? -Păi dacă am făcut ori nu ceva, nu crezi că ar trebui să am şi eu măcar o amintire din asta? -Haide, vino. -Doar dacă îmi promiţi că nu îmi mai pui nimic în cafea. -Nu-i nevoie.. E cu efect îndelungat. Ai să vezi! Ce să zic? Am tot văzut. Nu aş putea totuşi să spun, cu prea multe amănunte, cum a trecut şi acea noapte. Ceea ce pot spune e că vreme de vreo două săptămâni m-am simţit precum Lenin. Ori Carol al II-lea (asta-i pentru cunoscători!). Şi nu pot zice să a fost fain deloc.   După vreo câteva luni, când a dat din nou prin România, m-a sunat. Venise cu o prietenă bună dintr-o altă ţară şi voia să petrecem ceva vreme împreună, toţi trei. Eu?! …Voi ce gândiţi?

De armată – III

„La umbră de stejărel

Frumos doarme-un pompier” 

(Cântec de cătănie?)

 

Am plecat noaptea, cu acceleratul de la 22.40 din Suceava Nord către Bucureşti. În plasa pentru bagaje din compartimentul de clasa I se odihnea valiza mea de ocnaş, pardon…ostaş al bravelor trupe ale Ministerului de Interne. Fusesem repartizat să fac stagiul militar în Bucureşti, la trupele de pompieri. Lângă mine se afla, la fel de pleoştit şi de speriat, Cătălin Bocancea, care avea aceeaşi destinaţie. Am ajuns pe la ora 4.30 in Bucureşti şi am petrecut vreo câteva ceasuri la o verişoară mai îndepărtată, până ne-am încumetat să săltăm pietrele de moară cu care venisem pregătiţi sub forma valizelor din lemn şi s-o luăm în direcţia Foişorului de Foc, unde se afla Compania a VI-a, locul destinat adunării aspiranţilor la gloria nepieritoare adusă de tulumbă.
Mă uitam în jur şi mi se făcea milă de noi, acea imensă gloată, cu capetele proaspăt tunse de acasă (ca să evităm talentele frizerilor militari prea zeloşi), privind în jur cu teamă şi nedumerire. De unde gândeam că primirea se va desfăşura milităreşte, adică operativ, repartizarea s-a desfăşurat cu o încetineală exasperantă. Se striga un nume. Bietul soldică se ridica şi la vederea lui, plutonierii de companie care fuseseră trimişi să facă „târguielile” începeau: „pe ăsta îl iau eu, că e ditai bivolul şi am nevoie la scara culisabilă”, „pe piticul ăsta îl iau eu, ca am nevoie de servant unu”, „ţiganul ăsta îl iau eu, că are carnet şi îmi trebuie om de rezervă la ATI” şi aşa mai departe. Când s-a terminat cântărirea şi „achiziţionarea” noii trupe se făcuse binişor noaptea. Plutonierul major Popescu ne-a adunat pe noi, cei repartizaţi companiei a opta şi ne-a mânat către o staţie de tramvai. Am mers până la Casa Scânteii cu un tramvai şi acolo am coborât pentru o haltă de ajustare la „Cireşica”, unde plutonierul a permis un ultim dezmăţ înainte de a trece porţile unităţii. Oboseala, emoţia, precum şi faptul că eram nemâncaţi de o zi şi-au spus cuvântul. Cei care au băut s-au mototolit imediat. Aşa că, în momentul în care am ajuns în curtea companiei, în Băneasa, constituiam cel mai jalnic grup de tilicari posibil. Eram singurul treaz, pentru că nu băusem nimic alcoolic. Îmi umplusem vezica cu Ci-Co.
La vederea noastră militarii de ciclul doi şi trei s-au înveselit subit. Au început să strige care mai de care, tot felul de comenzi, pe care oricum nu mai avea cine să le execute. Locotenentul comandant de companie Sârbu (fiu de general, am aflat după o vreme) s-a arătat într-un târziu şi ne-a trimis magazie. Veston, cămaşă, bonetă, pantaloni, bocanci, curea, semnele de armă, petliţe, chiloţi cu mânecuţe, de armată şi aşa mai departe. Armata română era generoasă cu noi, va să zică… După ce ne-am schimbat ţinutele şi ne-am lăsat hainele civile la magazia unităţii, ne-am dus în pas alergător (nici nu îmi imaginam câte lucruri voi ajunge să fac în pas alergător!) la dormitor. Mi s-a părut oarecum ciudat că nimeni nu mai ţipa la noi şi că am fost lăsaţi în pace să ne trântim de-a dreptul în paturile de fier cu saltele pline de noduri. Numai că aveam să învăţăm extrem de repede că dacă ceva părea prea bun ca să fie adevărat, de regulă chiar aşa era. Nici nu lipisem bine pleoapele când s-a dat prima alarmă. Normal că habar nu aveam ce să facem la auzul acelei comezi. Aşa că am sărit din pat şi ne uitam, buimaci, unii la alţii. Asta i-a înfuriat cumpli pe „veterani”, care au început să strige la noi să ne echipăm cât mai repede. Atunci am aflat că un pompier bine instruit trebuia să fie în haine şi bocanci în cincisprezece secunde şi că acelaşi super-erou trebuia să se dezechipeze în cinci. După ce ne-au dat de vreo zece ori comenzile de echipare şi dezechipare şi au strigat la noi ca la cei din urmă viermi de pe pământ,”veteranii” s-au decis să ne lase, totuşi să „prindem” măcar două-trei ore de somn.
Ora cinci jumătate dimineaţa ne-a adus trezirea brutală şi ieşirea (în pas alergător) la înviorare. Început lejer, cu câteva zeci de ture de teren, câteva zeci de genuflexiuni şi pentru bună dispoziţie, flotări urmate de pasul broscuţei. În momentul în care am isprăvit prima înviorare din viaţa de cătană, aveam deja o drăguţă de febră musculară. Din curte, în pas alergător, am fost duşi la spălător. Am aflat cu acest prilej că în armată chiar şi spălatul se executa în cadenţă: vă spălaţi pe mâna stângă, vă spălaţi pe mâna dreaptă, vă spălaţi pe obrazul stâng, vă spălaţi pe obrazul de drept, vă spălaţi pe…sculă. Urmau: luaţi periuţa, puneţi pastă, spălaţi dinţii, scuturaţi periuţa şi la dormitor fuga marş! După ce ne echipam (pentru că înviorarea se făcea în izmene), fuga marş mergeam la sala de mese. Aici am făcut cunoştinţă cu delicatesele care aveau să-mi bucure stomacul în următoarele luni. Vestitul ceai cu iz de rom şi adaos de bromură de potasiu (nu ştiu cum, dar nu avea efect!), telemeaua cu 60 la sută sare, peştele oceanic, conservele expirate, fasolea cu pietricele, varza cu viermişori ori orezul de trei ori pe zi.
Prima oră de instrucţie a început promiţător:
-Băi gogarini, ni se adresa sergentul cu opt clase, plin de bube pe faţă, la comanda „drepţi” nu mai mişcă nici copilul în pizda mă-si-i. Aţi înţeles?
-Am înţeles, strigam noi, cuprinşi de adânca înţelegere a artei militare. Von Klausewitz făcuse mulţi discipoli în unităţile noastre, după cum aveam să vedem curând.
-Aţi înţeles pe dracu’!
După ore întregi de „la stân-ga, la dreap-ta, la stânga-npre-jur, pentru luptă cul-cat!”, am avut o mica pauză de gustare, după care am luat-o de la capăt, până la ora la care, fuga-marş, am mers la sala de mese, pentru prânz.
Prima zi a trecut în aceeaşi notă, cu precizarea că după amiaza am luat şi furtunele la întins şi la rulat, până am rămas fără salivă în gură. Trebuia dat zdravăn, să se desfăşoare toţi cei douăzeci de metri de furtun tip C, să nu se uite capătul cu racordul din aluminiu la fraierul care l-a aruncat (explicaţia savantă a sergentului!).
Seara, după masă, am avut o oră de învăţământ politico-ideologic, după care, fuga-marş, a urmat acelaşi ritual de la spălător, cu spălatul în cadenţă (atunci am în început să ma îndoiesc de faptul că sergenţii aveau măcar vaga idee că şi picioarele ar fi trebuit spălate, dar şi alte părţi anatomice).
După ce am executat echipări şi dezechipări încă vreun ceas, am lovit precum nişte scânduri, saltelele şi am adormit instantaneu. Nu a fost sortit însă a ne odihni. Un nătărău de fruntaş din ciclul doi se întorsese în acea noapte din permisie şi avea idei proprii asupra modului în care trebuia să se prezinte dormitorul. A urlat comanda de „alarmă” şi a început să lovească pe cine prindea la îndemână. Mama lui era, pare-se, bolnavă acasă şi de vină erau nenorociţii de bibani pe care îi găsise dormind. Numai intervenţia subofiţerului de serviciu pe companie a făcut ca acea seară să nu înregistreze nici o victimă în rândurile noastre. Atunci l-am urât pe idiotul acela cum nu mai urâsem pe nimeni pe lumea asta şi chiar cred că am fost la distanţă de câteva secunde de a-l rupe în bătaie. Mult mai târziu, peste ani, mi-a fost mila de el. Pentru că, undeva în adâncul sufletului, am fost convins că şi-a luat-o de mai multe ori în viaţă şi probabil că alcoolul i-a distrus si bruma aceea de suflet primitiv pe care o mai avea.

Am trăit momente cumplite în timpul trecerii mele prin oastea română. Am salvat oameni, am scos cadavre din foc, am văzut colegi pierzându-şi viaţa, am fost ars pe faţă şi aproape că mi-am pierdut vederea şi…multe altele. Privind în urmă, nu pot decât să mă simt solidar cu acei care îşi riscă viaţa în permanenţă pentru salvarea altora şi pentru păstrarea bunurilor lor, neuitând nici o clipă că în ciuda tuturor încercărilor, am purtat cu mândrie acea haină. Pe vremuri, în ziua de 13 septembrie era zi festivă în unităţile noastre. Mai ştia lumea de eroii din Dealul Spirii şi de sacrificiile lor. Iar militarii aveau mâncare mai bună şi câte un pahar de vin ori o tărie pe lângă ea. Celor din vechime, celor din ziua de azi, amintirilor încă vii: onoare şi respect!

Cursul de deschidere se terminase. Amfiteatrul era ticsit şi toată lumea se înghesuia către ieşiri. Era vară şi căldura ne toropise pe toţi, aşa că o bere rece ar fi fost ceea ce şi medicul ar fi recomandat. Am ajuns lângă uşă şi „prinzând” cu coada ochiului şirul de fete care se înghesuiau una în alta, dornice s-o şteargă cât mai repede, m-a făcut să deschid larg uşa, să mă trag puţin într-o parte şi să le fac, cu gesturi de agent de circulaţie, semn că pot ieşi. Am aşteptat răbdător ca întreg stolul de gureşe să îşi ia tălpăşiţa, după care am ieşit şi eu. De aici a vea să mi se tragă…
Ziua următoare ne-am văzut împărţiţi pe grupe de studiu şi după ce ne-am luat orarele, ne-am dus care încotro. La ieşire am zăbovit din nou, dând întâietate colegelor. Era o altă zi de arşiţă în Bucureşti şi gândul la o plimbare printre construcţiile încinse nu mă prea atrăgea. Cu atât mai puţin mă atrăgea însă camera mea din cămin unde temperatura era de cuptor. Aşa că, dintre două rele l-am ales pe cel mai convenabil. Ştiam de pe vremea cătăniei câteva locuri unde puteam găsi o bere bună şi linişte, aşa că m-am îndreptat spre staţia de metrou.
-Chiar eşti un tip inabordabil sau aşa vrei să pari, se auzi de undeva, din spatele meu, o voce care chiar suna destul de bine. M-am întors şi am cântărit posesoarea şi mi-am zis că nu era deloc de lăsat în drum. Ba chiar îmi părea bună-rău!
-Dacă te vei uita la mine, mai ales din profil, vei vedea că sunt un dur şi că ceea ce se vede e şi pe dinăuntru, m-am dat eu cocoş.
-Te-am cântărit şi ai ieşit pozitiv la evaluarea mea. Şi mi-a întins mâna, spunându-şi numele. am întins şi eu mâna şi m-am prezentat:
-Mihai cel Groaznic ot Suceava.
-Vai, avem şi simţul umorului! Şi mai bine, a zis ea. Cred că nu te superi dacă vin cu tine, a zis ea, privind pe sub gene, cu acel aer al femeii care se ştie plăcută şi aşteaptă de la tine nimic altceva decât să te aşezi cuminte în şirul admiratorilor cu inimi frânte. Nu prea m-am încadrat.
-Îmi propusesem să merg cu gândurile mele undeva, unde să face ceva regulă între ele.
-Ei, cum e înghesuială deja pe acolo, nu se va simţi şi prezenţa mea, a continuat, dovedind că era obişnuită să facă doar ceea ce dorea.
-Dacă nu ţi-e frică, atunci e ok.
-Te-am remarcat ieri, când ai ţinut uşa şi ai invitat fetele să iasă. Mi-am spus: iată un gentleman. Azi ai făcut acelaşi lucru. Nu te-ai băgat în vorbă neîntrebat şi nu te-ai băgat în faţă să fii şef de grupă.
-E felul meu de a fi distant. Sau poate doar felul în care am fost educat. Una ori alta. Poţi alege.
-Îmi place să cred că aşa eşti educat.
Ei bine, după două sau trei zile ne-am mutat împreună în aceeaşi cameră. La ea. Colega ei de cameră avea un tip la Politehnică, aşa că toate s-au aranjat cum nu se putea mai bine. Până atunci ne atinseserăm foarte puţin şi de sărutat nici nu a fost vorba. În prima noastră noapte împreună, când în sfârşit am luat iniţiativa, primul sărut s-a terminat cu un leşin. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că tipa atât de sigură pe ea, mândră şi obişnuită să aibă controlul la toate nu a fost sărutată (cu simţ de răspundere) niciodată. Recunosc că în ciuda pregătirii mele ca salvator, din cătănie, situaţia m-a cam blocat. M-am recules totuşi şi am stropit-o cu apă, am ventilat-o, i-am tras vreo două pălmuţe, până am adus-o în simţiri. După ce i-a mai venit inimioara la loc, a pornit-o pe panta confesiunilor şi aşa am aflat că nu fusese atinsă deloc, pe nicăieri până la mine. În mintea mea era confuzie totală. Eram tentat să las totul baltă şi să îmi văd de drum. Nu eram gata de o relaţie care să mă implice mai mult decât nivelul epidermei. Şi totuşi m-am dus cu capul înainte, fără a asculta semnalele de larmă care urlau de-a dreptul, strigându-mi: vezi că te arzi!
Săptămânile următoare am fost precum doi cărăbuşi. Insecte studiind Kama-Sutra. Cum rămâneam singuri, cum ne încleştam sălbatici, dornici a ne tot descoperi, fără odihnă, fără mâncare, fără nevoia de a mai vedea pe altcineva. Şi al naibii, dar de unde îmi propusesem să culeg doar rodul ce mi se oferise, m-am trezit atât de cuprins de ea încât fiecare ceas în care nu eram împreună devenea de-a dreptul dureros fizic.
Atunci când mi-a zis „Mihaiu’, să ştii că eu vreau să mă mărit cu tine”, am înlemnit. Pentru că chiar dacă trăiam voluptatea şi intensitatea acelei relaţii, gândul meu nu ajunsese până acolo. Văzusem zeci de motive pentru care să nu… Numai că, aşa precum am mai zis-o de atâtea ori, un bărbat îndrăgostit, e un animal iraţional. Aşa că, atunci când a venit în târgul Sucevei pentru prima dată şi a dat ochii cu ai mei, m-a cerut de bărbat.

Am dus-o împreună mai bine de doi ani, în care am tot făcut naveta din nord în sud şi invers. Ceea ce a părut atât de intens s-a terminat cu un mare fâs. Atunci am învăţat că dacă nu vrei să îţi strici relaţia, nu trebuie să faci surpriza de a veni acasă neanunţat. Ai putea găsi ceva care să te facă să vezi viaţa cu alţi ochi… Aşa că…un telefon…

0 lume nouă

Se ridică într-un cot şi privi femeia care dormea alături. În odaie o lumină galbenă, pală, crea umbre ireale. Prin perdeaua trasă peste geamul întredeschis, se vedea o strălucire bolnăvicioasă. Se gândi, fără voie, la o fecioară pe moarte.
Aerul era greu dar îi era lene să coboare, pentru a deschide larg fereastra. În plus, nu voia să facă nici o mişcare care ar fi putut-o trezi.
0 privi îndelung, fără a simţi trecerea timpului şi în colţul gurii lui apăru un zâmbet duios. Faţa lui devenise de multă vreme colţuroasă; aproape că uitase să râdă şi acum se descoperi amintindu-şi că şi asta făcea parte din emoţiile omeneşti. Era atâta vreme de când pribegea; îşi purtase paşii fără a şti ce căuta de fapt, în atâtea locuri.
Plecase de atâtea ori în miez de noapte fără ca nimeni să-l ştie şi fără ca el însuşi să ştie încotro se îndrepta. De fiecare dată lăsase în urmă o femeie dormind, visând la ceea ce el i-ar fi adus spre a-i împlini viaţa. Niciodată nu putuse să se trezească două zile în şir, lângă aceeaşi femeie. Avea oroare de creme, bigudiuri, vopsele…trucuri femeieşti ale căror menire era să le facă dorite cât mai multă vreme. Tremura chiar numai la gândul că ar fi putut vedea o femeie aranjându-şi lenjeria numai pentru a-i plăcea lui. Tot ceea ce tindea să devină obicei, familiarism, îl speria şi fugea cu mult înainte ca acest lucru să se întâmple.
Mulţi îl numeau cabotin, alţii stricat, alţii spuneau doar, dându-şi coate,”armăsar”;unii îl urau, la fel cum alţii îi copiau felul în care se purta şi vorbea. Mulţi negau chiar faptul că exista, sau, că existase. Niciodată nu se oprise însă să vorbească cu niciunii. Nu teama că s-ar fi descoperit, nu teama că s-ar fi arătat aşa cum era, vulnerabil şi nici de teamă că ar fi realizat cât de singur era, îl împiedeca să facă asta, cât lenea. Credea sincer că nu merita efortul şi că indiferent ce ar fi spus, ar fi fost în zadar. Acoperi cu băgare de seamă torsul dezvelit al femeii şi ,instinctiv, ea se apropie şi mai mult de el, căutându-i prezenţa. Îşi puse mâna grea pe umărul ei şi îi mângâie carnea fierbinte….
Ce ciudat…Trecuseră deja atâtea zile şi nu-l agasa când îşi simţea umărul pe care capul ei îşi căuta somnul, amorţit de nemişcare. Trupul lui obişnuit să sară din pat în miez de noapte şi s-o pornească la drum, căuta acum căldura trupului ei, dându-se pradă voluptăţii pe care, instinctiv sau calculat, ea i-o alimenta. Îşi trecu mâna peste barba nerasă de atâta timp şi se pomeni gândindu-se la rănile pe care părul lui aspru le provoca pielii ei fine, de fiecare dată când îi căuta îmbrăţişarea… Se pomeni căutând şi inventând cuvinte. Sonoritaţi ciudate, care să facă sufletul ei să tresară, inima ei să cânte, ochii ei să strige de bucurie. Nu i se mai părea fără rost să vorbească şi se descoperea acultându-se. Aproape că îşi uitase vocea, aproape că uitase că mai poate vorbi. Vorbele ce şi le vor fi spus tinerii Veronei, ori Dante, Beatricei, marele Will Doamnei lui Brune, prindeau viaţă, dansau în jurul lui, deveneau realităţi. Ca şi cum aceleaşi resorturi le-ar fi animat spiritele spre a ajunge în acelaşi loc.
De multe ori se temuse să vorbească. Îi repugna ridiculul şi crezuse că tot ceea ce era important, esenţa a ceea ce e şi va fi, s-a spus deja. De la primul Cuvânt al Creatorului, de la vorbele profeţilor şi ale nebunilor, până la cuvintele dulcege cântate de flaşnetarul de la colţul străzii, trecuseră eternităţi, existenţe, stări. Tot ce-i omenesc fusese deja întors pe toate feţele, enunţat, citit, tălmăcit, răstalmacit, deci, la ce bun? lar acum, zâmbind, se pomeni încercând în gând, rime. Îi era teamă să îşi pună diagnosticul. Ura precizia, mai ales când era vorba de ceva atât de superfluu cum e sufletul omenesc. Forme, tipare…nu fac decât să limiteze gândirea, să dea margini micimii unor aşa-zise spirite. Ca orice individ care fusese prea practic spre a fi cu capul în nori, dar prea leneş spre a deveni pragmatic, se temea să dea un nume stării ce-1 cuprinsese.
Se crispa gândindu-se că ceva s-ar putea întâmpla şi minunea lui ar fi dispărut, lăsându-l singur şi gol şi pentru prima dată simţi durere şi panică acută. Putea simţi ghionţii inimii pulsânde de-a dreptul în gât şi în timpane.
Şi nu ar fi putut, sub nici o formă să spună ce îl durea. Dar totul era atât de acut şi atât de profund… şi de nou ! Ar fi mângâiat-o, ar fi umplut-o de sărutări, dar nu voia să îi strice somnul. Îi plăcea abandonul total în care ea trecuse.
Undeva departe, Soarele se zbătea să-şi facă loc pe cer. Părea că totul încremenise şi părea că şi sunetele aşteptau, suspendate, tăcute, semnul unui nevăzut dirijor spre a se lăsa auzite, marcând astfel începutul unei zile noi.
În odaie, lucrurile căpătau alte forme, alte dimensiuni. Îi păruserămai apropiate,mai intime şi mai prietenoase în umbra nopţii.
Se lăsă încet lângă trupul a cărui respiraţie se auzea regulat. 0 stare de moleşeală îl inunda şi nici nu simţi când adormi…
Ceva mai târziu, doi ochi ce abia se lăsaseră sărutaţi de lumina crudă a dimineţii îl priveau cu drag. 0 palmă îi mângâie obrazul neras şi un sărut din vârful buzelor i se lipi de tâmplă…
0 nouă lume începuse…..

A naibii ce-mi plăcea Ruxandra! De fiecare dată când o întâlneam prin oraş se lăsa cu oftaturi înăbuşite în pernă şi umflături dureroase în pantaloni. Numai că nu mă dădusem niciodată la ea. Era prietena unul prieten şi cum ţineam la un anumit cod al onoarei, chiestia asta era una dintre cele pe care nu i le faci unui prieten.
Era una dintre acele zile cenuşii ale unei ierni în care ninsese mult şi zăpada nu mai apucase niciodată să se topească decât pe străzile intens circulate. Între blocuri deplasarea era de-a dreptul sport extrem. Veneam de la serviciu şi eram cu mult mai preocupat să nu dau cu fundul de treptele dintre blocuri, decât să mai uit în jur, atunci când mai că ne-am izbit unul în celălalt.
-E un semn, a zis ea! Planeta a complotat să ne aducă faţă în faţă, să ne vedem, că altfel probabil că nu am fi fost în stare, a zis ea, cu al ei zâmbet la care visam.
-Probabil. Unul dintr-ăla care zice: „atenţie accidente” zic eu. Eram destul de vineţiu la faţă (că era şi un frig de trosneau copacii…), ba chiar îmi puteam vedea vârful nasului virând spre o culoare pe care nu eram în stare s-o identific. Îmi venea să mă evapor, să nu mă mai vadă aşa cum arătam.
-Ce faci deseară? m-a întrebat, înfingându-şi criminal privirea în ochii mei şi zâmbind enervant de veselă. Hai pe la mine! Te aştept pe la vreo şapte, da? a continuat fără a-mi da vreo şansă să caut un motiv s-o refuz. Iar când a mai pus şi mânuţa înmănuşată pe mâna mea, care se sudase de fierul balustradei, mi-a dat peste cap orice mecanism de autoapărare şi m-a făcut să accept.
-Ne-am înţeles, da? Te aştept cu un vin fiert! Pa!

Ziua, câtă a mai rămas, a fost iute înghiţită de întuneric încă de pe la cinci. Am avut noroc de apa călie de pe conducte şi mi-am făcut un duş. Am zăbovit în jur de un minut jumătate în faţa oglinzii, să îmi aranjez buclele părului, mi-am dat cu un fâs de parfum bărbătesc, luat de la poloni din parcare de la Bucovina, după care m-am luat la trântă cu nămeţii. Când am ajuns, eram îngheţat la picioare şi ud fleaşcă pe sub haine. Dar la Ruxandra era cald şi bine. Un radiator electric mare făcea de ruşine caloriferul anemic din cameră.
Copila era spectaculoasă. Îmi venea să mă ridic după fiecare lucruşor pe care îl făcea şi precum membrii juriilor de la marile competiţii internaţionale, să ridic cartonul cu nota zece pe el. Colanţii pe care îi purta se lipiseră exact acolo unde (nu) trebuia şi complimentau nişte forme şi aşa fără de reproş într-o manieră pe care o simţeam până…în vârful capului.
-Am nişte casete noi. Le vedem? a zis ea, arătându-mi teancul de video casete VHS de pe măsuţă.
Ce aş fi putut zice? Orice era bine-venit atât timp cât mai împărţeam acelaşi spaţiu cu ea. Aşa că, ne-am aşezat pe canapea şi am început să ne uităm la filme. Cred că trecuse de miezul nopţii când, atinsă de oboseală(?) s-a întins, pisicoasă, în poala mea.
-Dacă vin ai tăi şi te găsesc aşa, am pus-o, i-am zis.
-Fără grijă! Ai mei sunt la o nuntă şi vin mâine pe la prânz, mi-a zis, privindu-mă cu ochişorii ceva mai mici, dar cu acelaşi zâmbet care mă topea.
După altă jumătate de casetă s-a întins din nou şi mi-a zis:
-Mihai, tu nu eşti obosit?
-Cam sunt. Şi mâine trebuie să merg şi la serviciu. (Era în vremurile vechi şi uneori, cum era cazul de data aceea, lucram şi duminica).
-Păi, atunci, nu crezi că ar fi mai bine să ne băgăm în pat? m-a întrebat ca şi cum era cea mai firească întrebare din lume. Haide! Pune stop la casetă şi bagă-te în pat, lângă mine.
Eu? Mă ştiţi, nu-i aşa? Ce puteam face? Cum să refuz o aşa rugăminte? Mi-am amintit că nu cu multă vreme în urmă, pe când slujisem în oştirea română, eram în stare să mă dezbrac în cinci, până la zece secunde, aşa că am căutat să îmi „bat” recordul, ajungând între scutece cu mult înainte de a procesa mintal ceea ce trăiam…
Cred că era în jur de cinci jumătate dimineaţa când ceva nelămurit mi-a urlat în creier: trezeşte-te, Gherase! Şi m-am trezit. Pe scările blocului se auzeau nişte voci şi în curând mi s-a părut că aud zgomot de chei în faţa uşii apartamentului Ruxandrei. ALARMĂ! Creierul mi-a strigat că în armată mă îmbrăcam în cincisprezece secunde! Am sărit din pat, mi-am tras budigăii pe mine şi apoi pantalonii. Din fugă mi-am tras puloverul peste cap şi am dat fuga să îmi iau paltonul şi ghetele din hol. Cu restul lucrurilor făcute sul sub braţ, m-am îndreptat către balcon şi am deschis geamul. În urma mea, Ruxandra începea să facă cunoştinţă cu realitatea momentului, părând cu totul confuză. Nu era timp de tandreţuri, de pupici pe fugă, ori vorbe de alint. Fără nici o ezitare am sărit peste marginea balconului şi am aterizat într-un morman de zăpadă ce îmi ajungea până la brâu. Dură aterizare. Răceala zăpezii am simţit-o până în măduva oaselor şi pentru o clipă am crezut că urma să mă transform într-un sloi instantaneu. Dar m-am mobilizat şi după ce am ieşit din zăpadă, mi-am pus ghetele (fără ciorapi, normal) şi mi-am tras restul hainelor, cu chiu, cu vai, pe mine. Doar câţiva paşi am făcut şi am dat nas în nas cu o patrulă. Miliţienii ieşiseră şi ei, destul de somnoroşi, de pe unde se adăpostiseră peste noapte (eu unul suspectam internatul din apropiere). S-au uitat la mine, s-au uitat la blocul din spatele meu şi la geamul deschis de la etaj şi mi-au făcut cu ochiul. Nu eram, probabil, singurul care scurtase traseul de ieşire dintr-un bloc…
Cu Ruxandra am mai văzut vreo două filme, după care s-a mutat din târgul nostru şi nu am mai auzit nimic despre ea. Uneori, când îmi simt tălpile îngheţate, îmi mai apare în minte, cu acelaşi zâmbet larg.

Probably some are more of a doctor than others…

Many of us have it already as a routine: there’s an interview, some more talks after that and then it comes the moment when, having a contract with a Cruise Line, we start gathering the required papers for joining the ship. So in a matter of days or weeks we have to have our criminal record, all kind of SCTW certificates in order and then we go for the medical…
Recently, after having an interview with one of the concession on one of the major lines, I had the weird surprise to be asked to go to another country to have the medical examination, as the only „certified” doctor in Romania left the clinic where he used to work and no replacement for him. Odd isn’t it?
Maybe, after I would curse continuously for few days, I would end up on going to Serbia for that examination, if I would not know for sure that the company asking for this nonsense is located in UK. And this is the country that became the final destination for many thousands of Romanian doctors and nurses. Most of them working in the most important hospitals in the country or being part of some important research teams.
So I said to myself: „wait a minute! Romanian doctors are good enough to take care of the British patients in the UK, their studies are worthy for all research teams, but the ones left home are not the same kind of doctors? Are they less trustworthy and less trained then the others? Are they unable to check some laboratory tests and have a thorough consult for someone who’s going to work on board of a ship?” And I gave myself the answer: „they are no less doctors than the ones working abroad. We do trust them any time we need their help. So…let that Company live with it’s absurd rules which I do find them, from many points of view, discriminatory, and find something else. And I did so.
But the question is still valid. I know that all kind of organization try to cover themselves against all kind of situations that might occur while people work on board of ships. But only recognizing a doctor for a country is just too much (in this case is less!).
So I think this is a statement that all should be respected for the work they’re doing and these kind of little (or big) unions including companies, recruiters, agents, doctors should not forget that their work fully depends on people like me and tens of thousands more. And in the same way I thought I should not encourage something I really believe as unfair, some others might think too.

La cîteva strângeri de mană distanţă

Un bun amic îmi zicea, nu demult, că datorită faptului că avem posibilitatea de a călători mai mult şi de a lega relaţii de amiciţie virtuală, ne aflăm la numai câteva strângeri de mână distanţă de câte o persoană foarte influentă, într-un mediu sau altul. De exemplu preşedintele Americii. Şi pentru că vorba are mult mai multă greutate atunci când e urmată de un exemplu, Ovidiu a luat-o bob cu bob. El e amic cu mine. Deci ne dăm mâna de câte ori ne vedem, într-o strângere bărbătească. Eu am avut ocazia să-l cunosc pe Steve Forbes care se numără printre prietenii şi sfătuitorii lui Donald Trump, cu care, normal, de câte ori se întâlneşte, dă mâna. Prin urmare, print-un lanţ foarte scurt, Ovidiu se află la numai trei strângeri de mână distanţă de Trump. După cum amicii lui se află cu numai un loc mai jos, ei dând mâna cu Ovidiu, care dă mâna cu mine, care am dat mâna cu Steve Forbes, care dă mâna cu Trump. Amuzant, dar atât de adevărat.
Descoperim deodată că prin tot ce au adus ultimele zeci de ani, nu numai distanţele geografice au dobândit alte dimensiuni, ci şi cele ale relaţiilor umane. Şi din acest punct începem să filosofăm. Am câştigat, oare, cu adevărat, datorită saltului tehnlogic sau am pierdut? Cât de profunde mai sunt relaţiile între oameni şi care sunt motivaţiile legăturilor ce se stabilesc în acestă zonă de intersecţie dintre uman şi digital?
Până una-alta, sunt bucuros că am avut ocazia să întâlnesc „în carne şi oase” mai multe personalităţi politice, artistice ori ale lumii afacerilor. Şi la fel de bucuros sunt de faptul că în lista mea de prieteni din mediul on line se afle doar persoane pe care chiar le cunosc şi cu care am lucruri în comun, chiar dacă în vreo câteva cazuri încă nu ne-am întâlnit faţă în faţă.
Mai jos, câteva personalităţi care se află la câteva strângeri de mână distanţă de amicii mei.
Sam Nujoma, primul preşedinte, fondatorul Namibiei moderne, Alessandra Mussolini, nepoata lui Il Duce, şi fondatoarea partidului Naţional Conservator din Italia, Steve Forbes, tăticul publicaţiilor Forbes.

 

Tinereţe…ouă creţe

Ca orice poveste, ar trebui să înceapă cu „a fost odată”… Dar nu începe aşa, chiar dacă peste treizeci de ani au trecut ca un fum peste momente de care îmi amintesc zâmbind, ca şi cum nici nu s-ar fi întâmplat în această viaţă şi clipa pe care o trăiesc încercând să evadez cât mai des din traiul de zi cu zi. Voi începe cu „se zice că”… Astfel fiecare cititor va acorda credit (sau nu), rândurilor ce urmează, în funcţie de cât de dispus este să se încreadă în memoria ori fantezia mea.

Orice unitate militară, ca de altminteri orice altă unitate civilă din lumea asta are propriile tradiţii. Unele cunoscute de toată lumea, altele de un număr foarte restrâns; un fel de cerc al iniţiaţilor. Nu se putea ca tocmai noi să nu avem aşa ceva. Era un jurnal de poveste. În fapt, un caiet de vreo câteva zeci de file (la care, în timp se adăugaseră şi altele, lipite pe ici, pe colo) cu numere de telefon şi adrese. Până aici, nimic deosebit. Numai că adresele respective erau ale unor fătuci ori femei foarte măritate, cărora le plăcea să iasă cu purtători de haine militare. Şi nu ştiu cum se făcea, dar ieşirile se terminau, de câte ori era posibil, cu sex. Liber ca visurile noastre de tot felul, ori plătit la fel ca orice alt lucru pe care ni-l luam din magazine ori din piaţă. Sex care uneori lăsa amintiri dureroase, care treceau cu grămezi de antibiotice, vizite pe la ginecologi ori însurători forţate.
Tot tradiţia cerea ca acel caiet să rămână la unul dintre furierii Statului Major, om care, în ochii fiecărui biban (care ajungea să cunoască taina) din unitate era cel puţin la fel de important în lumea aceasta precum vechii păstrători ai sigiliilor regale. Când am ajuns, ca nou biban, în curs de iniţiere în tainele birocraţiei complexe şi rigide ale unei unităţi militare, cel pe care urma să-l înlocuiesc în momentul lăsării lui la vatră deţinea râvnitul şi pizmuitul rol de păstrător al comorilor. Dacă sâmbăta, pe la prânz, când cadrele plecau deja spre case şi rămâneau doar ofiţerii şi subofiţerii de permanenţă, numărul celor care se perindau pe la uşa biroului nostru era surprinzător de mare, era doar pentru că, înainte de a pleca în învoiri ori scurte permisii, băieţii voiau ceva cu care să meargă la sigur. Ca urmare, veneau la noi la birou şi Cristi, ca un mare maestru al vreunei secte oculte, cerceta caietul cu pagini de culoare dubioasă şi extrăgea de acolo premiul potrivit celui care avea nevoie de o adresă ori un număr de telefon. Cei mai norocoşi beneficiau şi de precizările confidenţiale ale notelor adăugate în timp în dreptul numelor respective. Menţiuni de genul felului în care îi plăcea să i se vorbească, ori să fie tratată în intimitate erau stimulii care făceau ca imaginaţia ostaşului gata de ieşire în oraş să zboare către tărâmurile râvnite ale libertăţilor fără oprelişti. Şi numai cei consideraţi de încredere ajunseseră să ştie despre caiet. Alţii, care erau fie căsătoriţi, fie în relaţii foarte solide cu fete de acasă, e posibil să nici nu fi auzit măcar de o aşa găselniţă.
Caietul era o lectură fascinantă. Regret de multe ori că nu am făcut copie a lui, pe care să o recitesc azi, după mai bine de treizeci de ani de la acele momente. Probabil că numele scrise acolo ar fi însemnat mult pentru pres de scandal din zilele tinereţilor noastre (dacă ar fi existat presă de scandal!), dar la mijlocul anilor ’80 nu erau decât cifrurile unor combinaţii rapide şi fără durere de cap.
Era către sfârşitul stagiului meu militar când am rămas pentru o perioada singur păstrător al mult-râvnitei taine şi am decis să apelez un număr de telefon din acel caiet, aflat pentru moment în păstrarea mea. Eram Marele Maestru. Trezorierul promiselor bucurii. Aveam mai multe fătuci cu care „croşetam” în paralel de un an, dar era una dintre acele zile în care ai chef să faci o poznă, nu să respecţi sfaturile bune ale bunicii.  Am zis că era cazul să uit de Carmen ori de Monica, de Lili ori Alexandra şi să îndrăznesc să…îndrăznesc a face altceva. Aşa că, după ce am răsfoit caietul, am ales un nume care intriga. Nu mai auzisem acel nume şi l-am găsit suficient de interesant cât să mă facă să ridic receptorul şi să sun.
Ooooo. Nu voi uita niciodată felul în care am simţit în vintre reverberaţiile vocii ei. Avea în glas ceva lasciv şi misterios. Un timbru şi o tonalitate care subjuga. Mai aveam puţin şi aş fi simţit cum m-aş fi transformat într-un căţeluş ce ar fi început să dea, cuminte, din coadă, în aşteptarea mult-promisului os. Şi am vorbit…o grămadă. Câte în lună şi în stele. Era foarte citită şi frecventa regulat teatrele şi Opera din Bucureşti. Era spontană. Părea să aibă replică pentru orice, încă înainte de a-mi expus până la capăt gândul, ori provocarea. Ce mai! Cu adevărat o senzaţie! Aşa se face că, după ce am încins telefonul, am convenit să ne vedem în după amiaza următoare la una dintre gurile unei staţii de metrou.
Numai că nu a fost să fie aşa…Ziua următoare a adus un incendiu puternic la care au acţionat forţele mai multor companii din Bucureşti şi cum şeful meu direct a fost convocat să conducă interveţia, am fost şi l-am luat de acasă cu maşina operativă şi mi-am petrecut toată după amiaza, până seara târziu, la locul incendiului. Am ajuns la sediu ud şi rebegit. Am sunat imediat după ce mi-am schimbat hainele şi mi-am cerut scuze. Şi nu numai o dată. Voiam să o văd, să o cunosc (în câte feluri se va fi putut) şi să îmi scriu în minte propriile mele note despre ea; după…
Nici a doua întâlnire pe care ne-am dat-o nu s-a mai întâmplat. Cu numai câteva ceasuri înainte de a ne vedea (de data asta la Universitate, la fântâna arteziană) a trebuit să plec într-o scurtă misiune. Urmarea? Alt telefon de scuze. Şi cumva şi mai multă încrâncenare din partea mea. Era ca şi cum cineva îmi punea piedici. Aşa vedeam în acele momente…După ce mi-am turnat în cap alte ocale de cenuşă, am reuşit să cădem de acord şi asupra celei de-a treia întâlniri. Mi-am şi spus, încrezător, că întotdeauna a treia oară orice încercare e cu noroc. Numai că…din nou nu a fost să fie. O nouă misiune, un alt drum lung, terminat târziu, după miezul nopţii au curmat speranţa mea de a mă întâlni cu purtătoarea acelui nume care mă atrăsese, posesoare acelei voci care mă fascina. Urmarea? Am renunţat. Decenţa îmi spunea că după ce ai lăsat o femeie cu ochii în soare de trei ori, nu mai ai cum să îndrăzneşti a deschide gura cerând un al patrulea rendez-vous.
A trecut timpul precum o părere şi m-am trezit că mai aveam vreo două săptămâni până la lăsarea la vatră. Aproape că uitasem de şirul de întâmplări ciudate legate de eşecul meu de a o întâlni pe acea femeie misterioasă care, din moment ce avea numele în jurnalul nostru, prefera relaţii scurte şi intense cu militari în termen. Simţeam deja în nări mirosul aerului de acasă. Numai că nu a fost să uit de tot. Şi asta pentru că, într-o bună zi, intrând în birou după ce fusesem la poşta noastră secretă să ridic corespondenţa, şeful meu s-a uita la mine şi a început să râdă într-un fel destul de ciudat. După care mi-a zis, cumva tandru, ca un tată al cărui fiu face o boacănă: curvarule. Eu? Ce să zic? Nu puteam zice nimic, având vreo câteva muşte pe căciulă. El? Continua să râdă şi să îmi zică din când în când: „Curvarule! Strici fetele oamenilor! le faci copii!” Eu? În momentul în care am auzit cuvântul „copii” m-am schimbat la faţă şi am început să zâmbesc galben şi tâmp.
După ce s-a săturat să mă tachineze, şeful (Dumnezeu să îl odihnească) îmi zice:
-Băi Gherase, a fost pe aici una cu numele…. şi a întrebat de tine. Ofiţerul de serviciu de la poartă te-a căutat şi după ce i-am zis că eşti în misiune, mi-a zis că trebuie să văd ceva şi că e urgent. Şi m-am dus. Frumoasă fată, moldovene! Da’ de ce naiba te-ai apucat de făcut copii de la vârsta asta?
-Ce copii, şefu’? Nici nu am văzut-o vreodată. Am vorbit doar la telefon de câteva ori şi de fiecare dată când a trebuit să ma întâlnesc cu ea, a trebuit să plec în misiune.
-Măi băiatule, ea avea un nou născut în braţe. Când am văzut-o, m-am gândit că aşa cum sunteţi voi, moldovenii, iubăreţi, ai uitat de tine şi ai pus-o de un copil. Aşa că i-am zis că nu mai eşti la noi în unitate şi că tocmai te-am transferat la tine acasă.
-Şi ea ce a zis.
-Ce să zică? Mi-a mulţumit, cam pleoştită şi a plecat. Cred că tocmai te-am salvat de la o situaţie penibilă. Şi de un copil care nu e al tău.
-Mulţumesc tovarăşe maior. Zău că e aşa precum vă zic.
-Hai mă, că am fost cu toţii tineri odată. La vârsta asta puţine sunt greşelile care nu se pot îndrepta…
Maiorul, şeful meu, a plecat de multă vreme într-o lume care, ne place s-o credem, e mai bună decât cea în care trăim. Amintirea lui a rămas la fel de dragă sufletului meu. Căutările mele de mânz bezmetic m-au tot purtat de colo-colo, încercând să găsesc ceva ce nici eu nu aş fi fost în stare să definesc. Iar femeile pe care am reuşit (ori nu…) să le cunosc în această viaţă au avut rolul lor, deloc de neglijat, în devenirea bărbatului care scrie aceste rânduri.

Peninsula Yucatan…Mă apropiam de coastele mexicane şi, ciudat, în urechi îmi răsuna vocea lui Florian Pittiş însoţind imaginile din documentarele pe care le urmăream avid, sâmbătă de sâmbătă, la Teleenciclopedia. Ele au fost cele care m-au facut să caut să aflu mai multe despre maiasi,
incasi, azteci, olmeci, tolteci. Ele au fost cele care au făcut să simt, dramatatic, tragedia acestor civilizaţii, dispărute; unele, în numele unor alte religii, altele, din cauze înca neelucidate,altela, mult mai prozaic, din cauza bolilor şi mizeriei aduse cu ei de conquistadori.
Enrique, ghidul nostru,era mândru că în sângele lui curgea ,în proporţie de 80% sânge maiaş. Diferenţa de 20 de procente e contibuţie azteca, din partea bunicii dinspra tată…
Situl e aşezat la circa 100 kilometri de locul în care am debarcat- Playa del Carmen. Aceasta distanţă am străbătut-o în aproximativ 45 de minute, pe autostrada tăiată în mijlocul pădurii tropicale ce acoperă din abundentă peninsula şi la alţi circa 150 de kilometri de alt loc sacru al civilizaţiei maiaşe: Chichen Itza. De-a lungul acestui drum,o mulţime de mici staţiuni care oferă la preţuri ridicul de mici (pentru buzunarul occidentalului) tot confortul necesar unei vacanţe de vis, departe de tumultul urban, punând în valoare ceea ce Natura a dăruit cu atâta generozitate: soare tot timpul anului,apa limpede de culoarea smaraldului şi nisip fin.
Vechea aşezare sacră e înconjurată din trei părţi de pădure ,doar partea estica având deschidere spre ocean. Accesul de face prin şase porţi înguste care permit doar trecerea unei persoane ,îngreunând accesul unor eventuali musafiri nepoftiţi. Cei ce au gândit arhitectura locului, cu sute de ani în urmă au fost foarte atenţi la detaliile privind securitatea şi intimitatea oraşului.
Transpus în atmosfera locului, am putut aproape vedea, cu ochii minţii, înaltii preoţi de la Tulum făptuind sacrificiile umane ritualice (Enrique îmi spune ca acestea au fost impuse de tolteci,care au stapânit vremelnic peninsula, nefiind ritualuri aparţinând vechilor maiaşi, dar înpământenite dupa cele două sute de ani de stăpânire toltecă) ,scoţând inima celui jertfit zeilor şi înaltând-o spre cer.
Tulum, asezare sacră, nu primea dincolo de zidurile ei muritorii de rând. Porţile puteau fi trecute doar de anumiţi nobili şi de înalţi preoţi.Templele ridicate în interiorul acestei imense aşezări fortificate erau destinate, nu numai scopului religios ci şi ştiinţei. Astronomia, matematicile, istoria, trăiau laolaltă cu zeităţile maiaşe. M-am întrebat încă o dată cum au realizat toate cele ce levedeam în faţa ochilor fără a avea noţiunea de număr nul. Cum arăta matematica lor fără cifra zero.
Mai bine de treizeci de ani le-au trebuit spaniolilor pentru a învinge opoziţia îndărjită a fiilor peninsulei. De îndată ce s-au văzut stăpâni ai locului, au jefuit sanctuarele,au distrus toate scrierile aflate aici (distrugând mărturiile a ceva mai bine de o mie de ani de istorie civilizată),au făcut una cu pământul statuile şi au mutilat bazoreliefurile, în special cele care înfăţişau zeităti maiaşe. De altminteri, prigoana împotiva maiaşilor, acuzaţi de idolatrie, a fost cumplită. Imense ruguri au ars zi şi noapte, transformând în cenusă trupurile mândrilor învinşi. (Din nou în mumele religiei iubirii aproapelui…) Cei ce au scăpat acestui cumplit măcel s-au retras în junglă sau în munţi. Descendentii lor trăiesc şi astăzi,în general departe de aşezările urbane şi se îndeletnicesc aproape în totalitate, cu agricultura.Nişte omuleţi de circa 1,50-1,60 metri, cu părul negru,foarte lucios, şi trăsături mongoloide pregnante.
Am avut norocul să văd câţiva tineri, urmaşi ai maiaşilor, executând un complicat dans al Soarelui. Aşezaţi pe un platou circular, plasat în vârful unui stâlp înalt, de circa 15 metri, platou care se poate roti,după ce au cântat un cântec asemenea unei lungi tânguri de jale, au început să învârtă discul pe care se aflau şi apoi să coboare încet,legaţi de sfori prinse de glazne, continuând rotaţia, până au atins solul.
Păşind pe dalele de coral am meditat la cumplita soartă a atâtor civilizaţii căzute pradă ,de-a lungul secolelor, rapacităţii aşa ziselor mari puteri (mereu altele ,sortite,ironic,la rândul lor să dispară).
Uitat vreme de peste 200 de ani şi acoperit de junglă,Tulum a fost redescoperit în secolul al 19-lea de Edward Herbert Thompson.(Acelaşi care a regăsit ,mai apoi,şi oraşul pierdut Chichen Itza).
Din anii 70 acesta e loc continuu de pererinaj pentru localnici sau pentru curioşii veniţi de aiurea. În timpul echinocţiului de vară şi a solstiţiului de toamnă, pentru câteva clipe ,Soarele pătrunde printr-una din fantele practicate în pereţii unuia dintre temple, marcând locul astrului zilei pe o imensa hartă celestă…Ultima dată acest eveniment a fost urmărit, la faţa locului ,de aproape 40 de mii de curioşi.
Şi dacă în momentul în care am lăsat în urmă zidurile triste azi, nu mi-am scuturat praful adunat pe haine ,e pentru că nu am vrut să trezesc pe cei pierduţi în colbul adus de războaie şi toată distrugerea pe care acestea au adus-o.
Nu am cum descrie nici amplasarea în teren a templelor, a observatoarelor,ori a terenului unde se juca ”jocul cu mingea” pentru că nu mi-am propus să vad acest loc cu gândul de a-l descrie mai târziu. Am făcut o grămadă de poze şi am căutat să “prind” cât mai multe de la Enrique. Care Enrique a fost de-a dreptul impresionat să constate că ştiam de Quetzalcoatl, de faptul că mayaşii erau adoratori ai Soarelui, că au fost mai multe perioade în evoluţia statului maya, chiar dacă nu eram în stare să delimitez în timp , cu exactitate, acele perioade. Ca urmare, mi-a dat mai multă atenţie decât celorlalţi din grup. Tot el mi-a arătat zona în care se aflau câteva vestite peşteri inundate, numite cenote, ţinte ale aventurierilor şi vânătorilor de comori din lumea toată. În acel moment nu puteam avea acces la cenote întrucât guvernul provinciei Quintana Roo, unde se află Tulum, s-a văzut silit a lua măsuri drastice de protecţie împotriva braconierilor de relicve care , în căutarea artefactelor, distrug indicii importante pentru oamenii de ştiinţă, aflate pe teritoriul siturilor, sau în afara lor, în zone care, conform folclorului local, ar fi posibil să se mai găsească câte ceva din vestitul aur al mayaşilor. Au fost distruse basoreliefuri în spatele cărora s-a crezut că ar fi existat încăperi ascunse, s-au dinamitat porţiuni din aceste cenote unde, în timpul ritualurilor, mayaşii ar fi aruncat aur pentru îmbunarea zeilor apelor. Apa potabilă reprezintă o mare problemă în această zonă de coastă şi provine în general din surse subterane.
Am pomenit de jocul cu mingea. Acesta se juca de către două echipe care adunau cei mai puternici şi mai virtuoşi fii ai mayaşilor. Era asemănător fotbalului, numai că mingea trebuia să fie trecută prin nişte inele aflate pe pereţii terenului. Echipa care câştiga era jertfită mai apoi zeilor, considerându-se că numai cei mai viteji vor fi fost ascultaţi de zei şi vor fi avut suficientă influenţă pentru a obţine bunăvoinţa lor. Imediat mi-a venit în minte faptul că dacii , strămoşii noştri, alegeau la fel, dintre cei mai virtuoşi şi mai viteji tineri, pentru a-şi trimite soli la Zamolxis.
Toată această zonă prin care mi-am purtat paşii era straşnic păzită de trupe regulate ale armatei mexicane. Nu numai pentru a descuraja eventuale jafuri asupra turiştilor cât mai ales pentru paza acestui sit de o mare însemnătate pentru istoria Mexicului şi a lumii.
Pe drumul spre întoarcere am oprit în mai multe locuri, pe drum şi am vizitat un mic atelier unde se prelucra onixul şi se făceau mici statuete cu influenţă mayaşă, bijuterii sau talismane din acest mineral şi din argint. Am mâncat la o familie de mexicani şi au fost deosebit de încântaţi că mi-au plăcut turtiţele lor din porumb, coapte pe plită şi fasolea cu care m-au ospătat. Dacă nu ar fi avut trăsături deosebite de cei din Bădeuţiul copilăriei mele, aş fi spus că aveam de a face cu ţărani de-ai noştri. Aveau pantaloni albi, de bumbac , asemănători iţarilor noştri şi cămăşi cu cusătura ca pe la noi. Şi faptul că am dat peste cap vreo patru –cinci degetare de tequila fără a mă strâmba mi-a adus un oarece prestigiu în ochii lor. Le-am zis ca era tequila lor “ardente” , dar că pe la noi, avem ceva şi mai şi… Şi am citit în ochii lor o doză de îndoială.

Eram în armată şi hormonii tropăiau în corpul meu şi în sus şi în jos, ba şi de-a curmezişul. Cum aveam un regim destul de lejer la Statul Major al unităţii de care aparţineam, ieşeam destul de des şi de mult printr-un Bucureşti cu mult mai multe tentaţii decât Suceava anului 1986. Mă bucuram de acele ceasuri de libertate vizitând frecvent Cinemateca, Opera, cinematografele, teatrele, dar şi iniţiind diferite schimburi culturale cu fătuţele din târgul ciobanului Bucur. Şi cum nu făceam nici un fel de discriminare legată de ocupaţie, vârstă ori status marital, era cu ce umple timpul.
Şeful meu de birou, un maior pâinea lui Dumnezeu, s-a găsit să îmi dea sfaturi, neştiind preocupările de loisir ale bravului ostaş Gherasim. În ochii lui, atât timp cât nu am călcat pe bec, cum se spunea, eram la fel de cuminte ca o fată mare. Aşa se face că într-o bună zi îmi zice:
-Gherase, tată, dacă ai şi tu nevoie de ceva, aşa, ca omul, nu te încurca aiurea cu cine ştie ce panaramă. Toţi furierii pe care i-am avut pe aici au avut norocul să se procopsească cu tot felul de boli lumeşti. Aşa că, decât să te trezeşti cu cine ştie ce bubă, mai bine apelează la doamna de alături şi eşti în siguranţă. E femeie măritată şi îţi dai seama că trebuie să fie OK, mai ales că bărbatul ei este miliţian…
Recunosc, o băgasem de multă vreme în seamă pe doamna de alături, dactilografa Statului Major, care poseda un bust de invidiat şi un fund care ar fi băgat în boale şi un călugăr castrat, dar nu mă gândisem niciodată că ar fi putut fi abordată de un biet tilicar. Dar cum aveam încredere în şeful meu, mi-am zis să îmi încerc norocul şi să văd ce ar fi ieşit. Ca urmare, m-am prezentat în biroul ei şi am întrebat-o dacă nu rămâne după program, să batem un material special la maşină. S-a uitat la mine de sus şi până jos, facând un fel de evaluare şi mi-a zic că mă aştepta după ora 16.30.
La ora 16.30 m-am prezentat la raportul doamnei, pregătit sufleteşte pentru munca de birou. Masa de lucru a doamnei era imensă. Doi oameni se puteau lua la trântă pe ea fără a se teme că ar putea cădea din neatenţie. Pe ea se întindea, profesional, un sac mare de dormit şi în câteva clipe „terenul de luptă” era pregătit. Am bătut la maşină acel material special şi în acea zi şi în mai multe altele. Numai că, în timp ce eu combăteam în tranşeele doamnei dactilografe, s-a schimbat şeful de stat major. Ne venise un colonel care fusese comandantul unei secţii a şcolii de ofiţeri de la Băneasa. Omul a remarcat-o pe doamna dactilografă şi umbla cu limba scoasă după ea. Numai că doamna nu era disponibilă pentru el.
Într-o zi de sâmbătă, după program, eram la ora de dactilografie în biroul doamnei. Când era materialul mai încins, cineva a zguduit cu putere uşa. O dată. De două ori. De trei ori. Am sărit direct în pantaloni şi m-am pregătit s-o şterg şi pe geam dacă era nevoie (era ok. Mai sărisem de atâtea ori de la etajul 1). După o vreme, cel ce încercase uşa a renunţat. După cum se auzeau paşii îndepărtându-se, ne-am dat seama că fusese colonelul. Era de serviciu la permanenţă, 24 de ore şi văzuse în registrul de la poartă că doamna plutonier nu părăsise unitatea. Imediat ce zgomotul paşilor lui s-a pierdut, am deschis uşurel uşa, m-am mai uitat o dată în toate direcţiile şi am şters-o în biroul meu. Doamna a plecat dupa câteva minute. Îmi plăcea să îi aud paşii de femeie sigură pe ea, călcând cu o anumită hotărâre, de-a lungul lungului hol al vechii clădiri. Se ştia frumoasă şi dorită şi ştia cum să îşi folosească armele personale în vechea, eterna încleştare dintre sexe, convinsă că ea era cea care dicta termenii oricărei victorii ori capituări.
Peste vreun ceas, m-am pomenit cu colonelul la mine în birou. Aveam un plan de intervenţie pe care îl actualizam, pe masă şi o grămadă de rechizite necesare acelui lucru. Mi-a ordonat să îi fac o cafea. Eu eram cel care făcea, de multe ori cafelele ofiţerilor din Statul Major atunci când dactilografe, femei de serviciu ori subofiţeri de pe lângă birourile principale lipseau. I-am făcut-o aşa cum îi plăcea: dulce şi slabă. După ce a luat o sorbitură sau două, mă întreabă:
-Gherasime, cum e doamna…?
-E o femeie foarte de treabă, tovarăşe colonel.
-Hai bă! N-o fă pe prostul! Te-am întrebat cum e, aşa ca femeie!
-Păi, v-am zis că e foarte de treabă.
-Haide, bă, că discutăm ca între bărbaţi. Cum e când o întinzi?
-Tovarăşe colonel, de unde să ştiu eu treaba asta? Şi apoi, doamna e măritată şi eu nu-s decât sergent care mâine-poimâine voi pleca acasă.
-Bă, văd că nu se poate vorbi cu tine. O faci pe prostul.
-Nu o fac, tovarăşe colonel, dar de ce să vorbesc despre ceva ce nu ştiu?
-Bă, tu ştii ce apreciază cel mai mult o femeie la un bărbat?
-Un salariu mare?
-Nu, bă! Cel mai mult, apreciază experienţa, bă!
– O fi tovarăşe colonel, dar până acum, eu credeam că cel mai mult apreciază vigoarea.
-Ai texte, moldovene?
-Tovaăşe colonel, raportez că sunt din Suceava, născut-crescut, deci sunt bucovinean.
-A…cei mai răi dintre moldoveni. Moldovenii sunt leneşi, beţivi, curvari, hoţi, murdari.
-O fi, tovarăşe colonel, dar pe la noi se zice că aşa sunt oltenii (el fiind din Drăgăneşti-Olt de origine).
Colonelul nostru s-a înroşit de draci, dar nu a mai zis nimic. A mai stat cam un minut şi a pufăit o ţigară, după care s-a dus în dispecerat, la ofiţerii operativi de serviciu.
Din acea zi, de câte ori şeful meu direct îmi completa câte un raport pentru permisie, de atâtea ori colonelul mi-l anula. Mie nu îmi rămânea decât să apelez la un căpitan, dintr-o altă unitate specială, cu o funcţie imensă, care îl suna pe telefonul scurt şi îi spunea să fie bun şi să semneze permisia mea, suplimentată cu două zile pentru drum. Şi colonelul nu avea ce face, decât să semneze, scrâşnind din dinţi, permisia mea.
La vreo două-trei luni după episodul cu doamna, (între timp am renunţat la dactilografiatul de după program), am primit o invitaţie faină de tot de la colegele de clasă ale soră-mi, care mă invitau cu toată graţia, la balul lor de absolvire. Am luat invitaţia şi m-am prezentat la tovarăşul colonel:
-Tovarăşe colonel, sunt sergentul Gherasim. Permiteţi să raportez.
-Raportează moldovene (între timp descoperise o adevărată plăcere să ma strige aşa, considerând că ma insulta).
-Tovarăşe colonel, vă rog să aprobaţi o permisie de cinci zile. Am primit această invitaţie şi mi-ar plăcea să merg la acest bal.
A luat invitaţia scrisă frumos, sigilată cu urme de ruj de mai multe nuanţe şi mărimi, a mirosit-o şi mi-a zis cu satisfacţie, privindu-mă drept în ochi:
-Mă doare în cur de balul soră-ti. Aici eşti în armată şi faci ce ţi se ordonă.
Am plecat cu coada între picioare de la el din birou, supărat că nu puteam să mai aranjez nimic. Căpitanul cu funcţia mare era în deplasare în străinătate, însoţind nişte demnitari. Aşa că m-am resemnat în ceea ce privea permisia pentru bal…
A doua zi, colnelul nostru nu a apărut. Nici a treia. Nici a patra. Să n-o mai lungesc, a lipsit o săptâmănă întreagă. În ziua în care a apărut a dat mesaj prin interfon:
-Să vină Gherasim la mine!
M-am dus senin, fără nici un fel de temere, ştiind că nu făcusem nimic rău. Cu mine odată a intrat şi şeful meu direct, maiorul. După formula de raport, colonelul mi-a zis:
-Bă Gherasime, fir-ai al dracului să fii tu, care m-ai blestemat!
Eu? Normal că habar nu aveam ce voia de la mine, ce avea a-mi imputa. Aşa că mi-am ţinut frumuşel gura şi am aşteptat să văd cum va continua.
-Al dracului moldovean mă bestemă, băi maiorule (a zis către şeful meu). Ştii de ce am lipsit zilele astea? Din cauza ta, băi! M-ai blestemat şi mi-a ieşit peste noapte un furuncul atât de mare exact între fese şi cu atâtea capete, că a trebuit să mă interneze şi să mă opereze ca să scap de el. Nici acuma nu pot sta bine pe scaun.
Eu??? Siderat…. Nu ştiam dacă vorbea serios sau nu, dar se vede treaba că da. Noroc de şeful meu, maiorul care a dat-o pe glumă:
-De, tovarăşe colonel…Vedeţi ce se întâmplă când ziceţi că vă doare în cur?

De ce îmi voi fi amintit de acele vremuri? Probabil pentru că văd cum prea des şi prea mult, pe prea multă lume o doare în…cur de ce se întâmplă cu noi, cu vieţile noastre, cu felul în care compromitem viitorul copiilor. Numai că, din păcate, nici un fel de furuncul nu roade sufletele ori feţele celor cărăra ar trebui să le pese, dar nu dau doi bani pe nimic.

Maputo şi zâmbetele lui

Am ajuns din nou în Maputo după doi ani. Capitala Mozambicului ne-a primit cu un cer fără nici un fel de strălucire. Impulsul iniţial a fost să rămân la bord şi să citesc, numai că mi-am schimbat hotărârea văzând câtă lume se înghesuia să iasă, totuşi, în oraş.
Micul autobuz Hino (licenţă Toyota) ne-a luat din port şi ne-a lăsat într-un fel de piaţă a meşteşugarilor, la o distanţă de vreun sfert de oră. Prima reacţie care m-a frapat a fost cea a unora dintre persoanele venite cu mine: au coborât, au privit spre locul prea puţin îmbietor din faţa lor şi au urcat imediat în autobuz, spre a se întoarce la bord.
Nu m-am încadrat în curentul cvasigeneral, ci am intrat în piaţă. Mii de pânze pictate erau agăţate pe garduri şi fiecare dintre artiştii locali mai avea teancuri întregi gata să le arate şi să negoci

eze vânzarea lor. Am fost uşor jenat să refuz pe toţi cei ce erau gata să îmi prezinte, în integralitate munca lor, dar în ciuda impulsului de a ceda, mi-am continuat drumul. Nu fără

 o oarecare părere de rău, întrucât am văzut câteva piese chiar bune. La fel şi sculpturile în lemn şi lucrările de ceramică. Pentru mine, ceea ce vedeam reprezenta respiraţia încă destul de inocentă a Africii. Cu toate că nu am cheltuit nimic în acel loc, toţi cei cu care am vorbit mi-au zâmbit. Să fi fost faptul că pe unul l-am comparat cu Picasso, să fi fost timpul pe care l-am petrecut cu ei fără a-i repezi, cum se întâmplă de cele mai multe ori, nu ştiu. Ştiu doar că am primit zâmbete şi strângeri de mână.
Odată ieşit din piaţă, am pornit-o de unul singur într-o sumară descoperire a vecinătăţilor. Mai mulţi grijulii de la bord m-au avertizat că aş putea fi jefuit, ori încă mai rău de atât. Nu m-am oprit din drum şi am luat-o de-a lungul unui bulevard străjuit de case din perioada colonială a Mozambicului. Lucrătură măiastră în lemn nobil de tot felul de esenţe, dantelării în piatră, curţi pavate cu cărămidă ori piatră cubică. Aspect general care m-ar fi putut duce cu gândul la oricare alt loc de pe pământ unde oamenii au clădit în timp de pace. La prima intersecţie am constatat că păşisem pe bulevardul Mao Tze Dong, care se intersecta la capătul lui cu strada Julius Nierere. Unul din părinţii comunismului chinez se întâlnea cu unul dintre foştii preşedinţi ai Tanzaniei. De-a lungul drumului am întâlnit mame cu copii în braţe care mi-au zâmbit, umili vânzători de fructe, care deşi trăgeau din greu la platformele pe care îşi duceau produsele, mi-au zâmbit. Ba până şi un gardian din apropiere, cu puşca lui în bandulieră, a zâmbit, văzându-mă fotografiind o biserică cu o arhitectura mai neobişnuită. Îmi purtam paşii prin locuri în care, nu cu foarte multă vreme în urmă şuierau gloanţele, ţara suferind cumplit în urma unui război civil de 16 ani şi deşi din 1992 nu s-au mai înregistrat lupte armate, recuperarea este anevoioasă şi grea. Aşa cum este de fiecare dată când puterile coloniale se amestecă şi încearcă să câştige cât mai mult şi din preţul vieţii şi din cel al morţii.
Am oprit un tânăr care purta echipament de sport şi l-am întrebat cum ajung la monumentul lui Samora Machele. S-a uitat surprins la mine şi m-a întrebat de unde ştiu de el. I-am spus că pe vremea când eram chiar mai tânăr decât el,

Machele a vizitat România. Erau vremurile când flota nostră de pescuit se afla în largul Mozambicului, până în Mauriţius, când exportam tractoare şi contruiam fabrici pentru tările în curs de dezvoltare. Ceea ce m-a surprins a fost că tânărul mi-a vorbit cu căldură despre Machele. Moartea lui mai mult decât suspectă precum şi măsurile luate în urma declarării independenţei faţă de Portugalia, i-au asigurat un loc luminos în memoria colectivă a locuitorilor ţării. Am pornit, din nou pe jos, spre locul pe care mi-l indicase. În minte mi-au revenit vorbele acelui tânăr: Samora a fost un om foarte bun. L-au omorât. Şi mi-am amintit, fără să vreau, prin cine ştie ce subtil resort al memoriei, de un lung şir de preşedinţi africani a căror moarte e încă subiect de controvesră. Patrice Lumumba, Abdel Nasser (cel ce a naţionalizat Canalul Suez) ori secretarul general ONU Dog Hammarskjold au căzut victime jocurilor puterilor ce nu voiau să lase fostele colonii să se conducă şi să se dezvolte independent. Lupta pentru resurse era şi este cu mult mai importantă decât viaţa unui om, fie el şi lider…
Probabil că mergând aşa, cu gândurile mele, aveam o figură foarte serioasă, pentru că, prima reacţie a unui grup de copii dintr-o staţie de autobuz a fost un şirag larg de zâmbete. Şi am zâmbit şi eu.
Plin de contraste, Maputo mai are mult până îşi va regăsi prosperitatea de altădată şi ordinea socială încercată de război. Ceea ce a contat însă cel mai mult pentru mine a fost că nu m-am simţit ameninţat nicăieri, pe unde am umblat şi că în urma tuturor greutăţilor evidente, oamenii au puterea de a dărui zâmbete şi de a nu fi încrâncenaţi.

Despre brandul de ţară

Gândesc de multe ori că nimic nu este întâmplător. Azi am avut o revelaţie în momentul în care am auzit de un ministru cu minte odihnită propunând drept brand de ţară taman mioriţa. Nu tocmai cea din versiunea studiată în şcoală şi cizelată niţel de marele Alexandri, cu una mai prozaică, precum vor fi fost suratele ce au stat cuminţele atunci când don’ Flutur a scris pe dealurile Humorului cu ele. Numai că nici lor nu le-am gasit întocmai locul în peisajul ăsta mercantil. Mai degrabă mi-a fugit mintea din nou la Mioriţa din carte.
Ce făcea Mioriţa din eternele noastre subiecte de teză? Îl avertiza pe baciul moldovean că fârtaţii lui urmau să i-o coacă, aşa mai pe la apus de soare, mai pe ascuns, în buna noastră tradiţie. Dintr-o dată am văzut acest personaj într-o altă lumină. Mioriţa noastră făcea…un denunţ. Dacă baciul moldovean era acoperit? Dacă brazii şi păltinaşii erau de la servicii? Dar dacă „nunta mea” era numele unei operaţiuni de provocare? M-am trezit ditr-o dată cu un număr mai mare de necunoscute decât puteam procesa ad-hoc.
Dar dacă Mioriţa noastră avea vreun haştag pe undeva? Dacă făcea parte din curentul care urmează, fără a procesa informaţia, orice curent de pe net şi porneşte fără de blană în vreo cruciadă care nu-i aparţine şi din care, din nou, nu va câştiga nimic? Cum va mai rezista in momentul în care îşi va da seama (a câta oară?) că s-a trezit şi ea pe acolo exect ca…oaia?
Normal că mai apoi mi-am pus problema cu cine va fi votat Mioriţa? Şi nu e întâmplătoare întrebarea mea. Cu o încăpăţânare previzibilă, ea şi (era să zic turma!) suratele şi fârtaţii votează aceiaşi lupi, coioţi, vulpi ori javre să cânte din fluier cântecele călăuzitoare.
Tocmai când începusem să cad de acord cu mine că oaia, „monumentul viu”, merită să fie simbolul absolut al naţiei, mi-am amintit de un domn, care în seara de 22 Decembrie 1989 spunea, cu obidă, că ceea ce făcuse un număr de ani fusese să muncească „ca un bou” fără a-şi pune întrebări şi fără speranţă. Si dintr-o datî n-am mai fost atât de convins că oaia are tot dreptul de a ocupa trapta cea mai înaltă. Poate că ar trebui să ne gândim şi la alte cornute!

Mardeiaşul din curtea şcolii

 

Îl cunoaştem cu toţii. Nu o dată l-am întâlnit şi poate nu numai o dată a trebuit să ne ferim de el. De regulă era indicat să „te ai bine” cu el, pentru că nu se ştia niciodată ce ar fi putut urma. Era un fel de suveran neîncoronat al şcolii, deşi nimeni nu ar fi putut argumenta cum ajunsese să aibă acea putere. El nu se complica să apere vreo idee, nu se chinuia să obţină vreun rezultat: trimitea pur şi simplu pe cei care îi purtau trena să se bată pentru el. Ori să îi aducă vreo gogoaşă de la chioşc şi chiar să stabilească o întâlnire în numele lui, cu vreo fătucă, de regulă prea timorată pentru a-l refuza. Mereu alţii îi făceau temele şi îi dădeau la copiat,  la teză.  Era el, unicul, inconfundabilul, eternul mardeiaş din curtea şcolii ori de la spaţiul de joacă.

Ocolul acesta purtat printre amintiri colbuite de timp are o noimă. Am putut, de multe ori, compara activitatea din campania electorală a partidelor noastre cu arţagul găştilor de clasă ori de cartier. Ba parcă plozii de pe vremuri erau „mai adevăraţi” decât suitele de masculi încrăvătaţi, mândri de carierele lor politice ori a suitelor de ţaţe superioare, cu ţinute office.

Ceea ce m-a enervat la culme a fost atitudinea de mardeiaş a lui Cioloş. Numitul salvator al naţiei, Mesia Carpaţilor, izbăvitorul oropsiţilor din ONG-uri ori din faţa calculatoarelor, s-a purtat ca un interlop care nu merge în persoană să rezolve ceva, ci îşi trimite gaşca.

Nu am reuşit să înţeleg şi rog să îmi fie iertată ignoranţa, în numele cărei democraţii s-a dorit acest omulete a fi, pe mai departe, în fruntea Guvernului României? Ce a făcut el pentru asta? Pentru că nu l-am văzut, cum era firesc, asumându-şi o luptă, un crez. Dimpotrivă! L-am văzut fugind ca un laş, sub fustele Alinuţei, ori prin servieta lui Plicuşor. Dacă avea cojones, ar fi candidat pentru un loc în Parlament. Nu conta unde. Conta ceea ce vedeau oamenii de la care aştepta biletul spre Palatul Victoriei. Ar fi văzut un om care luptă. Unul gata să o ia în bot pentru ceva în care crede. Ce au văzut? Un comandant de oşti ce îi trimite pe alţii  în tranşee în timp ce merge să bea un şpriţ şi mai apoi să se culce. Un şmenar care juca alba-neagra, mizând pe iuţeala de mâini a celor ce l-au nominalizat ca prim-ministru. Unul care dacă nu ieşea treaba cu PNL, putea să iasă cu Neicuşor. Şi au mai văzut un ins care l-a plagiat la greu pe Iliescu, în chestia cu „sărac şi cinstit”. Pozele de pe net cu căsuţa lui de la ţară în contrast cu domeniul de neam prost a lui Dragnea probabil că ar fi trebui să oripileze orice alegător cinstit, care abia întinde de leafă de la o lună la alta. Numai că nu ştiu de ce, se pare că oamenii nu prea l-au crezut. Au văzut ei destul tipi care învârt milioane şi care stau cu chirie.

Şi a mai făcut o mare greşeală mardeiaşul. A insultat. Urât. O putea face din poziţia lui de persoană privată, la el în baie, până nu mai avea salivă în gură. În calitate de prim ministru însă, nu avea voie să deschidă gura înainte de a gândi. Certitudinea apartenenţei la o anume elită l-a făcut să cadă în mocirlă. Şi o merită. Pentru că, ce să vezi? Elitele nu pot trăi singure. Au nevoie întotdeauna de umerii pe care să se caţere.

Cu ifosele lui de primadonă, cu toată această imagine de om bun, dar care nu e lăsat de ăia răi să facă raiul pe malurile Dâmboviţei, Dacian  a produs tot atâta dezbinare cât Băsescu. Cine e cu Cioloş e om bun, cine nu, e prost, comunist, neinformat, ţăran, antenist, corupt şi aşa mai departe. Ca în gaşcă! Ai mei sunt minunaţi, ceilalţi sunt răi şi trebuie să le dăm la oase!

Istoria, draga de ea, e plină de exemple de criminali pioşi. După cum tot ea aminteşte de proscrişi care au ajuns mari conducători. Aşa că până la aplicarea de etichete, până la a ne sparge capetele cu bolovani, ar trebui să încercăm să fim mai întâi şi până la capăt, oameni. Şi să nu uităm că dacă avem libertatea de a plăcea sau a antipatiza pe cineva, de aceeaşi libertate se bucură şi cei ce nu cred în ceea ce ne animă pe noi. În momentul în care  ne scuipăm în loc să discutăm, călcăm în picioare însăşi esanţa principiului democratic. Iar dacă la sfârşitul unei campanii electorale nu trecem cu toţii la treabă în slujba tuturor, ajuntându-ne chiar, oponenţii, nu vom reuşi să construim nimic viabil. Vom schimba doar mardeiaşii. Şi o vom luam de la capăt, în loc să ne continuăm drumul.

Cartagena (vineri 23 Ianuarie).

Oraşul ne-a primit învăluit într-o uşoară ceaţă, rămasă, după cum aveam să aflu mai târziu, în urma unor zile foarte ploioase.  Intrarea către port oferă celui care stă pe punte două privelişti diferite, aflate într-un puternic contrast. Într-o parte poate vedea masivele ziduri ale fortăreţei ce a apărat vreme de câteva sute de ani locuitorii oraşului şi bunurile lor, iar în cealaltă parte linia frântă ce descrie contururile zgârie-norilor construiţi în ultimele zeci de ani. Pentră că, deşi nu mai trece pe aici aurul jefuit de conquistadori, economia zonei este extrem eficientă. Aici se află una dintre cele mai importante zone de liber schimb din lume. Într-o parte ziduri de piatră, acoperişuri grele, bastioane, de cealată parte beton, sticlă şi oţel.

Am docat în jurul orei 9 dimineaţa şi în scurt timp cei ce voiau să vadă ori să revadă oraşul, au ieşit în cîutare de taxiuri. Aici, din cauza unei uniuni sindicale foarte puternic, compania nu a putut organiza transport gratuit cu microbuze sau autobuze către centru oraşului. Prezenţa acestora înseamnă venituri mai mici pentru taximetrişti. Iar Cartagena are un număr foarte mare de şoferi de taxi. Unii încă mai conduc Dacii importate de pe vremea împuşcatului.

Întemeiat de către spanioli în 1585, oraşul păstrează, de-a lungul oricărei străzi din partea veche , parfumuri ale vechilor timpuri. Locuinţe, monumente, biserici, restaurante, toate amintesc despre timpuri în care piraţi, armate ori pur şi simplu cete de hoţi năvăleau încercând să răpească din bogăţia celor ce trăiau aici. Iar zidurile care încă străjuiesc inima vechii Cartagene, au căzut de mai multe ori şi au fost reclădite după fiecare încercare. Intrarea în oraşul vechi se face prin Porta del Reloj (Poarta Ceasului), care  aşa după cum o arată şi numele, adăposteşte un turn cu ceas.

Mergând încet pe aceste străduţe am avut impresia că mă aflam transpus în pagini de roman aparţinând lui Gabriel Garcia Marquez. nu sunt puţini locuitorii mai în vârstă care, scoţând câte un scăunel din casă, stau pe trotuare, sprijiniţi de zidurile caselor, privind la ceea ce se întâmplă. Fiind sărbătoare, multe dintre afacerile prezente aici şi-au redus sau chiar oprit activitatea. Doar restaurantele nu şi-au redus din activitate, având un număr sporit de clienţi. Alături de acestea, magazinele de bijuterii par a nu cunoaşte odihna. Vestitele smaralde columbiene nu încetează a trece ditr-o mână într-alta, pentru preţul corect. Una dintre cele mai mari companii, Colombian Emeralds, îşi are unul din principalele sedii de afaceri în acest oraş.

Parcurile mari, cu copaci impunători, erau intens populată la acea oră de amiază, când, cei ce nu îşi fac sieta, caută compania altora. Copiii, ca peste tot în lume, se zbenguiau pe alei. În umbra impresionantelor faţade ale bisericilor Juan Pedro Clever, Santo Domingo, ori ale catedralei, unii chiar moţăiau pe scăunele, ori aşezaţi pe bănci. Şi parcul central al oraşului vechi poartă numele lui El Libertador, Simon Bolivar, statuia lui ecvestră fiind amplasată chiar în inima acestei oaze de verdeaţă. Un loc care cred ca trebuie neapărat vizitat este Muzeul Aurului şi de Arheologie, cu impresionante colecţii de a artă precolumbiană. Trecând prin faţa vitrinelor şi studiind motivele acestor exponate şi domul în care fuseseră lucrate, m-am întrebat dacă vom avea vreodată dimensiune exactă a jafului sistematic la care a fost supusă America Centrală şi Latină de către puterile coloniale, indiferent care vor fi fost acestea. Şi dacă, din nou, vom avea vreodată cifrele cutremurătoare care să arate câţi dintre băştinaşi au fost ucişi în lupte, câţi în acţiuni de represalii, câţi s-au sinucis, neconcepând să trăiască în sclavie şi câţi au murit decimaţi de bolile aduse de pe bătrânul continent de către aventurierii poriţi în descoperirea El Dorado. Turistul este încurajat să vadă şi vechiul Palat al Inchiziei, care adăposteşte în ziua de astăzi, pe lângă vechi instrumente de tortură şi mai multe colecţii de artă precolumbiană.

Nu trebuie să mergi foarte mult pentru a vedea, pe rând, vechea clădire a Vămii, Palatul Guvernamental, Universitatea care poartă numele sfântului Augustin ori stadionul Serrezuela, care găzduieşte corridele, columbienii fiind mari amatori de lupte cu taurii. De aici, cei dornici, se pot îndrepta către imensele ziduri care au străjuit aşezarea timp de câteva secole şi pot merge printre bastioane. Peste golf, se văd în zare, umbrele zidurilor unei alte fortificaţii ce a asigurat apăratea poartului şi oraşului Cartagena,  fortăreaţa San Felipe.

De fiecare dată când am ajuns în Cartagena am fost avertizaţi asupra unor potenţiale pericole care ne-ar fi putut paşte odată ieşiţi în oraş. Fiind într-o ţară care are mari probleme cauzate de droguri, avertizarea spunea să evităm deplasarea dacă nu suntem în grup, să evităm a purta lucruri ce ar putea să ne transforme în potenţiale ţinte pentru hoţi, să nu acceptăm pachete ori obiecte de nici un fel, mai ales necunoscându-le provenienţa, ori să evităm consumarea unor alimente pe care nu le cunoaştem. Recunosc cu această ocazie că am încălcat mai toate aceste avertismente. Aproape de fiecare dată am ieşit în oraş de unul singur, sau m-am separat de grupul cu care ieşisem imediat ce am ajuns să vreau să văd mai mult decât terasa la care se bea o bere de producţie locală. Şi în ciuda tuturor argumentelor care încearcă să prezinte Cartagena drept un oraş nu prea sigur, recunosc: îmi place acest oraş. Imi place atmosfera, arhitectura, îmi plac oamenii lui prietenoşi şi mâncarea de aici. Nu îmi pot imagina la fiecare colţ de stradă câte un Pablo Escobar cu pistolul în pantaloni şi pace! Ba chiar m-a durut să văd, defiecare dată, cât de mulţi dintre cei aflaţi la bord nu ieşeau măcar pentru o oră sau două, de frica bandelor de traficanţi, Şi situaţia aceasta s-a repetat indiferent că m-am aflat la bordul unui vas de la Celebrity Cuises, MSC, Holland America ori Crystal…

 

Santa Marta

 

Santa Marta, Columbia, Departamentul Magdalena. (joi 22 ian).

Odată ajunși în Santa Marta, ne-am făcut mai întâi datoria noastră de fotografi și am tras câteva sute de cadre lângă vas, pe cheu, unde câteva zeci de furgonete  Ford ori Chevrolet, viu colorate, cu remorcile adaptate transportului de persoane, așteptau cu motoarele pornite pe cei ce urmau să facă un tur oficial al orașului. Portul era un amestec între un port de marfă, unul pentru pescari și pentru alt fel de vase de marfă. Cu multă, foarte multă poliție în jur și cu paznici înarmați pe la fiecare colț.

Chiar lângă vasul nostru ma multe pescadoare descărcau, sub pază militarizată, niște toni imenși. Exemplare de dimensiunea unui adult, erau ridicate de macarale și plasate în containere care urmau a transporta captura la fabricile de procesare. Cu această ocazie am realizat ce afacere imensă o reprezintă acest tip de pescuit. Apropape toate aceste pescadoare mari, care se ocupau cu capturarea tonului, aveau câte un mic elicopter de recunoaștere pe una din punțile superioare ori pe puntea de ala prora. Acolo sunt bani, mulți, altminteri nimeni nu ar investi în asemenea dotări.

După ce marea parte a pasagerilor se afle deja în afara vasului, am luat unul dintre autobuzele de la port spre oraș, împreună cu Neil și cu Cesar, colegii mei. Odată ieșiti pe porțile portului am început să ma întreb serios care fusese motivul pentru care cei ce făcuseră itinerariul, incluseseră și acest loc drept destinație pentru musafirii noștri de șase stele, așa cum e prezentată compania în toate reclamele. Și dacă mă întrebam în acele momente, am continuat a fi nedumerit încă multă vreme după ce deja pecasem.

După cum citisem,  Santa Marta era locul în care se stinsese din viață, în anul 1830 , la data de 17 decembrie, marele revoluționar Simón José Antonio de la Santísma Trinidad Bolívar Y Palacioî, mai pe scurt, Simon Bolivar.  Și după cum mă informase deja una dintre agentele operatorului de turism local cu care Crystal stabilise programul vizitei de aici, Simon Bolivar se afla încă, destul de puternic conturat în inimile localnicilor. Și asta pentru că în scurta sa viață a eliberat un număr semnificativ de teritorii de sub dominația puterilor europene coloniale. Se pare că visul lui fusese crearea unui stat latino-american după modelul Statelor Unite. Numai că, chiar oferind dulcea beție a libertății populațiilor destul de oprimate din zonă, Bolivar nu a fost scutit de critici, ori chiar de încercări de asasinate. Ca urmare, parte dintre acțiunile lui au fost suspendate, revoluționarul retrăgându-se pentru o perioadă în zona Caraibilor. Aici se pare că a contractat o boală care l-a măcinat, astfel că, la scurt timp după reîntoarcerea lui în Santa Marta a și murit. El Libertador este însă viu în inimile localnicilor și a multor viețuitori ai Americii Centrale și de Sud. Ferma la care a murit a devenit sanctuar, iar în oraș, edificii, străzi ori școli îi poartă numele.

Deși mă așteptam să văd un oraș cu multe vestigii vechi, ceea ce se vede în ziua de astăzi poartă în mare măsură semnul noului. Bine-nțeles, în centru poți vedea vechea catedrală Santa Marta, vechea clădire a vămii, ridicată pe la 1600, în care în ziua de astăzi se află Muzeul Aurului. În piața Simon Bolivar mai multe tarabe ofereau textile produse de atelierele locale, obiecte de artizanat și pălării de tip Panama, la prețuri destul de umane. Câteva restaurante, amplasate în jurul pieței, chemau pofticioșii să guste din specialitățile locale. Bucătăria locală îmbină elemente europene, amerindiene şi africane, cu rezultate foarte bune (judecând după expresiile extatice ale pasagerilor noştri care aleseseră să manânce pe terasele din jurul pieţei).

Am urcat din nou în autobuz și am mers să văd și alte ”atracții” ale orașului. Aveam să constat cu surprindere că motivul mândriei locale îl constituia un mall nou, în care găseai aceleși mărfuri pe care le poți găsi oriunde în lume într-un asemenea loc. Așa că, după ce am dat o tură și am băut o cola cu gheață, m-am urcat din nou în autobuz și m-am întors la vapor. Pe drum nu am putut să nu remarc imensele grafitt-uri cu mesaje de tip: Santa Marta – Oraș Revoluționar, ori Revoluția continuă, ori Mereu pe baricade. Drumurile se prezentau în stare destul de proastă, așa cu nu m-am putut opri în a gândi că probabil revoluția care continua, consemna destule focuri de mortiere, care lăsau cratere în asfalt. În scimb, promenada întinsă de-a lungul țărmului este de-a dreptul spectaculoasă.

Cele câteva ore petrecute în oraș nu au putut lămuri dilema mea: de ce, oare, ne aflam acolo și nu în altă parte?

Veşnica atracţie a ticăloşiei

Sunt, la fel ca atâţia alţii, părinte. Şi tot la fel ca atâţia alţi oameni, mă aflu şi în ipostaza de a fi şi părinte spiritual (îmi place tare mult cum sună!) sau naş a două fete. Una dintre ele e la vârsta când păpuşile încă sunt cele mai bune prietene ale ei, cealaltă e o adolescentă superbă, purtând în ea toţi drăcuşorii necesari să o facă, în scurt timp, o femeie interesantă, dezirabilă şi cu personalitate puternică.

Numai că drăcuşorul ăsta de fină a mea mi-a produs una dintre cele mai mari şi neplăcute surprize. Aflu că îşi pierde vremea în organizaţia de tineret a PDL. Bun…până la un punct , tuturor ni se admit erori, dar să o aud cum îmi vorbeşte despre Flutur ori Balan cu „domnul Flutur” şi „domnul Balan”, a fost mult prea mult pentru mine. Şi trebuie să recunosc că am început să fierb sub presiune, aproape să scot aburi pe nări, gândindu-mă că bâzdâgania pe care mai ieri o ţineam în braţe şi o alintam când avea crampe, vorbeşte cu respect şi chiar admiraţie despre doi oameni pe care nu îi consider numai duşmanii mei personali (personificând ceea ce are mai abject, mai murdar, mai perfid cloaca ce se cheamă politică mioritică), dar şi inamicii a zeci de mii de oameni cu ceva bun simţ, care îşi câştigă onest mult-puţinul lor şi care nu caută a se insinua, chiar şi când s-a dovedit că nu-s decât nişte accidente ale Soartei, în viaţa altora.

Numai că, obişnuit să judec lumea în termeni ca valoare, cinste, corectitudine, bun simţ, nu am luat în considerare că cei ce au devenit emblematici pentru aceste vremuri sunt tocmai ticăloşii.

Mă doare să văd că scriitorul cu oi, inventatorul gripei aviare, a spârcâieciului de dat pe cauciucuri, în vămi, chipurile pentru dezinfecţie, călăul pădurilor sucevene, părăduitorul de bani publici, devine model pentru cineva drag mie. Aş putea continua cu pagini întregi de descrieri care îl înfăţişează pe  tribunul Bucovinei, Napoleonul de Humor (vremea în care am lucrat în presă m-a ajutat să intru în contact cu suficiente astfel de informaţii), dar indiferent ce aş spune eu, sau alţii asemeni mie, nu putem intra în competiţie cu măriile lor, „politicienii”.

Pentru că, din bani pe care nimeni, niciodată, nu îi va putea justifica în adevăr, politicianul „cool” organizează sindrofii pentru tinerii alungaţi din şcoli de zecile de miniştri ai educaţiei care parcă s-au întrecut în a crea sisteme de învăţământ din ce în ce mai puţin operaţionale. Aici vor vedea chiloţii  „super-vedetelor”  create, într-o competiţie nebună, de televiziuni ce operează cu formate expirate de zeci de ani, cumpărate pe bani grei din străinătate, ori de ziare tabloide care se vând doar în funcţie de numărul de buci ori ţâţe dezgolite de pe prima pagină. „Politicianul cool” va veni şi va da sarmale, pe care noi, fraierii, le mâncăm în liniştea căminelor noastre şi ţuică ori vin pentru a încălzi atmosfera, după care va vorbi, mobilizant, despre ticăloşia „celorlalţi”, despre comunism, Europa, gaze de şist, Băsescu ori revoluţie.

A trecut o zi de la şocul suferit şi încă fierb de draci. Nu numai din cauza unui gunoi ca Flutur, ci din cauza tuturor fluturilor de acest gen, indiferent de partid. Îmi dau seama că nu vom fi niciodată în stare să mai avem o clasă politică integră, capabilă de aspiraţii inalte, de altruism, atât timp cât „cloştile” acestor pui fără direcţie, idealuri ori modele, sunt „cocoşii” partidelor cu doctrine împrumutate, schimbate precum ciorapii, delapidatorii, bişniţarii sau hoţii cu manşete albe şi cravate.

Pot doar să sper că educaţia ulterioară, propriile experienţe, cucuiele dobândite în urma încercărilor de pe drum, o vor face pe fina mea şi pe alţii asemeni ei, să aleagă nu ceea ce se prezintă drept „cool”, ci ceea ce are valoare azi şi va fi valabil şi mâine şi mai târziu.

Cred că avem de a face şi cu o problemă de moralitate. A profita de tineri, a folosi tehnici de merchandising şi marketing pentru a îi transforma în zombişorii unor partide este imoral. Dacă toţi condamnă indoctrinarea practicată în anii comunismului, la nivel declarativ, la nivel faptic nu fac decât să dezvolte şi să înnoiască tehnicile specifice indoctrinării. Esenţa crimei nu e nouă. Numai modus operandi…

Lumea se schimbă, fie că vrem sau nu. Numai că nu o schimbă un nou Eminescu, Maiorescu (pomenit aiurea în tramvai de Băsescu), Lazăr, Haret, ci un Flutur, Bălan, Harşovschi şi alţii asemeni lor din tot felul de partide (pardon…găşti).

De ce ne costă bolile mai mult decât pe alţii?.

%d blogeri au apreciat asta: