Latest Entries »

Când motoarele cabestanelor vasului care întindeau parâmele ce urmau a ne lega de țărm au tăcut, făcând loc zgomotelor obișnuite unui port, am ieșit, ca de obicei, mai întâi pe puntea 6. Încă nu era cu totul lumină în partea golfului Kotor în care ancoram, iar Soarele aprindea cerul prin fantele create de crestele munților din jur. Era deja cald, cu toate că încă nu se făcuse ora 7.

Era croaziera care repoziționa vasul din drumul lui în jurul lumii, pe cel al traseelor europene, care avea să alterneze orașe din Mediterană cu cele din Marea Nordului și Baltică. Mă aflam deja la bord de mai bine de  patru luni, numărând zilele până la întoarcerea acasă. Mi-am luat, ca de obicei, camera în mână și am pornit să descopăr încă de la primele ore ale zilei locul în care ajungeam pentru prima dată.

Și cum odată ajuns pe țărm întâlnești vrând-nevrând reprezentanți ai agențiilor de turism, taximetriști, tot felul de gură cască ori voluntari care pot ajuta la dirijarea și orientarea fluxurilor de turiști, am abordat o agentă și am întrebat-o ce ar trebui să văd mai întâi și mai întâi din orașul ei. Și mi-a răspuns fără să stea pe gânduri: fortăreața! Am zâmbit, gândindu-mă că poate aș fi avut exact același reflex, recomandându-i unui străin să meargă prima dată la Cetate. Mi-a arătat pe unde s-o iau și mi-a zis să pregătesc doi euro pentru intrare (preț pentru echipajele vaselor) și apoi să îmi folosesc energia, de care, cu siguranță urma să am nevoie. Am mulțumit și am luat-o în direcția indicată, întrebându-mă ce a vrut să spună atunci când a afirmat că urma să am nevoie de toată energia…

Aflată la extremitatea unei mici piațete, intrarea către fortăreață își avea deja cerberii instalați la baza treptelor ce pornesc din acel loc. Am plătit, am primit o brățară și am început să urc, cu pas voinicesc. Și am mers așa, urcând treptele săpate în stâncă, urmând traseul sinuos pe care îl adoptaseră pietrarii, de-a lungul secolelor, cu scopul de a face urcușul mai suportabil.  Din loc în loc, mici corpuri de gardă marcau popasurile. În alte locuri, capele de dimensiuni modeste mi-au dat ocazia să reduc tempo-ul și să îmi redobândesc suflul. Și pot afirma fără nici un fel de exagerare că una dintre cele mai mari bucurii pe care le-aș fi putu avea în acea zi a fost vederea unui vânzător ambulant de răcoritoare și înghețată. Și fiindcă eram deja zdravăn încins, am decis să îi încerc ambele produse de bază.

Ceea ce am putut observa de la bun început a fost împletirea mai multor stiluri arhitecturale atât în construcți zidurilor fortificațiilor, cât și al clădirilor pe care le văzusem până atunci. Știam deja că locul fusese unul cu o istorie extrem de bogată și zbuciumată și că de-a lungul timpului stăpânirile s-au succedat când spre creștinătatea apuseană, când spre cea de răsărit și că de la origini greco-latine s-a ajuns la o realitate slavică. Și mai știam deja că portul Kotor-ului fusese rival Ragusei (Dubrovnik-ul de azi) vreme de vreo două secole, după care au căzut împreună sub dominația puternicei Republici Venețiene. Ceea ce vedeam cel mai des pe măsură ce urcam spre piscul pe care mi-l alesesem drept țintă, era stilul venețian de construcție a fortificațiilor, pe care am fost în măsură a-l identifica destul de ușor după ce am mai întâlnit edificii similare și în alte zone ale Mediteranei.

Oprindu-mă pe undeva pe la jumătatea urcușului, pentru a lua câteva cadre asupra orașului de la acea înălțime, am avut norocul să întâlnesc o ghidă care rămăsese fără turiștii ei. Cum mai toți erau trecuți de o anumită vârstă, abandonaseră urcușul și se mulțumiseră cu explicațiile pe care le putuse oferi de acolo de unde s-au oprit. Așa că, fără nici un fel de regret, mi-am propus să profit de acea întâlnire și să aflu cât puteam, de la o localnică. Și auzind că la un moment dat în viața mea am trecut printr-o facultate de istorie, mi-a ținut un mic curs de istorie al Kotor-ului. Mi-a plăcut mult când mi-a zis că ceea ce îmi spunea, putea fi găsit și pe Google, dar că aerul locului, experiența personală, face ca povestea să fie simțită de fiecare persoană într-un stil personal.

Cum mai toată Mediterana a fost leagăn al culturii grecești se pare că orașul de zi a fost fondat de greci și ar fi purtat numele de Dekatera (zece porți). Cu circa două secole înainte de Christos, orașul era deja menționat în documente latine drept Ascrivirum. La jumătatea primului mileniu, împăratul Justinian a fortificat orașul, urmând ca un alt împărat Constantin al VII-lea, să continue extinderea acelor fortificații. La acea vreme orașul era unul romaniazat, limba vorbită fiind dalmata. Începând cu secolul al XI-lea, orașul a căzut sub puterea Primului Țarat Bulgar.

Am întrebat nedumerit: bulgar? Și Marina a zâmbit, întrebând: te așteptai să fie vorba despre sârbi, nu? Ei bine, vreme de vreo trei secole stăpânirea a fost bulgară, sârbă, ungară, iar dinamica populației a cunoscut și ea schimbări importante: de la iliri latinizați la o majoritate din ce în ce mai consistentă de slavi. Această dinamică a fost parțial întoarsă în secolele de dominație venețiană, de la 1420 până la 1797.

Orașul a fost asediat de mai multe ori de către otomani, aceștia ajungând să-l și ocupe pentru scurte perioade. Marina mi-a arătat, de acolo de unde ne aflam rămășițele unor ruine rezultate în urma unor cutremure care au afectat orașul de mai multe ori. Mi-a arătat cupolele principalelor biserici din oraș, aparținând mai multor ordine catolice dar și Bisericii Ortodoxe, subliniind că datorită așezării și continuei mișcări de populații, Kotor-ul a fost, în general, un loc al toleranței religioase. Și cum în secolele XIX și XX, Kotor-ul a cunoscut stăpânire habsburgică, franceză, o scurtă ocupație engleză, italiană ori iugoslavă, orașul a fost mereu afectat de interesele celor care au exercitat puterea și de forțele lor, pe uscat ori pe mare.

I-am mulțumit Marinei pentru minutele petrecute cu mine și mi-am continuat ascensiunea către vârful muntelui Sfântul Ioan, unde mă așteptau rămășițele fortăreței San Giovanni. Ceea ce puteam constata pe măsură ce mă apropiam de ținta mea era faptul că drumuri asemenea celui pe care îl parcurgeam porneau din mai multe puncte ale orașului, având ca destinație capele, cisterne, bastioane ridicate de-a lungul secolelor pe versanții muntelui.

Când am ajuns în sfârșit pe platoul din vârful muntelui, o briză ușoară purta faldurile drapelului muntenegrean care cuprinde leul venețian și vulturul bicefal bizantin (inspirație rusă, Rusia numindu-se succesoarea Bizanțului, care, la rându-i, fusese succesorul Romei). Normal că am profitat de punctul cei mai înalt de unde puteam face câteva cadre asupra orașului, dar am profitat de vederea din acel loc pentru a privi către partea total innacesibilă dinspre mare a ținuturilor ascunse de acel masiv stâncos. Dumuri în serpentină, rețele de înaltă tensiune, erau dovezile că viața nu se adunase doar în acel loc de pe coastă, ci că își urma cursul cu aceeași intensitate și dincolo de ea.

Tocmai când mă gândeam că mă lovise, din nou, setea, un vânzător de răcoritoare la gheață mi-a salvat ziua. Și după ce am golit sticla de Pepsi pe îndelete, am luat-o în sens invers, către port, urmând de astă dată un alt traseu, aflat în opoziție cu circa 120 de grade față de cel pe care urcasem.

Nu am avut aproape niciodată probleme cu urcușurile. Știu însă că nu prea mi-au plăcut coborâșurile. Deși se merge pe trepte săpate în stâncă pe multe porțiuni, acestea sunt înclinate și ușor alunecoase, așa că e nevoie de atenție mai tot timpul, dacă nu vrei să ajungi s-o iei la vale, pe versant. În unele locuri sunt praguri mai înalte și din nou, dacă nu ești atent, poți să te lovești ori să aluneci. Oricum, cu toate micile capcane, drumul m-a înviorat. Cred că și gândul că, odată ajuns în oraș din nou, voi căuta să beau o bere locală…

               Ca mai toate orașele din golfurile Mediteranei, Kotor, orașul vechi, este înghesuit. Pe o suprafață relativ mică se înghesuie magazine, biserici, muzee, locuințe, piețe. Când te trezești între vechile ziduri, nici nu știi încotro să pornești mai întâi. Și atunci, cu oarece înțelepciune, ajungi să faci câteva cadre într-o biserică ortodoxă, pentru ca mai apoi să intri într-una catolică, ori să fotografiezi o placă ce cuprinde urarea PAX TIE MARCE EVANGELISTA MEUS.

               Ca de fiecare dată, am realizat că aș mai fi avut nevoie de mult mai mult timp pentru a vedea și simți acel loc încărcat de istorie și tradiții în care ajunsesem. Am mâncat miel, făcut aproape ca la mama acasă și cum patronul terasei pe care m-am oprit m-a servit, din partea casei, cu rachie (care mai apoi a mai primit niște sporuri), m-am simțit ca între prieteni. Și berea Nikšićko, pe care îmi promisesem că o voi gusta, a fost cum nu se putea mai bună.

               După masa m-am mai învârtit o vreme între zidurile vechiului oraș și am observant numărul mare de pisici care leneveau în cele mai neașteptate locuri.  Obișnuit cu pisicile grase și răsfățate ale Istambulului, spre exemplu, nu am găsit nimic în neregulă legat de prezența acestor feline. În colțurile piețelor ori în unghere care nu se află în calea traficului, localnicii lasă mâncare pentru aceste aristocrate cu coadă.

               Din păcate, Serenity urma să ridice ancora la ora 17, așa că, încercând o sinceră părere de rău, am lăsat frumosul oraș în urmă și m-am întors la bord.

Am privit, ceva mai târziu, în timp ce Serenity se îndepărta de țărm, muntele și fortificațiile urcate până spre vârful lui și nu m-am putut opri să nu mă întreb cum urcau, zi de zi, ostașii de la acele posturi, fără să li se facă lehamite a urma acel drum înnebunitor, iarăși și iarăși. Cu siguranță erau altfel clădiți în comparație cu noi…

 

Zorii zilei de 2 iunie 2016 ne-au găsit în Patmos. Symphony nu a putut fi docată la țărm, așa că operațiunile de debarcare s-au făcut cu tenderele noastre și cu vaporașele localnicilor. De pe puntea 6, pe care ieșisem să văd cum era vremea (zilele de până atunci fiind destul de capricioase) puteam vedea același peisaj, devenit de acum familiar, al insulelor grecești. Adică niște ridicături pietroase, urcând cale de câteva sute de metri de la nivelul mării, cu vegetație măruntă și destul de puțină, cu drumuri tăiate abrupt în rocile dure, ori cu cărări care luau piepțiș  înălțimile. Aceeași combinație de alb și albastru, cu care eram deja obișnuit, predomina la majoritatea caselor pe care le puteam vedea de pe vas.

Am luat primul tender, însoțit de Oana și de Toni, colegii mei și am fost printre cei dintâi care au pășit pe țărmul insulei. Era destul de vreme, puțin după ora șapte, așa că insula încă somnola pe ici pe colo. Cafenelele abia își așezau mesele și scaunele pe terase, iar la magazinele de suveniruri abia se deschideau obloane ori se mătura pe trotuare.

Am rămas la locul de debarcare cu colegii mei o vreme, căutând să facem cât mai multe imagini pentru pasagerii noștri care voiau să viziteze insula, după care am pornit per pedes, cu aparatul la gât, să descopăr acel loc în care mă aflam pentru prima dată.

După o tură printre casele din partea de jos a orașului, care e și cea mai activă, datorită portului și piețelor, am luat-o voinicește pe șoseaua care șerpuia către ceea ce se vedea la vreo câțiva kilometri, în vârful insulei și care promitea să fie punctul de cel mai mare interes.

Recunosc faptul că înainte de a pune pentru prima dată piciorul pe acea insulă, nu știam decât că Patmos a fost, pentru câteva zeci de ani, locul în care a trăit și se pare că și-a scris Apocalipsa, sfântul Ioan Teologul. Știam, oarecum tangențial, de controversa în jurul acelei personalități a creștinătății, care încă dezbate dacă Ioan Teologul este una și aceeași persoană cu Apostolul Ioan, fratele lui Iacob, zelotul, martor al crucificării lui Iisus. Cum nu sunt în măsură să lămuresc acest mister istoric, las celor care chiar se ocupă cu asta, rezolvarea definitivă a temei.

Urcând apostolicește către ținta pe care mi-am stabilit-o, am întâlnit din loc în loc mici bisericuțe, în care ar fi încăput doar câteva persoane. Am intrat în mai toate cele ală căror uși le-am găsit deschise și m-a mirat ascetica lor simplitate. Fără să vreau, mi-am amintit de piesa celor de la Taxi, care declarau că Dumnezeu probabil că preferă lemnul și spațiile mici. Desigur, manifestul lor avea legătură cu tradițiile de început ale românilor, care își ridicau bisericile din lemn. Eu nu pășeam în acea zi în locașuri de închinăciune din lemn, dar cu siguranță mă aflam în spații intime, în care ai putea să simți alături suflarea divină.

Cu cât urcam mai hotărât către culme, cu atât regretam că nu cumpărasem niște apă, pe care să o am la mine. Părea că temperatura urca odată cu nivelul la care mă aflam, față de cel al mării. Transpiram din greu urmând calea asfaltată care ducea către Hora, capitala insulei, așa că am încercat să mă mai ascund de soare, abordând o potecă ce trecea printre pini și alți arbuști care cresc în zonă. După dimensiunea ei, poteca părea a fi folosită de localnici mai mult pentru a își mâna turmele de capre. Am constatat, empiric, faptul că nu mai mai aflat atât de mult în bătaia soarelui, dar că asudam în continuare destul de zdravăn, fiind silit să înfrunt pieptiș acea potecă, ce se dovedea cu mult mai abruptă decât apreciasem inițial. Și din nou am avut un moment de adânc respect pentru locuitorii acelor insule, care, indiferent de vârstă, le folosesc pentru a își îndeplini rutina zilnică. Văzusem, chiar de mai multe ori, băbuțe care urcau sprintene, cu sacoșe ori cu coșuri împletite, cărări care puneau probleme unora cu mult mai tineri.

Pe undeva, pe la jumătatea urcușului, am ajuns la porțile Școlii Eclesiastice. Am intrat, profitând de faptul că am mai văzut și niște localnici trecând de porțile instituției și am pătruns în sălile deschise pentru vizitare. Prinzând, fără să vreau, un dialog între un preot și un grup de turiști care foloseau limba engleză, am aflat că ceva mai jos de nivelul la care ne aflam, se găsea grota în care viețuise sfântul Ioan Teologul. Deși nu era oră de vizitare, preotul a fost de acord să conducă micul grup până la acea încăpere, devenită acum parte a complexului eclesiastic. Condiția a fost ca aparatele foto să rămână nefolosite pe durata acelei scurte vizite.

M-am „lipit” acelui grup și am coborât treptele săpate în stâncă, tocite de acum de pașii tuturor celor care ajunseseră în acel loc de-a lungul timpului. Din cadrul intrării acelei încăperi din stâncă am cuprins cu privirea întreaga simplitate și austeritate în care și-a dus viața acel părinte al creștinătății. Și cumva l-am simțit oarecum mai apropiat,mai „de-al nostru”, peștera lui amintindu-mi de încăperea în care a trăit Daniil Sihastrul.

Oarecum mai liniștit și cu gândurile la vremuri de mult apuse, am pornit din nou către ținta mea, Hora. Câteva zeci de minute mai târziu și cale de câteva sute de calorii arse, mă aflam la poarta impunătoarei mănăstiri-cetate, mănăstirea Ioan Teologul.

Pasagerii de pe Symphony se aflau deja pe acolo, făcând drumul pe care eu îl parcursesem pe jos, cu autocarele cu aer condiționat. Erau mai vioi decât mine și deja mișunau pe toate străduțele și toate coridoarele locului. Din loc în loc, prindeam explicațiile ghizilor și mai „lipeam” câte o informație la bagajul destul de subțire pe care îl aveam în legătură cu insula și istoria ei.

Ceea ce m-a bucurat în acel moment a fost să descopăr că mă aflam într-un loc în care erau păstrate, de veacuri, papirusuri de mare valoare, cărți unicat, opere de artă vechi de sute de ani. Biblioteca mănăstirii este una dintre cele mai importante din întreaga ortodoxie. Se pare că prosperitate așezământului și a orașului crescut în juru-i se datorează unor conducători deosebit de abili, care au reușit să obțină un fel de independență față de autoritățile vremii, indiferent că aceștia au fost venețieni, pentru vreun secol și ceva, ori otomanii. Au plătit tribut, în schimb s-au bucurat de o relativă libertate, care a permis dezvoltarea locului.

Tocmai căutam un unghi bun din care să fotografiez niște arcade atunci când au început să bată clopotele mănăstirii. Obișnuit cu tipicul așezămintelor monahale de pe la noi, când vedeam câte un călugăr ori o maică trăgând de sforile clopotelor, mecanismul cu electromagneți care comanda ciocanele ce loveau clopotele mi-a părut din alt film. Dar, la urma-urmei, cine sunt eu să comentez gusturile locului și ale vremurilor?

După ce am ieșit dintre zidurile mănăstirii, m-am plimbat prin orășel și mai apoi pe dealurile din apropiere, luând câteva cadre cu morile de vânt ce străjuiesc înălțimile insulei.  Legat de prezența morilor de vânt pe mai toate insulelel pe care am ajuns, am un regret: acela că niciodată nu le-am văzut folosindu-și uriașele pale prinzând vânturile care suflă pe culmi.

Am cumpărat de la o  tarabă două pahare mari de suc de portocale, cu gheață, făcut atunci, sub ochii mei și mi-am astâmpărat în sfârșit setea. Iar cum trecuse de amiază și nu mai aveam nici o șansă să mai găsesc ceva de mâncare prin sala de mese a ofițerilor de pe vapor, am găsit o terasă unde, culmea!, nu erau turiști și am mâncat un giros. Normal că berea care l-a însoțit a fost grecească…

Drumul de întoarcere a fost oarecum mai ușor, de data aceasta mergând la vale, dar cumva mai aducător de crampe musculare, dar mi-a adus o stare fizică de bine pe care nu o mai încercasem de oarece vreme. Ajuns din nou în zona portului, am făcut o escală în piață, unde am cumpărat niște măsline cât pumnul de copil de mari și niște brânză puternic mirositoare, de capră. Mai apoi am intrat într-un supermarket, din cele prezente și pe la noi și am rămas uimit câte produse grecești erau pe rafturi, în timp ce la noi poartă ghete roșii. Și încă o dată mi-am dorit să fi avut măcar câțiva conducători cu testicule și cu demnitate în raporturile cu străinătățurile, care ni le bagă pe toate pe gât.

Patmos. Hora. Încă două nume pe lista locurilor în care m-a purtat viața. Dar și ceva mai mult de atât. O căldură a locului care m-a făcut să nu mă simt străin, chiar dacă nu știu decât vreo câteva expresii îl limba greacă. O spiritualitate puternică și în același timp discretă, fără nimic ostentativ, cu care s-a îmbrăcat acest loc sfânt pentru creștini. O clipă de meditație și de liniște între rutina zilnică, doruri, frustrări ori speranțe. Un loc viu.

 

Cu pantalonii în vine

S-a întâmplat într-o altă viață. Cel puțin așa cred acum, când pot privi în urmă cu detașarea dată de vârstă și anumite experiențe. Oricum, era cu vreo doi-trei ani înainte de uciderea lui Ceaușescu…

Cabana (una foarte mare) în care petreceam la trecerea dintre ani era destul de plină. Erau vreo trei grupuri distincte mai mari, iar în rest, familii ori grupușoare de patru-cinci persoane, plecate de acasă din dorința de a schimba rutina petrecerilor de revelion.

Grupul nostru nu locuia la cabană. Găsisem, ajutați de unchiul unui prieten, loc de cazare la niște bătrâni din sat. După cum este obiceiul prin zona noastră, mai toate casele bătrânești mai aveau încă o căsuță, mai mică, în care gospodarii, după ce le plecau copiii prin lume, ajungeau să se mute definitiv. La origini acea căsuță ar fi fost un fel de bucătărie de vară, ajungând în final să fie locuința permanentă, cealaltă, „casa cea mare”, fiind folosită când veneau copiii, nepoții, ori musafiri. Sau când era vreun eveniment important, ori vreo sărbătoare însemnată.

Moș Vasile, gazda noastră avea vreo optzeci de ani, iar consoarta lui era mult mai „verde” probabil cu vreo 15-20 de ani. Casa mirosea a busuioc uscat, prezent la icoane, a mere sănătoase, așezate ici-colo, pe polițe, a macaturi și țesături care fuseseră ținute în soare în timpul verii, trimițând mici fragmente de amintire a fierbințelii acelor zile chiar și în creierul iernii. Ne împărțiserăm camerele și era cum nu se poate mai bine. Focurile troseau în sobe, bunătățile pe care le adusesem cu noi erau înșirate pe mese, tinerețea noastră zburda în orice vorbă ori gest pe care îl făceam. Eram tineri, sănătoși, departe de oraș, de îngrijorări, de întrebări care să ne fi tulburat seninătatea, iar iarna așternuse în acel an, peste tot, un decor care parcă fusese comandat dintr-un catalog specializat de la Hollywood.

Sincer, îmi era atât de bine acolo, în casa veche din bârne, cu scoarțe pe pereți și cu miros de viață așezată, încât aproape că nu mai voiam să mă duc la petrecere, la cabană. Dar întrucât venisem cu acel scop și masa dintre ani și carnavalul de a doua zi fuseseră deja plătite, m-am gătit, ca și ceilalți prieteni ai mei și am plecat.

Cabana, una dintre cele mai vechi, clădită pe vremea când vechii austriecii gestionau Bucovina, era mult mai mare decât mi-o aminteam, iar felul în care fusese aranjată și decorată, m-a făcut să uit repede gândul care aproape mă oprise în casă. Orchestra fiind în mare vervă și destul de inspirată în alternarea pieselor, a ajutat rapid la dezghețarea atmosferei. În scurt timp toată lumea dansa cu toată lumea și o mulțime de noi cunoștințe se legaseră.

Din când în când, grupuri de urători din sat poposeau și la cabană, fiind primiți cu entuziasm și răsplătiți cu generozitate pentru prestații și pentru urări. Totuși adevăratele staruri ale serii au fost cei din grupurile de mascați, cu tobele lor bubuitoare care ar fi trebuit să sperie duhurile rele, cu strigăturile lor hazlii și jocul care, însoțit de sunetele zurgălăilor ori talăngilor, trimiteau departe gânduri negre și aduceau râsete pe fețele privitorilor. Un grup de urși ajuns cu puțină vreme înainte de miezul nopții a reușit să facă în așa fel încât și unii dintre oaspeți s-au prins în jocul lor. Surprinzătoare, de-a dreptul, a fost o doctoriță din Iași, venită solo la petrecere, care a luat toba unui flăcău și, desculță, a început să joace și să strige:

”Uite, mândro, cum ți-o bag,

Rezemată în toiag,

Uite, mândro, cum ți-o pun,

Rezemată de-un alun” și alte asemenea rime care au completat povestea ursului din Spania, cu care veniseră băieții din sat.

Mai vrând, mai nevrând, domnișoara doctor a trebuit să lase toba, după ce mai multe prietene de-ale ei au intervenit și au extras-o din cercul urătorilor. Oricum, momentul a avut darul de a o face remarcată de mai toată lumea de la petrecere și cum era tânără, nostimă și suficient de în formă pentru a petrece fără nici un fel de inhibiții, a atras firesc și atenția mea.

Când este vorba despre dans, ei bine… am două picioare stângi. Asta în ciuda unei urechi muzicale destul de fidele. Oricum, atmosfera, vinul bun, faptul că erau cel puțin de două ori mai multe femei decât bărbați, au făcut să fiu destul de activ pe ringul de dans. Asta se datora cumva și faptului că partenera mea de la acel revelion avea niscai probleme intime și ezita să iasă prea des de la masă, lăsându-mi suficient spațiu de manevră în vecinătatea imediată. Și uite-așa, de la un dans la altul, am ajuns să mă lipesc de mai multe ori de domnișoara doctor din Iași și să descopăr, nu fără o doză mare de satisfacție, că era dispusă să încerce o nebunie scurtă, la lumina stelelor.

Așa se face că între două feluri de mâncare și alte lucruri care țineau de programul serii, am reușit să ies nevăzut și nesimțit afară, urmat la câteva secunde de domnișoara. La vreo câteva zeci de metri era un fel de magazie de lemne, ascunsă în conul de umbră format de felul în care era iluminată cabana din exterior și lumina lunii. Perfect! Ce aș mai fi putut cere în acele clipe? (Ei bine, știu cam ce aș mai fi vrut, dar nu era cazul să fac nazuri…) Am deschis una din ușile magaziei, grăbiți, și am început să tragem de haine, căutând să descoperim cât mai puțin, dar totuși să ne ușurăm misiunea, unul celuilalt, de a ne explora corpurile. Erau în jur de minus 15 grade afară așa că, în alte condiții, probabil că aș fi ezitat chiar și să ies afară din casă, însă atunci, cu o așa ispită în fața mea, parcă nici nu simțeam frigul, deși stăteam cu pantalonii în vine.

Aproape că ne-am devorat unul pe celălalt, iar în clipa în care ne-am desprins din îmbrățișare, genunchii îmi tremurau atât de tare încât am fost în stare să merg numai cu un mare efort de voință. Ne-am aranjat în viteză și ne-am strecurat, pe rând, înapoi în cabană. Îmi place să cred că nu am fost obesrvați și nici până astăzi nu știu dacă partenera mea de atunci și-a dat seama de ceva sau nu. Oricum, atât timp cât nu s-a lăsat cu niscai păruieli și cucuie, îmi place să cred că nici nu avut idee despre cele petrecute.

Petrecerea a avut „zvâc” și toată lumea s-a distrat până la ziuă, când încetișor, am luat-o la pas către casa lui nea Vasile. Zăpada scârția sub pașii noștri, luna încă nu plecase la culcare, iar gerul mușca nemilos din obraji. Când am intrat în casă, căldura ne-a învăluit și moleșit atât de repede, încât în scurtă vreme dormeam ca niște bebeluși. Visele mi-au fost destul de ciudate, cuprinzând secvențele din magazie, urșii, strigăturile, succedându-se în mintea mea ca într-un film, văzut dintr-un carusel, la bâlci.

Ne-am trezit după ora prânzului și după ce am ronțăit câte ceva, am ieșit la o plimbare prin sat și la mânăstire. Gerul era aspru în continuare, dar după o noapte de petrecere, cuprinși de moleșeala plăcută de după odihnă, nu ne deranja. De pe la case se auzeau glasurile gospodarilor care se vizitau ori ale copiilor care mai mergeau pe la cunoscuți cu semănatul. Pășeam, ca într-o poveste, pe drumul mărginit de troiene, printre case de pe ale căror coșuri fumul se înălța, cu bucle leneșe, către cerul coborât foarte aproape. Am mai lenevit câteva ceasuri sub pilotele lui nea Vasile, ascultând trosnetul lemnelor în foc, după care ne-am îmbrăcat din nou și ne-am dus la cabană pentru petrecerea de după petrecere, un fel de carnaval. Noi nu eram pregătiți cu garderobă specială pentru acea seară așa că am improvizat, făcând unele schimburi între noi, întorcând unele article pe dos și mâzgâlindu-ne pe ici-pe colo cu trusele de machiaj ale fetelor. Și dacă avusesem oarece îndoieli pe drum, odată pătrunși în sala mare, acestea s-au dus ca și cum nici nu ar fi existat vreodată.

A fost, din nou, o petrecere animată. Deși ceva mai moleșiți, toți cei ce au participat au folosit ultimele fărâme de energie pentru a se bucura de tot ceera împrejur: companie faină, mâncare bună, băutură pe toate gusturile, muzică, dans. Eu? Ca și seara trecută, am fost destul de activ. Numai că, deși mă tot uitam după domnișoara doctor, nu reușeam să dau cu ochii de ea. Într-un târziu am reușit să aflu de la una dintre prietenele din grup că era în cameră, cu febră, înfofolită cu mai multe pături, cuprinsă de o răceală zdravănă.

M-am simțit destul de vinovat pentru starea în care se afla, dar încă de pe atunci îmi însușisem o expresie dintr-un film pe care îl văzusem în armată, care spunea „it takes two for a tango”, adică e nevoie de doi pentru un tango și cum tangoul e expresia verticală a unei situații orizontale… am luat lucrurile așa cum se prezentau ele în acel moment și am trăit clipa.

Era după miezul nopții atunci când ne-am înapoiat la nea Vasile. Casa ne-a primit cu aceeași căldură, iar noi am fost recunoscători pentru toată acea atmosferă.

Ziua următoare, după ce ne-am trezim mai devreme, ne-am propus să întindem o masă zdravănă și să le chemăm și pe gazdele noastre să mănânce cu noi. Moș Vasile s-a înfățișat primul, mândru, ca un cocoș, cu cojocul pe umeri, cu mustața răsucită către pomeții obrajilor și cămașă lucrată de mână de un alb strălucitor. Le-a pupat zdravăn pe feteși s-a așezat, foarte firesc, între ele la masă. Bătrâna a venit mai cu fereală. Se vedea că fusese toată viața în umbra soțului ei și că, asemeni mai tuturor femeilor de la sat, din acea vreme, se simțea mai în largul ei atunci când prezida ea toate pregătirile și făcea toată munca, decât în postura de oaspete.

Noi:

-Nea Vasile, o țigară, iei?

-Dacâ o hi Kent or Malrborro, iau, di ci nu?

-Da’ o tărie, iei, nea Vasile?

-Dacâ aveț’ niști viscki di’ așeala bun, iau un pahar-două, cum nu?

-Da’ un vinișor, nea Vasile, ai lua? 

-Dacâ aveț’ unu di așeala, di la Cotnari, iau, cum nu? Da’ și mă ispitiț așa? Puniț’ acolo pi masă și luăm di tăti, cum sâ nu luăm, câ doară ni-o lasat Dumnezău di tăti.

Și uite așa, încet-încet, am luat din toate cele aduse din noi și din cele scoase de bătrână și am avut un prânz pantaruelic. Udat și afumat cu tot ce se găsise pe masă.

După ce se eliberase masa și începeam să ne moleșim în fața unor cafele, moș Vasile ne-a întrebat:

-Da’ cum o fost la ringhișpil?

-Unde, nea Vasile?

-La ringhișpil, acolo undi aț’ fost voi.

Cu acea ocazie am aflat că bătrânii din zonă, care încă mai foloseau un număr destul de mare de cuvinte nemțești, ca amintire a prezenței austriece în zonă, spuneau ringhișpil în loc de petrecere.

-Păi a fost bine, nea Vasile. Lume multă, mâncare bună, băutură la fel, muzică după toate gusturile.

-Și la noi cum vă sîmțîț’?

-E tare bine la matale, aici. E ca la bunici. Și casa e așa de primitoare și călduroasă.

-Da, cum aț’ dormit?

-Bine am dormit.

-Nu asta întreb. Cum aț’ dormit. Adică băieț’ cu băieț’, feti cu feti ori amesticat?

-Ei, și mata nea Vasile…

-Da aț’ dormit ca vulpea ori ca iepurili?

-Cum e asta?

-Păi vulpea doarmi cu coada întri chicioari, pi când iepurili, cu ochii dischiș’!

Noi, am pufnit în râs și am căutat să-l mai cumpărăm pe moș cu un pahar de vin. Omul însă avea o idee de dus la capăt și nu-l puteam opri așa ușor.

-Amu, doară n-o sâ zâciț câ aț’ dormit lângâ fătucili aiestea șî le-aț’ dat mai încolo, ca mâța, când nu-i placi brânza… Câ uiti, șî eu cât îs di batrân, tot sâ întâmplâ să nu o las pi babâ în paci tătă noaptea din când în când.

Bătrâna, izbucni, roșie toată de rușine:

-Barbati, te-ai scrântit di tăt amu, la batrânețâ! Cum poț’, grai așa, nu ți-i rușâni?

Hohotele de râs care ne-au cuprins, faptul că fetele i-au mai turnat moșului un pahar de tărie, iar noi i-am făcut cu ochiul, încântați de firoscoșenia lui limbută, au potolit atmosfera, iar seara a cuprins din nou așezarea fără a ne da seama.

Ei…Vremurile acelea sunt duse de mult. Cu cei cu care am trăit acele clipe nu am mai vorbit de ani, iar de văzut…

Însă de fiecare dată când se apropie sărbătorile de iarnă și când aud tobe ori văd trupe de urși ori mascați, îmi vin în minte crâmpeie din acel moment al vieții mele și mă văd din nou tânăr, vesel, fără prea multe griji legate de viitor și…cu pantalonii în vine.

Ziua de 25 aprilie, în care, întâmplător îmi serbez naşterea, trebuia să ne găsească în Alter do Chao, aflat în amonte faţă de Macapa. Numai că, din cauza nivelului apei, micul debarcader unde urma să operăm cu tenderele nu oferea siguranţa necesară, aşa că s-a optat pentru grăbirea spre o altă destinaţie, unde ar fi trebuit să ajungem pe data de 26. Ca urmare, motoarele au fost turate la valori mai mari și în jurul orei 15, am ajuns în Santarem. Aici, surpriză: exista un cheu la care barca noastră a putut fi legată. Cam mic în comparaţie cu ceea ce ar trebui să asigure Serenity la ţărm, dar întrucât nu era vorba despre curenţi puternici şi nici de valuri, securitatea navei era asigurată. Pe la ora 16.30, primii pasageri au început să iasă la țărm, unii pentru tururi de pescuit, aranjate în ultimul moment, alții doar să se plimbe prin zonele apropiate portului, destul de pustii la acea oră.

               Nu am ieşit pe 25 de pe vas, având foarte multe lucrări de terminat, dar am avut, în compensație, parte de o cină bună în Prego, restaurantul cu specific italian de la bord. Colegii mei m-au răsfățat cu un meniu destul de sofisticat care a debutat cu Carpaccio de vită, urmat de supă cremă de ciuperci în „strachină” din pâine, escargot cu sos pesto și usturoi, somon tras la tavă pe pat de vegetale și la urmă în loc de tort, Baked Alaska, unul dintre deserturile mele favorite. Printre ele s-au strecurat vreo câteva pahare de Pinot Griggio și unul de șampanie. Suficient cât să mă încarce pentru turul de pe data de 26. Acesta anunţa ca destinaţie lacul Maika unde urma să încercăm să pescuim piranha.

 

 

               Un număr impresionant de vaporaşe din lemn, cu două punţi era tras la ţărm, începând cu ora 7.30 dimineața, pentru a îi duce pe cei 318 amatori de pescuit de-a lungul Amazonului, apoi pe lacul Maika. Odată urcat la bordul lui Sao Sebastiao III, navingând pe cursul inferior al celui mai mare fluviu din lume, am putut cu uşurinţă constata puterea acestuia şi bogăţia lui. În tot felul de specii. De-a lungul său viaţa explodează de-a dreptul. În timpul acestui sezon nivelul apei poate creşte şi cu 12 metri! Noi am prins, se pare un astfel de nivel.  Locuinţe sezoniere se aflau sub ape, iar cele în care se locuieşte permanent, pe piloni, aveau apa până la nivelul pragurilor din faţa uşilor. Practic, locuitorii de aici săreau din pat direct în barcă.

               Păsări de tot felul, de toate mărimile şi toate culorile  ne-au însoţit de-a lungul deplasării noastre. Piloţii acestor vaporaşe sunt adevăraţi maeştri în a simţi nivelul apei şi a alege căile cele mai sigure. După aproape două ore pe apă, am ajuns pe lacul Maika. Pe drum, ghidul ne-a spus că aici timpul se măsoară în ore, zile sau săptămâni de mers cu barca în susul sau în josul fluviului, ceasul fiind un lucru aproape inutil. El provenea dintr-un sat aflat la cinci zile de mers în amonte cu barca.

               Odată ajunşi într-un loc  cu apă mai mică, s-a legat vaporaşul de nişte tufe şi am fost înzestraţi cu nişte mosoare de nailon, la capătul cărora erau ataşate câte două-trei bile de plumb şi un cârlig. În cârlige se aflau deja mici bucăţele de carne. Nici nu s-au aruncat bine liniile în apă şi lacomii peşti carnivori au şi început să tragă. Aşa că destul de repede mai multe persoane au avut bucuria de a ţine pentru o fotografie, peştele pe care tocmai l-a prins. Cei mai mici au fost aruncaţi, cu atenţie, în apă (fiind foarte periculoşi, putându-se zbate şi întoarce să muşte), iar cei mai mari au fost gătiţi la bord. În numai câteva minute puntea s-a umplut de mirosul peştilor prăjiţi ori făcuţi pe micul grătar de la bord. Şi trebuie să spun că sunt chiar foarte gustoşi! Ce m-a surprins a fost lipsa acelui iz specific de pește în momentul în care am mâncat din carnea unui piranhna negru.

               După circa o oră de pescuit am refăcut traseul în sens invers, spre în port, unde am ajuns imediat după prânz. De aici am luat-o la picior prin oraş, încercând să mai văd şi altceva în afară de apă, care să îmi amintească de locul numit Santarem.

               Fiind duminică, totul era închis. Numai piaţa de peşte era deschisă, pescarii aducând şi duminica peşte proaspăt pentru masă. Peştii erau curăţaţi în piaţă, iar măruntaiele aruncate în fluviu, atrăgeau la o masă gratuită delfinii roz. Am văzut câteva astfel de exemplare şi mi-au plăcut în ciuda culorii lor destul de curioase şi a boticului mult mai ascuţit decât a fraţilor ce îşi duc traiul în ocean. Localnicii îi numesc botinho, adică botic.

               Oraşul are peste 300.000 de locuitori şi îşi leagă existenţa, la fel ca multe altele de acivitatea desfăşurată de-a lungul fluviului. De la minerit şi transportul minereurilor, pescuit, exploatarea lemnului, construcţii de ambarcaţiuni (majoritatea din lemn). Foarte întins, cu o înălţime maximă de numai 20 de metri, Santarem e încă un loc unde lumea trăieşte destul de simplu. Iar dacă nu am văzut nici un fel de construcţie care să strălucească prin culorile ei, să epateze prin forme, din mai toate curţile am auzit muzică şi glasuri vesele. Iar pe ici pe colo, pe străzi vecinii dansau pe străzile pe care doar din când în când trecea câte o maşină.

               Mica piaţă improvizată lângă debarcader a adus şi aici o sumedenie de artişti locali care au umplut tarabele de ţesături viu colorate, tablouri lucrate în cele mai diverse tehnici, sculpturi în tot felul de esenţe de lemn, care de care mai preţios. Taxidermiştii aveau şi ei câteva mese mari pline de exemplare ale faunei locale impăiate. Tot felul de peşti, păsări ori animale mici specifice zonei atrăgeau în egală măsură pasagerii noştri dar şi colegi mde-ai mei. Dar poate cea mai lucrativă zonă, în care au trecut dintr-o mână în alta cele mai mari sume de bani era cea destinată pietrelor preţioase şi semipreţioase. Nu ştiu cât de etic fuseseră exploatate acele minerale scumpe, ori cât de corecte erau actele de provenienţă, ştiu însă că felul în care fuseseră tăiate şi şlefuite a atras o mulţime de cumpărători. Mulţi dintre ei făceau calcule legate de profiturile ce ar fi fost obţinute în SUA, la revânzare.

               Şi nu pot să nu amintesc de faptul că am fost de-a dreptul surprins să constat că m-am putut conecta la internet prin wi-fi de pe stradă, la reţeaua municipală. Acolo. În acel târg nenorocit de pe malul amazonului. Şi cu această ocazie am putut mulţumi în câteva cuvinte tuturor celor care îmi adresaseră urări de ziua mea.

               la ora 16.30 liniile au fost dezlegate, iar Serenity a pornit din nou la drum. Unul care avea ca ţintă Insula Diavolului, după o zi de navigație pe mare…

 

30 Martie,

 Durban, Africa de Sud.

               Am aşteptat destul de nerăbdător să ajung în Durban. Aici urma să mă întâlnesc cu Jose de Castro şi Steven Railton, colegi cu care am lucrat ani în urmă la alte companii, pe alte vapoare. Numai că, aşa cum se întâmplă de atâtea ori, nu s-a produs marea întâlnire. Jose se afla în spital, la terapie intensivă în urma unui surprinzător atac de cord, iar Steve a trebuit să plece pentru a „prinde” un client pentru mai multe evenimente foto în Pretoria. Ne-am putut auzi doar la telefon. În cazul lui Jose am vorbit mai mult cu soţia lui, iar cu Steve ne auzeam în valuri din cauza semnalului slab de pe drum.

               Constatând că planurile mele nu se materializaseră, am decis s-o iau la picior, de unul singur, să descopăr Durbanul. Autobuzul portului m-a lăsat la intrarea unui centru de recreere: u’Shaka. Cei de la info-turist m-au ascultat miraţi când le-am spus de planul meu  şi anume, de a merge pe jos prin Durban încercând să fotografiez câte ceva reprezentativ. Răspunsul lor a fost destul de categoric: dacă vrei ca în jumătate de oră să rămâi fără cameră, fară bani şi eventual şi fără haine, nu ai decât să te încumeţi!  Aici lumea nu circulă pe jos decât în ariile considerate sigure. În rest, folosesc transportul în comun sau maşinile proprii.

 

               Am înghiţit în sec şi mi-am propus, totuşi, să umblu, să văd ceva. Nu ajungi la dracu’ în praznic fără să arunci măcar un ochi în grădina lui! Am luat-o de-a lungul plajei, unde oricum era multă lume şi ajungând la un centru unde se închiriau biciclete mi-a venit o idee de-a dreptul strălucită! Dacă nu pot circula pe jos, voi pedala! Am intrat, am arătat legitimaţia de pe vas, am zis pentru ce îmi trebuie bicicleta şi ca urmare, patronul mi-a încredinţat o bicicletă fără să îmi ceară vreun ban şi fără să îmi reţină vreun act ca şi garanţie!!! Mi-a spus că eram primul român cu care avea de-a face.  Şi el mi-a repetat acelaşi avertisment. Dacă vreau să fiu în siguranţă, să nu părăsesc zona coastei, unde, datorită turiştilor, sunt foarte mulţi poliţişti. Foarte încrezător, i-am zis că atât timp cât veneam din Țara lui Dracula și sunt, în ciuda dimensiunilor, un tip dat naibii, eram încrezător că nu mi se putea întâmpla nimic. Omul s-a uitat destul de sceptic la mine, a dat din cap și m-a lăsat în boii mei. Semn de înțelepciune, aș zice…

               Am urcat pe bicicletă şi am pornit. Mai greu, la început, după atâţia ani în care nu am mai pedalat, dar cum se spune: dacă ai învăţat să mergi pe bicicletă, nu uiţi!. Zona era extrem de curată şi bine amenajată. Turişti din cele mai diverse zone ale lumii vin aici pentru pitorescul zonei dar şi pentru practicarea surfingului. Şi de aici se pleacă înspre o mulţime de destinaţii aflate în „tufişuri”, cum numesc localnicii zonele naturale. Cele mai căutate sunt în satul vestitului șef de trib Shaka Zulu.

               Era o zi înnorată, ca și cum natura locului s-ar fi împotrivit încercărilor mele de a capta ceva din atracțiile zonei. Plafonul era destul de coborât și totuși, în ciuda acestui lucru, plajele erau pline. Nimic nu îi oprea pe tineri să se arunce în valuri pentru a înnota ori să încalece plăcile și să aștepte valurile potrivite pentru surfing. O mulțime de familii tinere își lăsau copiii mici să se joace în nisip și câinii să alerge la zona de contact între apă și țărm. Întreaga atmosferă era caldă și pașnică și nu mă ducea delor cu gândul la vreun pericol imediat, așa precum fusesem prevenit de două ori deja.

               Felul în care hotelurile și reședințele de milioane de dolari erau amplasate de-a lungul falezei mi-a amintit, cumva, de anii de glorie ai litoralului nostru, când totul era organizat, spațios și curat. Arii cu multă vegetație mărgineau proprietățile. Așa am dat nas în nas, în timp ce încercam să iau vreo câteva cadre, cu niște maimuțe extrem de îndrăznețe, care au manifestat o ciudată atracție pentru aparatul foto și pentru clopoțelul bicicletei. După ce s-au convins că nu aveam nimic e mâncare și că nu aveau să se aleagă cu nici un suvenir de la mine, au dispărut printre tufișuri.

 

               Punctul terminus al drumului de dus l-a reprezentat stadionul construit pentru Cupa Mondială de din 2010. Stadionul Moses Mahibda e o construcție modernă, mare, îndrăzneaţă în formele şi proporţiile sale. Amplasat într-un fel de zonă destinată mai cu seamă sportului se învecinează cu alte arene mai mici, cu un institut sportiv și cu un nod important de transport. Din câte am înțeles, acea zonă, cu străzile ei, devine parte a circuitului de motociclism în timpul din cadrul World Cup Moto GP. Totul arăta ca trasat cu rigla, iar curățenia era impecabilă. Nefiind nici o manifestare sportivă în acea zi, totul era oarecum gol și pașnic.

         

După ce am făcut câteva cadre, de la distanță, apoi din apropierea stadionului, am băgat de seamă că trei tinerei de culoare se uitau cam prea insistent la echipamentul meu şi renunțând să încerc și să pătrund pe stadion, m-am urcat repede pe bicicletă, luând un start de campion. I-am putut vedea cu coada ochiului cum au încercat să pornească în urmărirea mea. Unul avea o bucată de lanţ pe care a aruncat-o înspre roţile bicicletei, în speranţa de a mi-l încurca între spiţe şi a mă face să cad. Norocul chior ori performanţa mea ciclistă, a făcut ca acest lucru să nu se întâmple şi să iau un avans bunicel. Chiar şi aşa, au renunţat destul de greu la urmărire și numai după ce au văzut că mă apropiasem mult de zona în care prezența trupelor de ordine era vizibilă.

 

               Drumul de întoarcere a urmat aproape acelaşi traseu costier, de-a lungul căruia se înşirau cazinouri, restaurante, mici pieţe pentru desfacerea produselor artizanale locale.

               Am dus bicicleta la ora promisă şi am primit din nou un refuz la tentativa mea de a oferi ceva pentru uzul acelui obiect. Patronul mi-a spus să pomenesc de asta dacă voi povesti cuiva, vreodată de ziua petrecută în Durban. Şi pentru că i-am povestit cum era să rămân fără bicicleta lui şi fără ce aveam la mine, mi-a zis ca abia din acel moment mă puteam număra printre cei ce au avut o adevărată experienţă Sud-Africană…

               Am lăsat în urmă portul Durban în jurul orei șapte seara, încărcat de o serie de impresii contradictorii. Era un loc pe care ori îl îndrăgeai, ori îl urai. Eu eram nehotărât. Poate o nouă vizită și o ieșire în natură ar fi fost de folos…

Meeting Snowhite


Marele păcat al memoriei este că slăbește cu timpul și uităm mici amănunte legate de câte o întâmplare. Așa am uitat eu numele vasului pe care „slujeam” la vremea aceea. Probabil că era Victory. Oricum, compania era Carnival și știu că aveam vreo șase-șapte alți români în echipă. Parcurgeam pentru o săptămână trasee pe estul Caraibilor, săptămâna următoare schimbând ruta pe vest. Și tot așa, într-o sfântă rutină care făcea să știm mai puțin în ce zi a săptămânii era, întrucât timpul nostru era împărțit în ziua de Miami, care era de îmbarcare/debarcare, ziua următoare pe mare, trei zile în trei porturi diferite, din nou zi pe mare și din nou îmbarcare/debarcare. Lucrurile erau atât de bine puse la punct încât fiecare știa ce urma să facă în timpul săptămânii respective. Și cum erau foarte multe nunți, programarea fotografilor pentru aceste evenimente se făcea din timp, astfel încât să existe și posibilitatea unor ajustări, dacă era cazul.
Mă aflam în galerie, împreună cu Dragi, managerul meu de atunci când am fost abordați de un cuplu tânăr, frumos, nerăbdător:
-Salut! Voi sunteți de la echipa foto?
-Da, noi suntem. Eu sunt managerul, iar el e tehnicianul, cel care răspunde de calitate, a zis Dragi.
-Grozav! Chiar cu managerul voiam să vorbim. Știți, noi ne căsătorim zilele astea, în timpul croazierei și voiam să fin încredințați că știți despre noi și că aveți un fotograf desemnat pentru nunta noastră.
Cum aveam în buzunar o copie a tuturor înștiințărilor de la birourile din Miami în legătură cu nunțile, dar și cu eventualele decese la care trebuia să ne așteptăm, am scos teancul și m-am uitat.
-Din câte văd, aveți nunta în Ocho Rios (Jamaica), la grădina botanică în foișor, la ora 11. Colega noastră Snowhite (Albă ca Zăpada) este cea care va acoperi evenimentul și cu care veți face și o ședință foto după ceremonie, tăiatul tortului, șampanie și semnarea tuturor documentelor.
-La ora 10 și 15 minute vă veți întâlni cu ea afară, lângă pasarela din mijlocul vasului și împreună veți fi preluați de mașina de la agenție, care vă va duce la locul ceremoniei. Tot cu ea vă întoarceți și înapoi, dacă vreți, le-a mai zis Dragi. Dacă doriți, o pot chema acum să o cunoașteți. E într-o pauză, dar dacă vreți, o chem.
-Nu, mulțumim, nu e cazul. Voiam doar să fim siguri că este cineva pentru noi. Știți, nu suntem decât noi doi, întrucât nu ne-am dorit o nuntă mare, așa că sunt convinsă că totul va fi bine, a spus viitoarea mireasă și au plecat.
Dacă îmi amintesc bine, Ocho Rios era ultimul nostru port și colac peste păpăză, unul groaznic de aglomerat pentru mine. Se trăgeau câteva mii de cadre la ieșirea de pe vas, apoi la cascadele Dunns, erau cel puțin trei nunți iar seara aveam noapte de gală cu alte câteva mii bune de cadre de portrete și poze pe la mese. Tocmai de aceea, căutam să țin totul sub control, să îi fac pe cei 16 membri ai echipe să fie unde trebuia, cu camerele setate în așa fel încât să facă greșeli puține ori deloc.
Așa se face că în timp ce fusesem pe la colegii care fotografiau la ieșire de pe vas și le-am verificat camerele și am preluat rolele de film, am putut vedea într-o parte a pasarelei pe cei doi miri, îmbrăcați frumos, cu ochi sclipitori, ținându-se de mâini, iar în partea cealaltă pe Snowhite, cu geanta în care avea cele două aparate obligatorii, filme, flash-uri, șervețele speciale pentru obiective, baterii, etc. Ce am uitat să menționez este faptul că Snowhite venea din Botswana. Și că era…neagră, cu o ușoară tentă gălbui-arămie în locurile unde pielea era mai întinsă (cum ar fi pe pomeți ori în mijlocul frunții, destul de bombate). Știu că o întrebasem de unde i se trăgea numele și mi-a spus că mamei sale îi plăcuse la nebunie basmul și cum atunci când s-a născut era ușor mai deschisă la culoare decât se așteptau proaspeții părinți, alegerea numelui nu a fost o problemă. Era o femeie tare muncitoare și fusese destul de chinuită. Mi s-a confesat de mai multe ori (tot timpul am fost papa în echipele în care am lucrat…) și îmi spunea cât de încântată putea fi că lucra cu noi, o echipă chiar nebună, în care nu se făcea caz nici de culoare, nici de studii, nici de cât de prăpădit era locul de unde venea fiecare.
Revenim! Într-o parte a pasarelei se aflau viitorii însurăței, în cealaltă parte se găsea Snowhite. Ei se uitau, oarecum nedumeriți la ea, ea se uita la ei. Ei priveau către interiorul vasului, doar-doar ar fi apărut cineva care să semene a Snowhite din poveste, ea privea către ei. După vreo câteva minute de ocheade dintr-o parte și din cealaltă, colega mea și-a luat inima-n dinți și s-a dus la ei.
-Scuzați, nu sunteți domnu și doamna Cutărescu?
-Ba, da, noi suntem.
-Mă bucur să vă cunosc! Eu sunt Snowhite (Albă ca Zăpada) și voi fi fotograful vostru astăzi.
Au urmat câteva clipe de nedumerire. Tăcere. Cei doi tineri se priveau unul pe celălat și apoi se uitau la Snowhite. După ce a trecut șocul revelației, el a reușit să spună, bâlbâindu-se:
-Dddddaar eeești neagră! (era ceva în genul bbbbut you’re bbbbblack)
-Ei bine, domnule, eu sunt Snowhite și cred că vă închipuiți că există o poveste în legătură cu asta. Mergem?
Au plecat împreună și colega noastră a avut grijă să le asigure amintiri deosebite din acea zi specială pentru însurăței.

În acest timp, la bord, noi răspândeam între toți membrii echipei, povestea și ne întreceam în a reproduce cât mai exact expresia de pe fețele mirilor, în special a mirelui, din momentul în care rostea, siderat: dar ești neagră!
Când s-a întors Snowhite la bord, am întâmpinat-o cu un cor bâlbâit de: but you’re black și am savurat împreună, îmbrățișându-ne, suculența unei asemenea întâmplări, de care avea să ne tot amintim din timp în timp, amuzându-ne mereu ca de ceva nou.
Nu am mai văzut-o pe Snowhite de prin 2003 și nu știu încotro va fi curs destinul ei. Avea o fetiță acasă pentru care căuta să strângă cât mai mulți bani, să-i poată oferi o educație mai bună decât avusese ea. Îmi spunea de multe ori: papa, I need more pula to send home, după care izbucnea în râs, știind că numele monedei ei naționale avea o altă conotație în limba noastră. De altminteri, când se afla între români, toate blestemele ori înjurăturile lui Snowhite erau rostite în românește.
Am lucrat de-a lungul anilor cu oameni atât de diferiți. Tot ce ar putea gândi cineva în materie de diferențe între persoane era realitatea noastră. Toate rasele, culorile, religiile, oameni din țări care se aflau încă în conflict deschis ori de graniță, homosexuali, lesbiene, oemeni instruiți până la nivel de doctorat, alții care aveau doar o instrucție sumară, trăgeau cot la cot pentru aceleași ținte, având mai tot timpul același tip de motivație care îi propulsa. Și de multe ori au constatat cei ce veneau la bord că acele colective lipsite de orice fel de implicare politică (fiind un fel de cutumă alungarea politicii din subiectele curente de discuție) funcționau mai bine, mai eficient, mai plăcut de văzut decât oricare organizație internațională. Eram Națiunile Unite ale Carnivalului, ori ale Celebrity, ori Holland America Line, ori Crystal și așa mai departe. Fără altă politică decât cea a lucrului bine făcut. Și nu știu cum, dar negrii se refereau la ei înșiși cu cuvântul negru, indienii spuneau că au pilelea brown (maro), cei care erau homosexuali spuneau, firesc că sunt gay și nu mai murea nimeni din cauza unor cuvinte care nu făceau nimic altceva decât să definească o realitate.



Era pe la sfârșitul anului 1999. Cum nimeni nu știa cum urmau a se comporta calculatoarele în momentul în care vor fi ajuns la data de 31 decembrie 1999, ora 23, 59minute, 59 de secunde, nefiind programate, în sistemul de operare să facă treabă și după trecerea în anul 2000, era o adevărată frământare în a se găsi formule de rezervă în momentul în care acestea s-ar fi oprit din funcționare și ar fi pus în pericol operarea vasului. Această îngrijorare era un fenomen mondial, toate companiile având pe aproape sisteme și rețele întregi care să fi preluat sarcinile celor existente deja, în momentul în care acestea nu ar mai fi lucrat.
Pentru mine, în laboratorul lui Carnival Triumph și pentru colegii mei apropiatul sfârșit al mileniului era extrem de aglomerat. Toate mașinile din laborator aveau procesele controlate de calculatoare. Toată rețeaua din galerie, care ne gestiona vânzările era, firește, computerizată. Sistemele de securitate instalate în anumite puncte erau legate la rețeaua de calculatoare așa că, ne consideram la fel de vulnerabili ca toți ceilalți în fața acelui element de necunoscut.
Alternam la acea dată croazierele în estul și în vestul Caraibilor. Câte șapte zile pe est, alte șapte zile pe vest. Vinerea era ziua noastră în portul Miami pentru debarcare și îmbarcare.
Cred că era în jurul orei 9.30 când m-am pomenit cu un bătrânel în laborator. Ținuta lui era destul de neîngrijită. Pantalonii purtau, pe la buzunare, urmele unor reparații recente, ochelarii îi avea matisați cu bandă scotch și un fel de ață de mătase, iar pantofii pe care îi purta nu mai văzuseră o perie de prea multă vreme. Am fost destul de surprins de prezența lui în laboratorul meu, cu atât mai mult cu cât zona în care mă aflam nu era permisă accesului pasagerilor, iar procesul de îmbarcare nici nu începuse. Ca urmare m-am uitat la el și l-am întrebat unde vrea să ajungă și dacă s-a rătăcit. Răspunsul a fost:
-Am nevoie de niște fotografii de pașaport, pentru că săptămâna viitoare plec în Israel și îmi trebuie pentru vize.
-Din păcate, nu asigurăm acest serviciu pentru pasageri, i-am răspuns eu. Poate după ce vom pleca vă veți putea adresa directorului de hotel cu această solicitare, dar până atunci, nu. Trebuie să amintesc că zilele de debarcare/îmbarcare erau destul de încărcate pentru mine. Făceam revizia celor patru minilab-uri, a celor două linii de developare film, catalogam producția croazierei încheiate, trimiteam necesarul pentru noua croazieră, îmi făceam raportul ș.a.m.d. La ora când bătrânelul ajunsese la mine în laborator, toate mașinile erau cu capacele ridicate, parte din ele fiind curățate, cealaltă așteptând să-i vină rândul.
-Păi mie trebuie să îmi faci fotografiile astea, mi-a zis, pentru că sunt vice-preedintele fondator al companiei. Mă cheamă Meshulam Zonis, mi-a mai zis, întinzându-mi mâna, să facem, formal, cunoștință. I-am zis cum mă cheamă, dar nu a părut că a receptionat scurtul mesaj.
-Păi dacă sunteți șeful, ce să fac, așteptați numai câteva minute, să pregătesc ce-mi trebuie și vă rezolv. Și m-am apucat să pregătesc o linie de negative și un procesor pentru fotografii, după care am întins un fundal alb în fața unității monstruoase de aer condiționat pe care o aveam în laborator. Am luat aparatul, am tras vreo trei cadre, ca să fiu sigur că nu voi prinde nici un fel de reflexie în ochelari, aceștia fiind destul de bombați, după care am scos filmul și l-am pus la developat.
-Veniți într-o jumătate de oră și voi avea totul gata, i-am zis.
-Prefer să stau aici, cu tine. Mă întâlnesc cu căpitanul la ora 11, așa că până atunci nu am ce face. Știi ce, dacă tot ai pornit mașinile, nu îmi developezi și filmele astea și să îmi scoți câte două poze de fiecare?
Eu??? Ce puteam să zic? Am luat filmele, le-am lipit pe leader și le-am dat drumul în procesor.
I-am dat un scaun parte pentru că părea destul de obosit, parte pentru că nu îmi plăcea când cineva se plimba printre lucrurile din laborator care aveau o ordine strictă, în vederea eficientizării muncii mele. După ce i-am dat scaunul , ma întrebat de unde sunt, din lumea asta. După ce i-am răspuns că din România, a prins a vorbi cu cel mai moldovenesc accent posibil:
-Ci n-ai zîs câ ești românaș, băi băietuli? Eu îs ovrei, plecat din Galați în 1946. Am făcul liceul la Alecsandri (parcă așa mi-a zis). Tu di undi ești?
-Din Suceava.
-Conoșteam niști doctori pi acolo. Ovrei șî ii.
-Păi încă mai sunt vreo câțiva, i-am zis eu. Doctorul Schachter și feciorul lui, doctorul Vexler și i-am maî înșirat eu vreo doi de care știam și care nu plecaseră din Romania.
-Mai sunt ovrei prin Sușeava?
-Mai sunt. Nu mulți, dar mai sunt. Nu tare demult am fost pe la Comunitate, când s-a făcut un interviu cu președintele Lemnariu. Am avut o colegă la ziarul pentru care am lucrat cu origini evreiești, iar la fizică am dat piept cu domnul Golda, din când în când. Cât despre mine, am croșetat le vremea mea cu vreo două copile evreice…
-Cum mai e prin România? Îi mai ghini amu?
-Este cumva mai bine, însă economia se duce de râpă. De aceea am plecat de acasă, nu pentru că voiam să văd lumea. În urmă cu câteva luni a fost și ambasadorul american la Suceava, James Rosapepe și a făcut la promisiuni din partea afaceriștilor americani, de începuseră a râde și cei ce nu întelegeau limba engleză.
-Măi băietuli, aceala-i un jidan păduchios, nu evreu. Sî țîi minti di la mine vorba asta: există evrei și există jidani păduchioși. Și-i plinî lumea di ei.

I-am rezolva problema domnului Zonis cu pozele pentru pașaport și vreme de trei ani, cât am mai lucrat pentru Carnival, m-am tot întâlnit cu el. Știa pe ce vas aș fi fost și mai trecea pe la mine. Și să mă vadă și să mai stăm de vorbă, dar și să-mi aducă câte un buzunar de filme pe care să i le developez și printez. Gratuit, firește! Discutam despre aducerea mai multor români în companie (lucru despre care am scris cu altă ocazie), despre cărți, despre cum era văzută performanța mea de către șefii din Miami (mai ales că adusesem un vas nou-nouț), despre clinica pe care i-o construise fiului său, cu muncitori români și o grămadă de materiale aduse din Romania. De fiecare dată mă frapa aspectul lui destul de neîngrijit, cu atât mai mult cu cât știam că era o persoană cu multe milioane sănătoase în bancă și cu acțiuni valoroase la mai multe companii. Însă așa precum vin și se duc multe lucruri în viață, așa s-au dus și ocaziile în care ne întâlneam în laboratorul meu, odată cu plecarea mea la o altă companie. Sunt multe lucruri pe care mi le voi aminti în legătură cu domnul Zonis, însă cel pe care nu-l voi uita niciodată este tocmai butada lui legată de evrei și din păcate, de câte ori mă gândesc la calitatea ambasadorilor americani (și nu știu cum se face că mai toți au purtat iarmulkă în ultimele zeci de ani), îmi vin în minte vorbele lui. Nu știu cum se face, dar americanii par a fi rămas nu numai fără americani get-beget pe care să și-i facă ambasadori oriunde în lume, dar e criză mare și de evrei, rămânându-le numai jidanii păduchioși. Foarte activi, foarte chitiți pe interesul lor.

Al naibii chinez!


Era prin 2006 când, trebuind să dau curs unei obligații care ținea de poziția pe care o ocupam, am acceptat să iau cina cu unii dintre cei mai vechi clienți ai Celebrity Cruises. Reușisem de vreo două ori să mă fofilez de la atari obligații, dar întrucât oamenii chiar mă plăceau și erau niște persoane cu totul și cu totul deosebite, am considerat că nu mai puteam întinde coarda și să refuz încă o invitație.
Familia Kiriazis era una dintre cele care au navigat de la începuturile companiei și care cunoșteau după numele mic pe toți căpitanii, hotel directorii, managerii de restaurante și de bar și pe mai toți care aveam câte o funcție la bord, în toată compania. Când veneau la bord, rămâneau câte o lună-două. El a fost unul dintre primii psihiatri ai vedetelor și a făcut o avere imensă verificând cucii din capetele acestora. Doamna K a fost model de picioare pentru încălțămintea produsă de vreo trei dintre cele mai mari case de modă. Ar fi putut face orice altceva, ținând cont că era licențiată în arte și literatură clasică franceză, parcă, dar a preferat să facă mulți bani în lumea modei și să se ocupe de creșterea celor patru copii. Care copii erau fiecare, la rândul lor, bunic, ori bunică, dup caz.
Seară de seară, domnul K juca puțin în cazino (avea la acea vreme 98 de ani), timp în care complimenta doamnele pe care le întâlnea, oferea flori, ori invita pe cineva la un pahar. Doamna vedea fiecare spectacol de la bord, după care mergea în piano-bar și își lua păhărelul de Metaxa (am uitat să spun că erau greci de origine!) și apoi citea ori admira operele de artă din galeria de la bord. Aceștia erau oamenii care au prins drag de mine și mi-au zis de multe ori că aveam ceva de grec în felul în care mă prezentam.
Seara respectivă urma unei nopți de gală și deși aveam extrem de multă muncă cu echipa, fiind unul dintre cele mai importante momente pentru a genera venit pentru companie, i-am însoțit pe soții Kiriazis într-unul din restaurantele de specialități (Normandie) de pe Summit, vasul pe care mă aflam atunci. Am făcut o singură, dar imensă greșeală în acea seară: le-am lăsat pe gazdele mele să aleagă felurile pentru acea cină! Ca urmare, au tot avut la masă tot felul de pești, fructe de mare, caracatiță, icre de Manciuria și alte mizilicuri de acest fel. Pe care, din politețe, le-am mâncat, chiar dacă mi se blocase ”omușorul” în gât. I-am dat cu vin de vreo trei-patru feluri și vreo două feluri de cognac, până am introdus, cumva, acele specialități în stomac. Noroc că porțiile erau ca pentru lumea simandicoasă și nu pentru oameni flămânzi! Aproape două ceasuri am povestit și am stat la masă în acea seară…
Cred că era pe la patru dimineața când m-am trezit cu mâncărimi de nesuportat pe tot corpul și cu o senzație de sufocare. M-am dus în baie, m-am uitat în oglindă și m-am speriat. Aveam un cap a cărui dimensiune se dublase, buze cât cauciucurile de roabă, bube pe tot corpul și niște degete cât niște leberwuști de umflate. L-am sunat pe doctorul Miloș, medicul nostru de la bord, care fusese medic militar în Serbia și m-a văzut câteva minute mai târziu. Mi-a dat un pumn de antihistaminice și m-a trimis înapoi la cabină. Peste câteva minute mă dezumflasem aproape de tot, însă din acea zi, vreme de vreo câteva săptămâni, indiferent ce aș fi pus în gură, mă umflam, mă pătam și aveam severe reacții alergice. Ne aflam îm drum spre Alaska, trecând din Caraibe înspre Pacific, așa că cei de la bord nu au reușit să îmi asigure consultație în vreunul din orașele de pe traseu, până la Vancouver. Aici am fost programat la un medic alergolog, pe care l-am vizitat imediat ce am ajuns în port.
Și uite așa l-am cunoscut pe cel mai mare fan al Nadiei Comăneci, din Canada…
Când i-am bătut la ușă, m-a primit în cabinet, și-a pus mănușile de latex și masca pe față. A citit biletul de trimitere de pe vapor și mi-a dat să citesc vreo două pagini prin care luam la cunoștință că în cazul în care aș fi fost nemulțumit de investigație și tratament l-aș fi putut da în judecată, cu compensațiile de rigoare, prevăzute de acordurile între uniunile sindicale ale personalului navigant și cele ale personalului medical din Canada. Am luat la cunoștință, am semnat și a început consultația. Întrebări, poze (venisem documentat!), temperatură, sânge, urină, etc., după care mi-a făcut câteva sute de perforații mici pe antebrațe și a aplicat probe de agenți alergeni comuni, pentru a vedea vreo reacție la vreunul din ei. Nu am reacționat la nimic atunci. A tras omul o primă concluzie și când a văzut că eram român, a început să turuie despre Nadia și cât de mult o admira. Apoi a scos dintr-un sertar câteva albume cu articole din ziarele din mai mullte țări, care o aveau drept subiect pe Nadia. Un alt album cuprindea fotografii din competiții ori de la evenimente, care, bănuiesc, apăruseră pe agențiile de presă. Omul știa totul despre Nadia, pentru că mi-a arătat pe o hartă locul în care se născuse sportiva noastră, locul în care se antrenase, cunoștea numele celor din familie și așa mai departe. Am plecat din cabinetul lui cu o senzație de mândrie, că ceva din gloria Nadiei se revărsa, prin simpatie și asupra persoanei mele și cu o rețetă pentru problemele de sănătate.
Am luat foarte conștiincios tratamentul, însă nu am scăpat de acele reacții alergice violente. Ca urmare, doctorul Miloș mi-a făcut o nouă programare la medicul chinez. Știind că urma să mă revăd cu acel medic atât de simpatic și de sufletist, am cumpărat de la bord cutie de Johny Walker, cu trei tipuri de whisky, cu gândul să-l cadorisesc cu ea. Pur și simplu pentru că român fiind, nu m-am gândit decât că fac un gest prietenesc, de apreciere. Ei bine, am dat-o rău de tot în bară! În momentul în care am scos pachețelul și i l-am pus pe birou, însoțit de cuvintele de rigoare, care chiar erau de simpatie și apreciere(!), bietul doctor aproape că a început să tremure. Nici nu mai găsea cuvintele prin care să îmi explice că nu e corect să primească nici un fel de atenție, că așa ceva nu se face în practica lor și munca lor de zi cu zi și așa mai departe. I-am zis să considere că eram vechi prieteni și ne-am întâlnit la un grătar la el acasă și că eu am fost cel care a adus băutura, dar nu am reușit în nici un fel să îl conving să accepte acea atenție pe care i-o adusesem. Au urmat alte câteva sute de ace, alți alergeni, dar tot fără rezultat. Alte probe de sânge, salivă, urină, tot tacâmul. Rezultatele urmau a-mi fi trimise pa bord prin e-mail, împreună cu schema de tratament. Le-am primit câteva zile mai târziu, însă tot fără a fi indicat vreun motiv clar care îmi dădea acele stări groaznice de care scăpam pentru scurt timp doar cu pumni întregi de antihistaminice. Eram manager, trebuia să intru în contact cu multă lume, să organizez treaba echipei, nu îmi puteam permite să arăt ca dracul, mai ales într-o atmosferă de cinci stele!
Cum nu mai suportam ceea ce se întâmpla, m-am dus din nou la doctorul Miloș. Acesta a vreut să îmi mai facă o programare la medicul chinez, însă nu am mai vrut să aștept. Ajungeam în Vancouver o dată la două săptămâni. Așa că l-am abordat direct pe Miloș și i-am zis ceva de genul ăsta:
-Dacă eu aș fi câinele tău și m-aș chinui așa cum mă chinui, ce tratament mi-ai face? Normal, în afara celui cu un glonț în țeastă…
Omul s-a gândit și mi-a zis că mi-ar face un cocktail de medicamente, încluzând steroizi, antibiotic și antiinflamator și l-ar pompa în venă. Ca urmare, i-am zis să-i dea înainte și să facă acea combinație pe care să mi-o administreze. Omul a sărit ca ars. Nu existau protocoale pentru așa ceva la bord și ca urmare îmi recomanda, în continuare, să văd din nou alergologul. Am insitat până l-am enervat și l-am convins să facă acel carcalete. Normal că am dat semnătură pentru acea procedură, cu scopul de a-l liniști și a-i asigura acoperirea, pentru orice eventualitate.
Mi-a golit acea seringă în venă, după care m-a trimis să mă culc. M-a avertizat că mă voi simți ciudat și mi-a zis că dacă mi-ar fi fost rău, să îl chem.
Am mers în cabina mea, m-am întins pe pat și simțeam că parcă cineva dădea cu rașcheta prin venele mele. Vaporul părea a se legăna dintr-un bord într-altul și aveam senzații de plutire. Dar am adormit. Și am dormit vreo 16 ore! Mare noroc că ziua următoare era de port și dimineața nu m-a căutat nimeni cu nici o problemă. Când m-am trezit, în sfârșit, aveam o foame de lup și m-am dus în salonașul de fumat al ofițerilor, unde zilnic la ora cinci după amiaza se aduceau mici gustări. Am încercat niște minuturi cu salam și șuncă și m-am analizat după ce am aștepta vreo zece minute. Nu simțeam că m-aș umfla și nici că mă arde fața. Ca urmare, am luat și vreo două îmbucături cu salam picant, crud. Nimic! Am încercat o bucată de pizza și privindu-mă în oglindă nu am văzut nimic să mă pună pe gânduri.
Vreme de câteva zile m-am tot păzit atunci când mâncam dar am constatat mai apoi că orice îmi cauzase atâtea neplăceri, dispăruse. Miloș reușise să mă repună pe picioare cu o schemă de tratament personală. Când să îi duc și lui o mică atenție, pentru că chiar apreciam ce făcuse pentru mine și era un tip cu care îmi plăcea să stau la povești și chiar stăteam atunci când aveam timp, ce să vezi? Nici el nu a primit semnul meu de apreciere! Eram siderat. Cum naiba să întâlnești nu unul, ci chiar mai mulți doctori care să nu primească un semn de apreciere, prietenesc, pentru munca lui? Mi-am zis că așa ceva nu există și mi-am văzut de treabă, mai departe. A…Și am scos din meniu cam tot ceea ce e legat cumva de apă.
Zilele astea, de când cu covidul, mi-am amintit de medicul alergolog din Canada. În 2006, el folosea pentru fiecare pacient pe care îl vedea, alte mănuși și altă mască. Și mi-am zis râzând: al naibii chinez, cum se antrena el, încă de pe atunci, pentru pandemia de acum… Glumesc, dar obiectele de care am pomenit au devenit de mult echipament de protecție pentru medicii de pe vase, dar și pentru pesonalul de la Spa, mai ales cel care pentru a-și face treaba intră în contact cu pielea.

Cât prețuiesc eu?


Întrebare retorică, pe care fiecare și-a adresat-o cel puțin o dată în viață, în împrejurări dintre cele mai diferite. Vor fi fost legate de munca prestată, de aprecierea companiei ori a șefilor ori pur și simplu din motive de inimă (nu vrem toți ca în ochii celui drag să fin cel mai prețios diamant din câte sunt pe lume?), cert este că absolut fiecare pământean s-a gândit la lucrul acesta.
Recunosc faptul că, sub influența educației care a ”tras” mult mai greu în partea umanistă și mai puțin în partea reală, a cifrelor, am crescut cu gândul că nu se poate pune preț pe o viață. Că fiecare suflare este ceva ce nu poate fi evaluat, dată fiind unicitatea noastră. Și în bune și în rele. Ba, pentru bunul motiv că sunt unic, la fel ca și ceilalți peste șapte miliarde de locuitori umani ai Terrei, credeam că nu am preț. Și că nimeni nu ar trebui să aibă. (Normal, de la această naivitate am exclus politicienii. Cei mai mulți și-au pus singuri preț. Pe trădări, pe vânzări, pe influență ș.a.m.d. Dar apoi mi-am zis, folosind în locul rigorii științifice o observație empirică, că e inutil să-i consideri oameni pe politicieni. Ei sunt o altă specie, oricum!).
Numai că zilele trecute acea convingere umanistă, depășită, mi-a fost zdravăn zdruncinată, aflând de un indicator pe care băieții mari, cei ce se joacă cu banii țărilor, ce dau împrumuturi care înrobesc națiuni pe zeci de ani, ori cei ce hotărăsc ce și cum și cât se mai scumpește și în ce loc pe glob, cei ce dictează politici economice, demografice și alte mărunțișuri de acest gen, folosesc niște indici foarte concreți care reflectă taman costul unei vieți. Indicatorul se numește Valoarea Statistică a Unei Vieți (VSL) și este luat în calcul, zilnic, atunci când se negociază între cele mai mari bănci și guverne orice fel de operațiune monetară de mare amploare (bugete, împrumuturi, preluări de active și de piață în diferite țări, elaborarea de politici economice și sociale). Tehnicește, acest indicator se stabilește în funție de o grămadă de criterii, începând cu zona, profilul economic, durata medie de viață, productivitate pe diferite ramuri, etc. După ce toate aceste lucruri sunt îmbinate într-o formulă matematică, rezultă o valoare.
Și uite așa am aflat că, spre exemplu, în medie, viața unui american valorează atunci câne e vorba de jocurile din sferele înalte, în jur de 9-10 milioane de dolari, a unui australian 4,2 milioane, a unui zeelandez în jur de 2 milioane ori a unui suedez 3,7. Acum, depinde de sursă, cifrele pot varia puțin dar valorile se învârt cam pe acolo pe unde am scris. Pentru România, această valoare e undeva pe lângă plafonul de 1,3-1,4 milioane.
De ce am ajuns să mă interesez de acest indicator? Taman din cauză de COVID. Probabil că toți cei ce au fost atenți la ce s-a întâmplat prin lume din momentul în care a devenit evidentă răspândirea COVID, au remarcat cifrele pe care le-au anunțat mai multe guverne a fi destinate combaterii pandemiei și a urmărilor acesteia. Fiecare țară a făcut estimări (și optimiste și pesimiste) asupra posibilului număr de victime și a costurilor legate de spitalizare, medicație, cercetare, cazuri sociale ș.a.m.d. Spre exemplu, estimarea administrației Trump a fost că Statele Unite vor avea un număr de până la 200.000 de decese și pentru acoperirea costurilor legate de tot ce înseamnă izolare, tratamente, instrumentar, etc. a deblocat o sumă de 1,8 trilioane de dolari. Adică în directă legătură cu valoarea VSL de pe pământurile yankee. O estimare cinică, dar care trebuia făcută, pentru a asigura resursele necesare acestei situații neprevăzute și cu caracteristici unice în acest moment.
La noi, după ce inițial, guvernanții au cerut Comisiei Europene în jur de 350 de milioane de euro, au licitat pentru un miliard, pentru ca în final să primească binecuvântarea de a debloca fonduri de circa trei miliarde. Plafonul acesta ar corespunde unei valori estimate de vreo 12.000 de victime. Statistica momentului, cu toate că pentru românii de rând este dureroasă, nu se apropie de numărul la care s-au gândit îngurguțații noștri. Sunt sub 1200 de decedați, dar…
De aici pleacă, de fapt, interesul meu. Sunt sigur că în bani, s-a intrat masiv și că e un adevărat delin în a-i cheltui. Cu măști pe față ori fără, apar tot felul de mufați la pârghiile puterii, anunțând minunile pe care le vor face. Și astea nu de azi, ci de ieri, de luni în urmă, nu ca ticăloșii ceilalți(!?). Cum sunt sigur că economia reală va suferi încă multă vreme, o grămadă de băieței și de fetițe, nepoți, amante ori amanți, vor fi angajați la stat, pentru că Statul are banii și el îi împarte(cui vrea, după cum se vede). Poate nu vor fi trecuți direct pe state de plată prin ministere și instituții, în schimb, vor primi banii pentru vreo fundație, organizație, program de cercetare ori implementare (că tot ne place al naibii de mult acest verb în ultimii ani!). Așa că miliardele alea de care o țară întreagă ar trebui să beneficieze prin legi de protecție socială, prin măsuri concrete de ajutare a economiei (impozite, cheltuieli cu forța de muncă, servicii sociale și de sănătate), cei ce vor primi cașul (ori cașcavalul, ori mălaiul) vor fi niște omuleți, cu carnețele de partid și cu procentele bine negociate la parandărăt.
Nu cred că se va ști ce se face cu banii în mod transparent, așa precum nu se știe ce s-a petrecut cu banii împrumutați de Câțu (cu dobândă negativă, luați seama!). În schimb, sunt sigur că nimeni nu va înapoia vreun cent și că în scurt timp vom mai avea câțiva milionari în România. Iar viața mea și a celorlați trăitori pe aici, în loc să valoreze mai mult, ca urmare a creșterii bunăstării generale, va fi eveluată la același nivel, ori poate în scădere, pentru că, în final, românul de rând va ieși mai slăbit din această încercare (fiind silit să cumpere și chiloții de pe el ori mâncarea pe care o îngurgiteaza, pentru că și-a distrus singur-singurel tot ce avea prin bătătură, a dat foc recoltei și și-a otrăvit fântânile).
Nu contest realitatea existenței virusului. Am avut, în douăzeci de ani de muncă pe mări, ocazia să văd cum o particulă microscopică poate da peste cap viața unei colectivități în numai câteva ceasuri. Am avut de a face cu virusuri mult mai agresive și de aceea măsurile de răspuns au fost întotdeauna extrem de rapide și stricte. Și au dat rezultate imediate. Ceea ce îmi trezește revoltă este felul în care a fost organizat răspunsul organelor statului în fața acestei amenințări și manelismul politic care l-a însoțit zilnic, în ultimele luni. Și ceea ce reprezintă culmea nesimțirii, e faptul că mulți profită și vor profita crâncen de pe urma acestei nenorociri. De la afaceriști conectați la cabinetele de partide, până la trepăduși care vor face din legi și din drepturile noastre FUNDAMENTALE, o continuă bătaie de joc. Își vor aminti de Constituție și de drepturi în funcție de interesele lor de moment și atât. Iar cei care acum pun (preventiv, firește) masca pe față pentru a se apăra de contaminare nici nu își vor da seama când aceasta ca fi înlocuită cu botnița. Cea adevărată.
”Să nu uiți, Darie!” Poate că ar trebui să ne mai amintim de istoria noastră și să-i (mai) recitim pe cei care au consemnat cele întâmplate de-a lungul vremii. Dacă nu am învățat nimic până acum, poate că măcar în ceasul al n-șpelea.

25 martie,
Taolanaro, Madagascar. După încă o zi pe mare am ajuns miercuri dimineaţa în Fort Dauphin. Acesta este numele franţuzesc al locului pe care l-am vizitat. Cel în limba malagasi este Taolanaro. Vechea fortăreaţă ridicată de francezi în a doua jumătate a secolului XIX, cu scopul de a proteja posesiunea Coroanei, este acum proprietatea unui cetăţean francez şi a fost transformată în rezer

vaţie privată. Numele malgaş, Taolanaro, înseamnă movilă de oase şi se pare că aminteşte de o bătălie din timpuri vechi, după care rămăşiţele celor căzuţi nu au fost îngropate sau incinerate. Aşa se face că peste ani, când zona a fost din nou populată, în acel loc s-a găsit o mare grămadă de oase, albite de vreme şi curăţate de factorii de mediu. Cei veniţi au botezat locul tao la narrou, adică grămadă (mulţime) de oase, cel puţin aşa suna relatarea ghidului nostru, student în anul 2 la turism ecologic, William.

După porţia normală de fotografii în gangway, am însoţit un tur în rezervaţia privată Nahampoana, aflată la 12 kilometri de Taolanaro. După o porţiune de şosea decentă, am intrat pe un drum de pământ, care, din pricina ploilor, avea chiar mai multe denivelări şi gropi decât drumurile de acasă. De-a lungul acestui drum o grămadă de mici comunităţi îşi duc existenţa în cel mai simplu mod cu putinţă, în colibe din lemn şi împletituri de frunze de palmier, sau din scânduri. Proprietatea este comună asupra pământului şi aparţine satului sau familiei. Extrem de rar am văzut contrucţii din alte materiale decât lemnul neprelucrat. Probabil procentul acestora era sub 10%. Copii adunaţi pe marginea drumului cântau şi ne făceau cu mâna. Atâtea microbuze câte constituiau convoiul nostru probabil că nu mai văzuseră niciodată în viaţa lor. Câmpuri de orez mărgineau o parte a drumului pe cealaltă parte fiind fie mici sătucuri cu câteva zeci de colibe, fie vegetaţie densă în care recunoşteam până şi eu bambusul, care creşte aproape ca buruienile de la noi, mai multe specii de palmier, banani, arbori de avocado, lămâi, mai multe varietăţi de aloe şi o mulţime de alte plante şi arbori.
La poarta rezervaţiei, pe mai multe măsuţe, meşterii locali îşi prezentau marfa. Erau atât de evident de săraci că nimeni nu s-a târguit pentru preţul cerut. I-am văzut de zgârie-brânză de pasageri plătind preţul cerut fără a încerca să umble după chilipiruri. Odată intraţi, locul îşi dezvăluie fără rezerve bogăţia. Lemuri de mai multe specii în copaci, broaşte ţestoase, păsări, cameleoni, crocodili atrag privirile şi obiectivele aparatelor de fotografiat stârnind încântarea, curiozitatea şi plăcerea. După două ore de umblet pe potecile rezervaţiei am avut parte de un mic moment artistic prezentat de câţiva localnici, la care au participat de pe margini o grămadă de copii. Şi la locul de popas erau mai multe tarabe cu produse manufacturate de localnici. Am făcut cunoştinţă cu un fel de misionar care, venit aici din Mauritius, i-a învăţat pe localnici să valorifice resursele locare şi să creeze tot felul de împletituri, sculpturi, ţesături sau cusături. Şi dacă până la venirea lui în zonă era o companie care prelua toate aceste bunuri şi alte produse naturale culese de localnici, el i-a ajutat să se organizeze în aşa fel încât tot ei să facă şi vânzarea, obţinând în acest fel mai mulţi bani şi preţuri mai bune. Mercilene, o studentă în anul 2, colegă cu ghidul nostru ne-a vorbit cu tristeţe despre lipsa implicare a guvernului în educarea celor din zonele rurale, de anumite obiceiuri ale localnicilor care le îngreunează viaţa. Se pare că mulţimile impresionante de copii pe care le-am văzut peste tot în Madagascar au o determinare culturală. O anumită tradiţie cere familiilor să încerce să aibă câte 7 băieţi şi 7 fete. Lucrul fiind în zonă aproape integral manual, fără mijloace mecanice, copiii sunt priviţi ca ajutoarele imediate ale părinţilor. Modul acesta de viaţă, alimentaţia de multe ori privată de anumite elemente absolut necesare dezvoltării normale, munca fizică grea, la care se pot adăuga factori de climă, fac ca speranţa de viaţă a malgaşilor să fie destul de redusă, cu puţin peste 50 de ani. Pentru Mercilene şi colegii ei care trăiesc în „oraş” viaţa este ceva mai bună, dar nu lipsită de poveri, între care cea a finanţării studiilor este una de-a dreptul împovărătoare.
Cum am obiceiul de a mă uita în ochii celui cu care vorbesc, Mercilene, care datorită educaţiei nu prea priveşte interlocutorul în ochi, a fost frapată de culoarea ochilor mei. A ciripit ceva în limba malagasi către colegele ei şi imediat am fost înconjurat de o mână de studente care au vrut să aibă fotografii cu mine. Şi de unde fuseseră sfioase şi destul de tăcute până în acel moment, dintr-o dată au devenit mai îndrăzneţe, atingându-mă pe faţă şi pe păr, spre amuzamentul pasagerilor ce se aflau în preajmă. Mă şi închipuiam ales şef de trib şi servit de apetisantele studente ciocolatii care glăsuiau în jurul meu…
Am plecat dupa cele câteva ore petrecute în Taolanaro încercat de sentimente dintre cele mai confuze. Pe de o parte m-a impresionat modul de-a dreptul exemplar în care aceste colectivităţi îşi duc viaţa în natură (cel puţin în acel loc pe care l-am călcat cu piciorul). Nimic nu e defrişat sau ars în afara nucleului sătucului. Vegetaţia sau lanurile încep imediat de lângă case. Păsările sau micile animale pe care le au, trăiesc libere, fără nici un fel de îngrădituri şi fără a fi însuşite de către altcineva. În sărăcia lor, aceşti oameni nu se încumetă să ia ce nu e al lor, pentru a-şi oferi ceva mai mult. Pe de altă parte deşi aveam explicaţia dată de Mercilene, nu mă puteam împăca deloc cu ideea fabricii de copii pentru a avea ajutor la munci şi cu nepăsarea faţă de educaţie. Foarte puţini merg la şcoală, pentru că, la acest mod aproape primitiv de viaţă anumite cunoştinţe sumare sunt suficiente.
Am fost foarte atent la înfăţişarea acestor oameni. Mai toţi erau foarte curaţi, iar copiii păreau chiar foarte bine hrăniţi. Se pare că natura de care nu şi-au bătut joc are încă resurse pe care să le pună la dispoziţia lor. Pe rogojini, de-a lungul drumului erau impresionante cantităţi de fructe, orez, peşte (şi proapăt şi uscat), crustacee, pui, etc.
Natura este, încă, foarte darnică cu cei ce locuiesc în Madagascar. Cât încă nu au intrat în conflict deschis cu ea, beneficiază încă de dărnicia şi bogăţia ei. Poluarea are, încă, valori mici aici, poate şi pentru faptul că malgaşii nu admit înstrăinarea pământului, ci numai concesiuni şi din cate am înţeles, în condiţii destul de stricte.
În jurul orei 6 seara, Serenity a ridicat ancora spre a se îndrepta către Maputo, în Mozambic. De pe ţărm o mână de studente gureşe îmi făceau cu mâna, fluturând batiste multicolore. Atunci când mi-am luat rămas bun de la grupul de studenţi care fuseseră ghizi în acel tur, Mercilene a venit, cu un curaj pe care nu i-l bănuiam şi s-a lipit de mine, aplicându-mi apoi vreo trei-patru pupici îndesaţi pe obraji şi unul pe buze. Pasagerii noştri au început să fluiere şi să strige: „way to go”, ceva în genul „aşa se face” ori cam pe acolo. După pupicii ei, s-au aliniat şi alte două şi m-au pupat, dar numai o dată, fiecare. Cu William Naina Razafindrade, căruia i-am sugerat cum ar putea să facă prezentările locurilor, ca ghid, aducând legende, curiozităţi, glume, pentru a-şi face relatarea mai atractivă, am rămas în relaţii şi ne scriem pe mail din când în când.
Mi-a plăcut locul? Categoric da. M-a impresionat? Da! Mi-au plăcut oamenii? Cu siguranţă, mai ales după „tratamentele” aplicate de fete. Aş locui acolo? Nu ştiu. Ştiu însă că m-aş bucura să mă pot întoarce, să cunosc mai bine locuri, tradiţii, poveşti, oameni. Şi în măsura în care experienţa mea ar fi necesară, într-un astfel de loc mi-ar plăcea să ajut.
Pănă una-alta, aveam de petrecut o altă seară la bord, în care să prezint rodul muncii din acea zi şi să menţin relaţiile cu pasagerii la cote care să-i facă să-şi dorească cât mai multe amintiri din Fort Dauphin-Taolanaro, Madagascar

 

Nu mai ţin minte ce am făcut în ziua în care am împlinit optsprezece ani, spre exemplu, ori cum va fi fost atunci când am ajuns la borna cu numarul treizeci sau patruzeci. Mi-o amintesc însă a naibii de bine pe cea marcată cu numărul douăzeci. Şi asta pentru că nu ştiu cum s-a făcut, dar chiar am avut motive să cred că cineva, undeva, prin straturile cele mai înalte ale bolţii cereşti a pregătit ceva anume pentru mine.
Aţi încercat vreodată sentimentul celei mai adânci şi mai nedorite singurătăţi în momente în care tânjeaţi chiar şi numai după o vorbă? Vi s-a întâmplat să vă doriţi a vă întâlni chiar şi cu cele mai nesuferite fiinţe, numai pentru a auzi un sunet cât de cât cunoscut? Ei bine, într-o astfel de stare mă aflam în ziua în care împlineam venerabila vârstă de douăzeci de ani.
Bucureştiul îşi schimbase repede hainele de vreme rea în acel an, după o iarnă urâcioasă, cu multă zăpadă, în care locuitorii săi, ca de altfel cei ai întregii ţări, suferiseră de tot felul de lipsuri, de la alimente la apă caldă şi căldură. Copacii se grăbiseră a da drumul florilor, al căror parfum ajungea să îmbete trecătorul care ar fi zăbovit preţ de câteva clipe în umbra lor încă firavă. De la haine inchise la culoare, care acopereau trupurile cât mai bine, locuitorii Capitalei treceau la ţinute uşoare, în culori care cuprindeau întreg spectrul curcubeului, renunţând la materialele scorţoase şi grele în favoarea stofelor şi pânzeturilor uşoare. Şi de unde cu numai câteva săptămâni înainte cu greu aş fi putut zări o pulpă de picior de femeie, dintr-o dată ajunsesem să nu mai ştiu încotro să mă uit. Pantofi eleganţi complimentau picioare cu forme care de care mai apetisante. Un spectacol al gleznelor de tot felul. Eu aveam deja o teorie a mea, conform căreia poţi intui „nervul” unei femei doar privindu-i gleznele. Teorie pe care am perfecţionat-o în timp, dovedindu-şi valabilitatea. Cel puţin pentru mine.
Pentru sergentul Gherasim (adică eu…) fusese o zi destul de încărcată. Şi lungă. Şi pentru că misiunea ce o avusesem se terminase către ora opt seara, nu mai era posibil să îmi invit vreun coleg ori doi la vreun restaurant, să ciocnim un pahar, marcând astfel borna cu numărul douăzeci de pe drumul vieţii mele. Ca urmare, am intrat singur-singurel la Athenee Palace şi m-am aşezat la o masă. Am comandat numai atât: o sticlă de şampanie cu două pahare. Chelnerul, care, cu siguranţă, văzuse suficient de mulţi ciudaţi la anii lui, a luat comanda fără nici un alt comentariu şi m-a servit extrem de repede. Bănuiesc că nu primise tocmai comanda vieţii lui, dar nici nu mi-a aruncat sticla în braţe. Mi-a turnat din lichidul îmbuteliat la fabrica Zarea în cele două pahare pe care le aşezasem demonstrativ pe masă. Le-am luat în ambele mâini şi am ciocnit:
-Hai noroc şi la mulţi ani Gherasime, am zis când am ciocnit cu dreapta.
-Hai noroc Gherasime, mi-am răspuns când am ciocnit cu stânga. Şi fără să mă grăbesc în mod deosebit, am golit paharul ce-l aveam în mâna stângă, după care l-am dat pe gât pe cel aflat în mâna dreaptă. (Ori invers). Apoi am turnat din nou în pahare şi mi-am aprins o ţigară. (În acea vreme fumam destul de mult). Încercând să fac o serie de cerculeţe din fum am băgat de seamă că de la o masă alăturată o femeie mă privea cu oarecare interes. Am ignorat-o şi am reînceput să lansez serii de cerculeţe pe care de spărgeam cu vârful degetului arătător. Când mi-am terminat ţigara, am luat din nou cele două pahare, le-am aşezat din nou faţă în faţă şi am repetat:
-Hai noroc şi la mulţi ani, Gherasime!
-Hai noroc Gherasime! Numai că atunci când a fost să ating din nu paharele, m-am pomenit cu acea femeie la masa mea.
-Îţi pot ţine eu companie, dacă nu ai cu cine închina. Şi eu sunt singură, aşa că putem să petrecem împreună. Ce sărbătorim?
-Eu îmi sărbătoresc cei douăzeci de ani, al căror prag îl trec acum. Şi nu ştiu dacă nu vreau mai bine să rămân singur. De fapt, cred că voi da peste cap aceste pahare şi o voi lua spre cazarmă, să mă culc.
-Cazarmă? a întrebat ea. Militar?
-Foarte militar, am zis eu. Am uitat să amintesc faptul că cea mai mare parte a stagiului meu militar mi-am petrecut-o în ţinute civile în afara unităţii…
-Şi la ce oră trebuie să fii înapoi, la unitate?
-Am ordin de serviciu permanent, aşa că mă pot întoarce când vreau eu. Atât timp cât dau de veste şefului meu, să ştie de mine.
-Atunci, dă de ştire, pentru că am o idee asupra felului în care îţi poţi petrece seara asta. Eşti invitatul meu.
-Unde?
-Fără întrebări. Eşti invitatul meu şi te vei lăsa pe mâna mea. Ori ţi-e frică?
Poate că dacă nu ar fi folosit cuvântul „frică”, nu m-aş fi lăsat pe mâna ei, dar aşa, orgoliul meu de mascul tânăr a fost atins în cel mai sensibil locuşor. De…nu suntem noi, bărbaţii, mândri de curajul şi temeritatea noastră? Nu vrem noi tot timpul să impresionăm sexul advers? Nu conta în acele clipe că cea în ale cărei toane mă lăsam avea ceva peste treizeci de ani. Era femeie, era extrem de frumoasă şi elegantă, aşa că îmi făcea bine să fiu văzut în compania ei. Am achitat nota de plată şi am plecat împreună. În clipa în care m-a luat de braţ, am simţit că îmi explodează inima de emoţie. După câteva sute de paşi în care niciunul dintre noi nu a rostit vreun sunet, am întrebat-o:
-Încotro mergem?
-Nu te-ai lăsat pe mâna mea? Mergem unde te voi duce eu. Nu e departe.
Purta pantofi cu tocuri înalte, care căutau să compenseze faptul că era mai degrabă minionă. Şi aşa cum păşea la braţul meu, la un moment dat m-a prins cu ambele mâini, mergând spijinită de mine, ca şi cum am fi fost împreună de o grămadă de vreme. Ne-am îndreptat către unul din blocurile vechi din centrul Bucureştilor, construite în epoca de glorie a cubismului interbelic.
Apartamentul era spectaculos. Patru camere largi, mobilier sculptat, covoare orientale şi o grămadă de electronice de ultim răcnet. Pe vremea aceea televizoarele color şi aparatele video erau rarităţi, iar sculele audio de calitate, aşa cu erau ale ei, pe lângă faptul că se găseau extrem de greu, erau şi extrem de scumpe. Rămăsesem cam fără grai privind în jurul meu. Totul era de cea mai bună calitate şi de cel mai bun gust. Parcă nici nu îmi prea venea a crede că ceea ce vedeam era real, mai ales pentru timpul în care trăiam. O bibliotecă copleşitoare cuprindea doi pereţi întregi, de sus şi până jos.
-Pănă pregătesc o gustare, du-te şi fă un duş, mi-a spus, întinzându-mi, cu aerul cel mai firesc de pe lume, un halat de baie navy-blue, dintr-un material flauşat. Nu te sfii să foloseşti lucurile pe care le găseşti acolo, mi-a mai spus. Eu? M-am dus de-a dreptul încântat în acea cameră de baie şi am zăbovit cât de mult am putut în apa fierbinte. În unitate eram fericit dacă nu mă spălam cu apă îngheţată, aşa că o cadă cu apă fierbinte a fost un adevărat răsfăţ. Şi pentru că primisem permisiunea să folosesc obiectele de toaletă din baie, m-am şi bărbierit.
Când am ieşit, pe o măsuţă mică se aflau înghesuite tot felul de bunătăţi. Pastramă, muşchi, salam de Sibiu, vreo trei feluri de brânzeturi, un platou cu prăjituri şi un bol mare cu fructe confiate.
Când m-a văzut cum stăteam, dezorientat, în cadrul uşii, a venit şi zâmbind m-a luat de mână, conducându-mă către canapeaua de lângă măsuţă.
-Sărbătoritul are parte de tot ceea ce avem mai bun în seara asta. Aşa că, domnul meu, lăsaţi-vă răsfăţat şi nu vă faceţi griji. Enjoy and live the moment, mi-a zis, trecând-o pe englezeşte. Iar eu, ce aş fi putut să fac decât să dau ascultare acelui îndemn rostit de o voce atât de îmbietoare? (Peste mulţi ani, gândindu-mă la acea zi, m-am întrebat ce anume mă vrăjise, ce mă atrăsese cel mai mult la ea. Să fi fost frumuseţea rafinată a unei femei de treizeci şi patru de ani, cât avea la acea vreme? Poate, deşi tocmai acea frumuseţe mă intimida. Să fi fost statura ei, care trezea în mine un sentiment ocrotitor? Poate, dar mai avusesem prezenţe minione în viaţa mea şi nu mă zguduiseră atât. Într-un târziu cred că am realizat că ceea ce m-a subjugat şi m-a adus aproape complet sub controlul ei, a fost tocmai vocea. O voce caldă, joasă, cu inflexiuni când insinuante, când poruncintoare.)
Abia în timp ce mâncam şi gustam din vinul italian pe care îl adusese la masă ne-am aflat numele. Şi ne-am amuzat de acel lucru, precum doi copii. După ce am mâncat, a lăsat doar o lumină într-un colţ al camerei şi a adus cafeaua. Numai după mirosul pe care îl răspândea puteam jura că era cafea adevărată. Era atâta vreme de când beam numai ness-uri, inka ori autohtonul nechezol aşa că o cafea adevărată, cu un strat îmbietor de caimac deasupra, era o adevărată trataţie de zile mari. Curând după ce am aprins şi câte o ţigară, a pornit televizorul şi a dat drumul unui film, la aparatul video. Întreaga atmosferă, lumina, ea, aşa cum era, secvenţele pe care le vedeam pe ecran, au făcut ca trupurile noastre să se caute în cel mai firesc mod. Eu eram copleşit de acel dar venit pe neaşteptat în viaţa mea şi aş fi vrut să iau cât mai mult, într-un timp cât mai scurt (cu alte cuvinte, eram la fel de tandru ca un elefant în călduri, prins de teama de a nu rămâne fără ceea ce apărea ca neaşteptatul şi nemeritatul dar pe care un capriciu al Sorţii mi-l făcuse) în timp ce ea căuta să prelungească fiecare atingere şi să trezească voluptăţi de-a dreptul dureroase ca intensitate. După ce ne-am jucat, descoperindu-ne, o vreme, m-a luat de mână şi m-a dus în dormitor. Aici am avut un adevărat şoc. Dormitorul era plin de oglinzi. Nu era o continuitate, în genul pereţilor ori tavanelor numai din oglinzi, însă prezenţa lor şi modul în care fuseseră aranjate mă ducea cu gândul la savante formule prin care să se obţină maximum de efect cu mijloace care să nu fie de prost gust.
Cu siguranţă nu mă gândeam la nimic altceva decât să o pot pătrunde, să simt acea eliberare care îmi străbătea tot corpul şi asta cât mai repede, pentru că am auzit-o:
-Să ştii că a face dragoste nu înseamnă numai că posezi trupul unei femei. Sexul e numai o parte a ceea ce ar trebui să se întâmple între un bărbat şi o femeie. Încet…Lasă-mă pe mine… Şi cum a prins a mă mângâia şi a mă încolăci cu picioarele, a se juca, sărutându-mă în cele mai surprinzătoare moduri şi locuri de pe trupul meu, m-a înnebunit, pur şi simplu. Momentul în care m-am eliberat în ea, pentru că m-a încolăcit cu picioarele atunci când a simţit că voiam să ies, a fost ca un strigăt al fiecărei celule din trup, dar şi din creier. Era piscul senzaţiilor atinse vreodată de mine, până la acea vârstă.
M-a luat de mână şi am mers împreună în baie. A dat drumul la duş şi am intrat amândoi, lipiţi unul de celălalt, sub jetul fierbinte. A început să îmi poarte mâinile pe corpul ei, făcându-mă să o descopăr bucăţică cu bucăţică şi să mă minunez odată în plus de cât de bine proporţionat şi îmbietor era acel trup care tocmai mi se dăruise. Şi din nou am început o joacă de-a sărutările şi de-a mângăierile dureros de intense, încât, pentru a doua oară am dorit-o şi am avut-o acolo, sub apa care ne uda. De data aceasta m-am lăsat purtat la rândul meu de voluptatea explorării frumuseţii ce se deschidea la atingerile mele.
Pănă la primii zori nu cred că am apucat mai mult de jumătate de oră de somn şi spre uimirea mea, nu eram deloc obosit. Mă simţeam în stare să dau piept cu toată lumea şi parcă dintr-o dată întâmplarea de a fi în armată nu mi se mai părea o completă pierdere de vreme.
-Te aştept, mi-a spus în cadrul uşii, atunci când am sărutat-o la despărţire. Sună-mă înainte. Soţul meu mai lipseşte încă vreo două luni, aşa că ne putem bucura de timpul ăsta împreună. Numai un lucru te rog, dragul meu: nu mă judeca, da? Şi să nu îţi faci vreun vis legat de mine! Crezi că ai să poţi?
Ce aş fi putut răspunde atunci, când încă îi purtam amintirea pe fiecare bucăţică din corpul meu? Şi mai ales în ce fel aş fi putut să judec, cu experienţa de viaţă pe care o aveam atunci, o femeie, mai ales una asemenea ei?
Ziua a trecut nesuferit de greu. Nu aş fi vrut să ştie nimeni de ceea ce mi se întâmpla, însă aveam de dat, totuşi, socoteală la unitate. Aşa că, în cel mai sumar şi mai evaziv mod i-am dat de ştire şefului meu că trăiam o mică poveste de amor şi că urma să mai lipsesc noaptea din cazarmă. Şi şeful, unul dintre cei mai buni, generoşi şi decenţi oameni pe care i-am cunoscut vreodată, a zâmbit, mi-a dat o palmă după ceafă în semn de înţelegere şi mi-a zis numai atât:
-Ţine-te departe de belele, Gherase. Şi vezi să nu se prindă Floricel. (Ăsta era şeful de Stat Major).
Iar eu, ascultător nevoie-mare, nu am făcut decât aşa precum am fost învăţat.
Fiecare întâlnire era altfel. Uneori ne vedeam la teatru. Ea alegea piesa şi făcea rost de bilete. În Bucureştii acelor ani teatrul era refugiul multora din faţa cenuşiului de zi cu zi. Era locul în care spiritualitatea striga, în felul ei, că nu voia să piară. Ne puteam vedea în Grădina Botanică ori în Cişmigiu, deşi era destul de riscant, datorită apropierii de unitate. Însă de cele mai multe ori mă aştepta acasă la ea şi mă primea de fiecare dată ca şi cum aş fi fost bărbatul vieţii ei. Purta mereu o altă ţinută şi era de fiecare dată îmbrăcată şi machiată ireproşabil, de parcă ar fi urmat să mergem la vreo petrecere simandicoasă ori la Operă. Şi cu cât admiram mai tare felul în care arăta, cu atât doream mai intens să pot scoate fiecare piesă de vestimentaţie în parte, încet- încet de pe trupul ei. Şi cu fiecare întâlnire care se consuma eram din ce în ce mai nedumerit de întreaga întâmplare. Nu îmi puteam imagina în ruptul capului cum s-a făcut de am fost tocmai eu cel ales în seara de 25 aprilie 1996 să o conduc şi să pătrund în viaţa ei.
Uneori nu purta nici un desuu pe sub rochie ori fustă şi atunci când treceam cu palma la numai câţiva milimetri de feminitatea ei puteam simţi deja umezeala acelui loc care mă aştepta. Când cu buzele abia atingeam abdomenul plat, sub a cărui piele fină se simţea încordarea fiecărui muşchi, degetele ei mi se încâlceau în păr şi mă trăgeau înspre gura care mă căuta pofticioasă. O surpindeam deseori privindu-se în oglindă şi o întrebam:
-La ce te uiţi?
-La noi. La expresiile pe care le avem atunci când suntem fericiţi. La felul în care te primesc din toate poziţiile şi la încordarea de pe chipul tău din clipa când îţi dai drumul în mine. Îmi place să mă uit cum mă iubeşti. Cum ne încleştăm căutându-ne. Cred că aş putea chiar face şi un studiu. Numai că ar trebui să folosesc o grămadă de imagini şi nu suport gândul ăsta.

Am petrecut împreună şase săptămâni şi jumătate. Ar fi numai bun de titlu pentru un film. Ori o carte. Numai că ceea ce am trăit lângă ea nu poate fi nicidecum descris. A fost cea căreia îi datorez felul în care am trăit mai apoi fiecare experienţă. Niciuna dintre femeile cu care am trăit o clipă sau perioade mai lungi nu ştie că, fără vrere, a fost comparată cu ea.
Îmi amintesc ultima seară petrecută împreună. M-a mângâiat pe faţă, m-a sărutat pe ochi şi mi-a zis:
-Dragul meu, de mâine nu ne vom mai vedea. Soţul meu se întoarce în ţară şi mai apoi voi pleca şi eu. Aşa că, te rog să fii cuminte şi să mă iei în gândurile tale aşa precum, să fii sigur de asta, te voi lua şi eu în ale mele. Aşa a fost scris şi cred că deja ai ajuns la vârsta la care să poţi accepta că înviaţă nu se întâmplă numai ce ne dorim. Ieşi în lume, cunoaşte alte femei şi oferă-le şi lor ce mi-ai oferit mie. Lasă-le să ţi se dăruiască, dacă asta vor şi bucură-te de darul acesta. Vei suferi şi vei aduce suferinţă, dar aşa e viaţa. Bucură-te de ea… M-a sărutat uşor sărat pe buze, s-a întors şi a plecat ezitând de lângă mine, însă nu a mai privit măcar o dată înapoi.

Şeful meu, care ajunsese să mă cunoască aşa ca pe un fiu, mi-a dat o palmă după ceafă, drept gest de mângâiere şi înţelegere şi mi-a zis:
-Gherase tată, dragostea e ca diareea. Cu cât e mai intensă, cu atât te răvăşeşte mai tare. Numai că şi una şi alta trec. Ăsta e marele nostru noroc. Hai să bem o cafea!

Nu mai știu ce formă a luat suferința după ce nu am mai văzut-o niciodată. Ştiu doar că a fost singura dată în viaţa mea când am fost conştient că trăisem un vis interzis şi că ceea că mă aştepta era înainte şi nu în urma mea. Între timp Bucureştiul îşi trăia o nouă vară fierbinte, iar femeile lui aveau atâta tandreţe şi frumuseţe de risipit…



Luni, 23 Martie,
Ambodifotatra- Madagascar.
Am ajuns odată cu primele raze de soare în rada portului Sainte Marie şi ancora a fost aruncată în jurul orei 7 dimineaţa la o distanţă de circa o milă de ţărm. Fiind un port care nu suporta dimensiune lui Serenity, s-a operat cu bărcile. Am coborât la ţărm cu primul tender şi am fost întâmpinaţi de una dintre vestitele ploi tropicale specifice zonei şi anotimpului. În cursul nopţii trecute tocmai am traversat Tropicul Capricornului (din nou…).
Am fugit cu Neil către cea mai apropiată clădire, care se nimerise să fie a unei bănci. Funcţionarii se uitau amuzaţi la noi, care arătam exact ca doi motani scoşi din maşina de spălat. Apa ce venea din cer crease un fel de cortină lichidă prin care nu reuşeam să vedem mare lucru. În scurt timp străzile păreau adevărate pârâiaşe, nivelul apei ajungând până aproape de genunchi. Am avut instantaneu revelaţia soluţiilor arhitectonice locale care făceau ca tot ce nu e construit pe o ridicătură naturală să fie edificat pe piloni, ori măcar pe o temelie foarte înaltă.
Ploaia s-a oprin în circa 45 de minute iar apa de pe străzi s-a scurs atât de repede de parcă un burete uriaş ar fi aspirat totul. După ce am aruncat o privire în jurul zonei de lângă port, am decis, cu Neil, colegul meu să închiriem un tuk-tuk şi să lăsăm pe localnici să ne arate ce era de văzut în acel loc.
Asta după ce, cu o hartă în mână, am încercat să ne descurcăm cu forţele noastre. Numai că, spre exemplu, când am ajuns în locul în care era marcat pe hartă „vechiul fort” am ajuns în fapt într-o bază militară malgaşă. Drept este că nu prea arăta ca una. Obişnuit să ştiu cazarmele curate, îngrijite, cu drumuri de acces practicabile, am fost surprins să ajung la o unitate militară urmând un drum de pământ, iar acolo să îi găsesc pe miltari în treninguri multicolore, îngrijind nişte găini semisălbatice, jucând fotbal prin curte ori îngrijind de copii. Se părea că unii şi-au mutat şi familiile în acea îngrăditură… Oricum ar fi fost, ceea ce vedeam era ciudat pentru mine, întrucât zidurile se surpau, geamurile lipseau în multe locuri şi mai tot ceea ce se afla în acel fort avea mare nevoie de reparaţii urgente.
Ne-am informat la info-centrul din port asupra preţurilor care ar trebui să ne fie cerute şi după ce am dat cu flit mai multor amatori de prestări servicii, ne-am înţeles (cumva…) cu un ghid care lucra cu un proprietar de tuk-tuk. Încălecând năzdrăvanul vehicul de 125 cc şi 4 cai putere am ajuns în partea opusă a insulei. Tot ceea ce am văzut pe drum mi-a întărit convingerea că majoritatea insularilor trăiesc la cel mai minim nivel de confort. Casele sunt, în cea mai mare majoritate construite pe schelet de lemn cu pereţi din frunze sau beţe aşezate vertical. Aproape toate sunt aşezate, cum am mai amintit, pe piloni. Împrejmuiri nu au decât hotelurile şi restaurantele mai mari. Criminalitatea este aproape de zero şi nici o clipă nu am avut sentimentul insecurităţii. Toată lumea salută şi zâmbeşte. Ajunşi la capătul insulei, am urcat într-o pirogă (dacă cineva vrea să încerce senzaţii tari, recomand acest tip de ambarcaţiune!) şi am trecut un pasaj de vreo 400 de metri până la la o altă insuliţă (Ile Aux Nattes). Aici şi-au găsit adăpost şi loc prielnic pentru afaceri mai mulţi europeni. Am băut o bere la un popas cu bungalouri aparţinând unui rus. Lângă proprietatea lui se întindea cea a unui francez şi tot aşa, plaja era împărţită între concesionarii străini ai insulei.
După vreo două ceasuri de umblat, văzut şi fotografiat ne-am înapoiat în port. Aici, ghidul cu care se părea că ne întelesesem iniţial asupra preţului, a încercat să ne ia penele, numai că nu prea am stat la discuţii. Franceza mea rudimentară a fost suficient de bună să îl pună la locul lui şi să înţeleagă că are de a face cu oameni rutinaţi, care au văzut vreo câteva lucruri la viaţa lor.
Am schimbat nişte dolari încercând să obţin în schimbul lor câteva monede pentru colecţia lui Matei, fiul meu, numai că nu am primit decât bancnote. Se pare că datorită inflaţiei noţiunea de monedă, este străină malgaşilor de aici, în circulaţie aflându-se numai bancnote.
Ne-am întors la bord după încă o tură prin piaţa locală (invadată acum de pasagerii noştri în căutare de chilipiruri) încărcaţi pozitiv de această experienţă în orăşelul Ambodifotatra de pe insula Sainte Marie. Nu m-am putut opri să nu mă gândesc la primarul Constanţei, Radu Mazăre, care a concesionat pământ aici şi investeşte în turism, din câte am înţeles. Natura este de-a dreptul spectaculoasă, locul este curat, oamenii simpli şi primitori, iar perspectivele de dezvoltare par de-a dreptul favorabile. Mi-ar fi plăcut, sincer să am familia cu mine şi să pot petrece o vreme aici. Şi mi-ar fi plăcut ca fiul meu să poată vedea sărăcia de aici şi cu cât de puţin trăiesc marea majoritate a localnicilor, pentru a putea face, cu mintea, lui o comparaţie între modurile noastre de viaţă, iar mai apoi să tragă concluziile.
Unul din tenderele lui Serenity ne-au adus la bord şi în jur de 17.30 am părăsit insula. Tocmai la timp, pentru că, deasupra noastră tocmai se adunau, din nou, nori ce promiteau o ploaie bogată. Şi iute, întocmai ca cea care ne făcuse ciuciulete la venire.

 

Eu cred că astăzi pot să fiu tot ce vreau:
un arbore şchiop rătăcit prin parcare
sărutul ştrengar, coborând pe picioare
ori respiraţia pe care ţi-o beau.

Şi verde şi cer mă transform, în beţie,
şi floare şi colb mă împrăştii răzând
mă-ngrop în tăcere şi chiui tăcând
mă stele pe cer şi chindie.

Zenit şi nadir le învârt azi în joacă
şi nordul şi sudul, la fel, le-ncâlcesc
mă pierd şi la loc mă găsesc
luându-mă după bocet de toacă.

Cuvântul mă vreau, de-nceput
şi ghimpe de foc în orbite,
întîile vorbe rostite
când din iubire
Lumina s-a născut.





20 martie. Mauritius.
Apropierea de Mauritius e un spectacol în sine. O mulţime de piscuri ascuţite răsare din mare când nici nu te aştepţi. Unele au câteva zeci de metri înălţime, altele câteva sute. Mauritius formează, împreună cu insulele Reunion şi Rodrigues un arhipelag numit după navigatorul portughez Pedro Mascarenas, numit Mascarene. Fiecare dintre aceste insule are culoarea specifică civilizaţiei care a influenţa-o preponderent: Mauritius de cea asiatică, Rodrigues de cea africană, iar Reunion de cea franceză.
Am docat în jurul prânzului în portul oraşului Port Louis, capitala insulei. În fapt, Mauritius mai stăpâneşte încă vreo câteva insule mai mici. Dacă teritoriul insulei poate fi încadrat într-un dreptunghi cu laturile de 74 de kilometri şi 48 de kilometri, apele sale teritoriale se întind pe o suprafaţă impresionantă de peste un milion de kilometri pătraţi. Portul este plin de traulere (vase de pescuit) în special chinezeşti, venite să pescuiască în aceste ape bogate, încă, în peşte. Se pare că am nimerit chiar în momentul schimbării legislaţiei privind pescuitul, întrucât cea mai mare parte a acestora se aflau la ancoră, în aşteptarea cotelor şi perimetrelor controlate foarte strict de guvernul republicii Mauritius. Spre lauda lor, oficialii din Mauritius ştiu foarte bine că resursele le sunt limitate şi ca urmare le exploatează în aşa fel încât, pe de o parte să obţină preţul cel mai bun existent pe piaţă, iar pe de altă parte, să evite epuizarea acestora. Ciclurile şi perimetrele sunt împărţite în aşa fel încât să permită o cât mai bună regenerare a efectivelor.
După ce mi-am făcut „porţia” de fotografiat în gangway, la ieşirea pasagerilor la ţărm, am însoţit un tur cu un grup de 15 oameni. Înainte de asta însă, a fost abordat de o echipă de filmare a televiziunii naţionale din Mauritius şi am dat un interviu. Dacă anul trecut am dat un interviu în span-gleză pentru televiziunea din Acapulco, de data asta treaba am mers brici. Engleza mea, cu accent britanic, nu ma face deloc de râs. Numai că dacă în Acapulco toţi colegii mei erau în zonă şi au făcut mai multe fotografii, în Mauritius numai un pasager a făcut un cadru de la ceva depărtare, pe care mi l-a şi dat să îl am ca amintire…
Am mers la o reşedinţă colonială din secolul al XVIII-lea, care a aparţinut unor aristocraţi britanici şi francezi, numită Eureka. Clădirea de peste două secole este încă impresionantă şi reuşeşte surprinzător de bine să păstreze aerul acelor vremuri datorită interioarelor ce reflectă personalitatea şi puterea financiară a foştilor proprietari dar şi datorită locului absolut superb în care a fost amplasată. Ghida de aici (o superbă tânără de origine indiană) ne-a amintit, ca fapt divers, că numărul uşilor şi geamurilor acestei reşedinţe coloniale este de 109. În spate se ridică un pisc vulcanic şi nu departe (mai puţin de un kilometru) curge un râu, Moka, pe al cărui traseu se află mai multe cascade zgomotoase. Cum era numai bine trecut de ora prânzului, grupul „meu” a fost invitat la o gustare care a cuprins mai multe feluri tradiţionale. Ca urmare, recunosc că am ales o farfurie destul de încăpătoare şi am luat din toate cate ceva, iar pentru stingerea pojarului (multe preparate cuprinzând mirodenii şi sosuri de origine indiană, deci iuţi), am luat la rând paharele de sucuri proapsăt stoarse din fructele ce cresc pe insulă (şi nici nu le pot enumera, atât de numeroase sunt).
Turul a continuat cu o vizită în piaţa locală. Acest popas a fost unul extrem de bogat în culori, provenite de la mulţimea de fructe de toate felurile, de la tonurile vii ale hainelor localnicilor precum şi de arome, venind de la imensa varietate de condimente şi arome naturale pe care locuitorii insulei le folosesc din abundenţă în bucătăria locală. Şi dacă ochiul se oprea cât de sumar pe feţele acestora, putea desluşi imediat cele patru mari grupuri care populează insula. Majoritari sunt indienii de religie hindusă, urmaţi de catolici (urmaşi ai coloniştilor francezi în mare parte), apoi de musulmani şi de chinezi. În proporţii mai mici sunt şi reprezentanţi ai altor religii, ţinând cont că insula a aparţinut pe rând portughezilor, olandezilor, francezilor şi apoi englezilor. Oricum, marii proprietari sunt urmaşii celor de origine franceză care au reuşit, în momentul în care insula a fost preluată de administraţia engleză, după căderea lui Napoleon, să îşi păstreze proprietăţile şi drepturile de rezidenţă.
A urmat un popas la un templu hidus (tamil) şi o scurtă oprire la vechea fortăreaţă ce veghea odinioară intrarea în port. Fortăreaţa oferă a vedere cuprinzătoare asupra portului şi poartă pecetea arhitecturii utilitariste specifice acestor construcţii, ce poate fi regăsită în atâtea alte locuri de pe glob unde puterile coloniale au investit suficient de mult încât să abă baze militare care să le protejeze interesele comerciale.
Henry, ghidul nostru ne-a povestit despre toleranţa locuitorilor dar şi despre asprimea pedepselor, care, în opinia lui, face ca această insulă să fie una cu o rată a criminalităţii foarte mică, lucru care o face extrem de atractivă pentru turişti. În fapt cred că ne-a transmis că toleranţa, înţelegerea, multiculturalitatea sunt bune, dar ceea ce face ca actele reprobabile să fie extrem de puţine este frica de o lege care nu glumeşte.
Turismul este principalul aducător de venituri, urmat de producţia de trestie de zahăr şi pescuit.
După ce am venit din tur, am ieşit pentru încă o rundă cu Neil şi cu Richard Dutkovki, la o bere. Din locul în care eram docaţi puteam ajunge în oraş, la acea oră, fie cu taxiul fie cu taxiul de apă. Am ales cea de-a doua cale nu numai pentru că era mai ieftină, ci şi pentru că traseul era mai direct şi traversarea dura numai vreo cinci-şase minute. Acea barcă-taxi putea transporta vreo treizeci de persoane. Odată terminată îmbarcarea, căpitanul ei a pornit motorul şi l-a turat, manevrând în aşa fel încât să ieşim din port din numai două mişcări. Apoi a setat turaţie de croazieră şi s-a ocupat doar de timonă. Ce să zic? Zgomotul agregatului care propulsa barca îmi părea cunoscut. L-am întrebat ce motor avea sub punte şi mi-a răspuns foarte mândru: un motor de tractor făcut în Romania. Mai mulţi au acelaşi motor şi sunt foarte mulţumiţi de el. E economic, robust şi uşor de reparat. Şi ca să mă convingă, a ridicat un chepeng şi mi-a arătat motorul. Era unul de U650, în două chiulase, care arăta aproape nou. Din câte am înţeles, cândva, în timpul lui ‘nea Nae au fost aduse tractoare româneşti în schimbul dreptului de a pescui şi procesa în apele insulelor şi pentru o perioadă a existat şi un fel de reprezentanţă care distribuia componente şi chiar motoare…
De pe vasele de pescuit aflate la ancoră se auzea muzică de tot felul şi pe punţi, pe sfori întinse oriunde spaţiul o permitea, se aflau rufe agăţate la uscat. Izuri de mâncare veneau în valuri de pe ambarcaţiunile ce deveneau, pentru mulţi dintre aceşti navigatori-pescari, domiciliile lor pentru perioade ce depăşesc de multe ori un an. Şi cum am văzut şi feţe de femei şi de copii, bănuiesc că pentru unii, vasele de pescuit chiar sunt căminele lor.
Ne propusesem să bem câte o bere din producţia locală şi să ne întoarcem la bord. Nu s-a întâmplat întocmai conform planului. Şi asta pentru că am descoperit mai multe sortimente, chiar puternic alcoolizate şi cu arome interesante şi cum mirosurile de gâdilau puternic nările, am decis să încercăm nişte platouri asortate ce cuprindeau mai multe varietăţi de peşte şi alte vieţuitoare ce trăiesc în apă. Eu unul, m-am rezumat doar la peşte. Am eu experienţe vechi care mă opresc să ating orice altceva…
De întors la bord ne-am întors cu aceeaşi barcă-taxi, cu jumătate de oră înainte de ridicarea ancorei. Urma un voiaj scurt, către Reunion…

Joi, 1 septembrie a dus o oprire neplanificată în Beechey Island.
Povestea începe cam aşa: Englezii au făcut eforturi imense pentru cartografierea nordului Arcticii, organizând mai multe expediţii în acest scop. În ciuda imenselor greutăţi, reprezentate în primul de clima extrem de aspră, dar şi de inimaginabilele provocări logistice, englezii s-au ambiţionat să cunoască zona de nord a continentului american şi resursele ei. O scurtă privire peste înregistrările expediţiilor ştiinţifice de tot felul, ne arată că Imperiul Britanic era implicat în tot felul de intreprinderi de acest fel peste tot în lume. Sub patronajul Societăţii Geografice Regale dar şi al Amiralităţii, navigatori, biologi, medici, geologi, istorici se aflau concomitent în diferite locuri de pe glob, oferind întregii lumi, prin rezultatele muncii lor, noi perspective asupra vieţii, resurselor, istorie şi aşa mai departe. Cunoştinţe care au impulsionat mai apoi întreaga viaţă economică a imperiului, oferind informaţiile necesare companiilor, armatei, mediului academic.
În jurul anului 1845, linia coastelor Arctice era deja explorată în anumite proporţii(ca urmare a trei expediţii anterioare), însă mai erau suficiente locuri în care nu se ajunsese. Ca urmare, englezii au organizat o expediţie cu suficiente resurse care să termine de cartat de-a lungul Pasajului de Nord Vest. Deşi iniţial comanda aceste expediţii fusese încredinţată lui James Clark Ross, ca urmare a faptului că acesta a refuzat, la cârma expediţiei a trecut John Franklin. El mai condusese expediţii de explorare în zonă, aşa că în ciuda vârstei (59 de ani) era optimist în ceea ce priveşte rezultatele.
Dar cum se întâmplă de atâtea ori în viaţă, ceea ce ar fi trebui să fie o expediţie de succes, beneficiind de două vase cu aburi puternice pentru acea vreme (Erebus şi Furry) şi o pregătire logistică fără egal până la acea dată, a eşuat. Beechey Island e locul în care expediţia a petrecut iarna anului 1845-1846. Probabil că gheţurile s-au topit foarte greu şi expediţia a putut ridica din nou ancora foarte târziu pentru a înainta de-a lungul pasajului. Cert este că Erebus şi Terror au fost prinse în geaţă în luna septembrie a anului 1846 în dreptul King William Island şi nu au mai putut naviga de atunci. Un an mai târziu, în iunie 1847, John Franklin şi-a găsit moartea aici, mormântul său nefiind identificat vreodată. În lipsa unor veşti despre expediţie, soţia lui Franklin a rugat Amiralitatea să trimită o expediţie de căutare pe urmele celei în care plecase soţul ei. Pentru simplul fapt că vapoarele fusesră încărcate cu provizii ce ar fi trebuit să asigure supravieţuirea echipajelor vreme de trei ani, Amiralitatea a trimis o patrulă de căutarea abia în anul 1848. Recompensa pe care soţia lui Franklin o oferea a făcut ca la un moment dat zece nave britanice şi două americane să răscolească Arctica în căutarea celor pierduţi.
În anul 1850, pe insulă au fost găsite trei morminte ale unor membri de echipaj. În 1854, după ce a vorbit cu nişte vânători inuiţi, exploratorul scoţian John Rae a aflat despre soarta celor de pe Erebus şi Furry. Cum vasele erau captive în gheaţă, iar temperaturile nu au coborât nici în timpul verii suficient de mult pentru a se putea elibera, au încercat să găsească traseu de salvare, mergând pe jos. Cei mai mulţi au murit din cauza frigului şi extenuării. Dar ar fi fost şi urme de canibalism, intoxicaţie cu plumb (de la conserve) şi scorbut. În anii următori au fost organizate peste douăzeci şi cinci de căutări pentru găsirea expediţiei lui Franklin. Terror a fost descoperit în 2016, după unele indicaţii ale vânătorilor inuiţi, la o distanţă de circa 60 de mile faţă de locul în care a fost făcut prizonier de gheţurile arctice.
Abia între 1903-1906 Roald Amundsen, faimosul explorator norvegian a reuşit să parcurgă cu succes întregul traseul al Pasajului de Nord Vest. Gjøa, vasul cu care acesta a reuşit să împlinească un vis pe care l-a avut din copilărie, avea doar 47 de tone şi un echipaj de doar şase oameni. În drumul lui, Amundsen s-a oprit, la rându-i în acest loc.
Spărgătorul „nostru” de gheaţă, Ernest Shackelton, a pus zodiacurile pe apă şi vreme de câteva ore pasagerii au putut veni la ţărm pentru a vedea rămăşiţele expediţiilor care au poposit pe această insulă, precum şi mormintele celor trei marinari ai lui Franklin, dar şi ale unor ofiţeri, membri ai operaţiunilor ulterioare de căutare.
Am pus piciorul pe insula printre primii. Am plecat cu echipa tehnică şi de suport. Adică medic, marinari care să-i ajute pe pasageri să pună piciorul pe pământ fără ca să-i ia apa ori vântul crâncen. Deşi în aer erau vreo patru, cinci grade, ceea ce simţeam noi, în ciuda hainelor groase a izmenelor şi bocancilor zdraveni era ceva inuman. Vânătorul venit la bordul spărgătorului de gheaţă, un inuit, s-a plasat pe cea mai ridicată culme, veghind de acolo, cu puşca lui cu lunetă, întreaga zonă pe care urmau a se răspândi pasagerii noştri. Zona e cunoscută pentru vizitele urşilor polari.
Imediat ce noi am fost pe poziţii (eu, pentru a oferi imagini celor ce se încumetau a veni pe insulă) s-a dat startul operaţiunii. Trebuie să amintesc, musai, că dacă nu s-ar fi gândit căpitanul şi cu cel ce supraveghea totul din partea companiei să asigure şi un minim serviciu de reîmprospătare a forţelor (ceaiuri calde, supă buillon, cafea), probabil că nu aş fi rezistat în bătaia vânturilor cele trei-patru ore cât au durat operaţiunile.
Ajungând cu primul zodiac, am putut trece liniştit pe lângă mormintele marinarilor şi să ţin o clipă de tăcere lângă ele, să ating urmele materiale ale trecerii atâtor vase de căutare, să dau ocol resturilor micii cabane care devenise un fel de stat-major al celor care coordonau expediţiile de căutare din urmă cu mai mult de un secol. Prezenţa acestor rămăşiţe a făcut ca insula să fie declarată sanctuar, ca urmare, orice prezenţă aici se face doar sub supravegherea unor reprezentanţi ai provinciei Nunavut, şi numai pe anumite poteci marcate.
In jurul orei trei după amiaza a pornit să ningă şi să viscolească, aşa că, în scurt timp, zodiacurile şi-au găsit adăpost la bordul lui Ernest Shackleton, spărgătorul „nostru” de gheaţă, iar elicopterele au suspendat zborurile deasupra insulei.
Când am ajuns la bord eram atât de îngheţat încât nu îmi puteam desprinde degetele de pe grip-ul aparatului, iar când am mers la baie…nu mi-o găseam! A naibii meteorologie! Câteva grade deasupra îngheţului m-au făcut să ajung în stare de sloi în cabina mea! Abia după ce am făcut un duş atât de fierbinte cât am putut suporta şi după ce am tras un pui de somn de vreun ceas, cu două pături rulate pe mine, am putut spune că îmi revenisem.
Oricum, istoria tragică a locului, faptul că am călcat pe urmele acelor adevăraţi cutezători, cu doza lor imensă de nebunie pusă în slujba cunoaşterii, mi-a dat o stare uşor euforică. Trecuse o nouă zi, parcursesem primele rânduri ale unei noi poveşti pe care s-o învăţ în aşa fel încât s-o pot povesti la gura focului, dacă va mai voi cineva să ştie de ea…

Luni, 23 februarie, Tauranga.
Ajunşi în Tauranga am putut observa imediat că aveam de a face cu un loc cu o delimitare foarte precisă. O parte a sa avea dezvoltată infrastructura şi dotarea pentru turism,iar cealaltă parte cuprindea facilităţile şi dotările necesare comerţului exterior, aici avându-şi sediile majoritatea firmelor de expediţie. E principalul port pentru exporturi în timp ce Auckland e principalul port pentru importuri.
Plaje frumoase, valuri, vegetaţie foarte multă şi bogată sunt suficiente argumente pentru zelandezi şi nu numai să caute această destinaţie. Datorită reliefului zonei într-o parte oceanul îşi „arată muşchii” şi valuri mari lovesc ţărmul, plaja respectivă fiind căutată de surferi şi de alţi practicanţi ai sporturilor de apă. În partea opusă , aflată într-un golf liniştit am văzut familiile cu copii mici şi pe cei care nu ţin neapărat să se lupte cu valurile. Am remarcat şi aici, confirmându-mi încă o dată informaţia primită de la Cristi, că datorită amplasării celei mai mari găuri din stratul de ozon tocmai deasupra Noii Zeelande, lumea nu prea stă la soare fără a avea măcar un tricou, fără a purta pălării ori şepci şi obligatoriu, ochelari de soare…În imediata vecinătate a centrului se află un pisc semeţ, cu o înălţime de vreo cinci sute de metri de pe care se poate observa întreaga panoramă a zonei. O mulţime de magazinaşe desfac produse ale economiei zeelandeze (şi chineze). Tot felul de haine din stofă obţinută din renumita lână a oilor de aici, produse din piele de vită, oaie, căprioară şi opossum. O sumedenie de restaurante, cu bucătării aparţinând unei mulţimi de naţii oferă călătorului un rapid periplu în jurul lumii, prin intermediul bucatelor.
Seara am plecat într-un tur în ceea ce se cheama Hobbit Ville sau Hobbitset, în fapt o fermă, aflată la vreo 60 de kilometri de Tauranga, unde s-au filmat cele două trilogii Stăpânul Inelelor şi Hobbit. Aici a fost organizat un eveniment la care aproape toţi pasagerii au participat. Un număr de 19 autocare şi câteva microbuze i-au adus pentru o sărbătoare în aer liber. S-au sărbătorit, pe de o parte cei 25 de ani de când fiinţează Crystal Cruises şi pe de altă parte succesul acestei francize cinematografice. Regizorul şi directorul de imagine au fost invitaţi speciali. S-a vizitat sătucul hobbiţilor, încropit pe dealurile fermei, s-a gătit din animalele crescute la fermă dar şi din alte bunătăţi, s-a băut bere locală, vin, şampanie, şi cam tot ceea ce se poate aduce la o atare petrecere. Pe dealurile alăturate, oile se odihneau liniştite. Ferma, una dintre cele mai mari din Noua Zeelandă, are câteva mii de oi, vite pentru lapte dar şi pentru carne şi dacă până în 1999 se dezvolta normal din producţia proprie, după prezenţa actorilor şi a echipelor de filmare şi-a adăugat o nouă dimensiune a afcerilor: cea turistică. Zeci de localnici, îmbrăcaţi în straiele hobbiţilor conduc grupurile de turişti în acel minunat sat la scară redusă. Magazine de suveniruri cu marcă proprie aduc alţi bani în conturi, iar produsele fermei sunt mai căutate ca oricând. Deşi Noua Zeelandă este o ţară unde oile sunt crescute în număr foarte mare, totuşi în această zonă cele mai numeroase sunt fermele de căprioare. Acestea sunt crescute pentru a fi sacrificare, carnea lor fiind foarte apreciată de zeelandezi. În unele dintre aceste ferme se organizează vânători cu arcul sau cu cuţitul pentru „recoltarea” acestor vieţuitoare. Iar în alte zone iepurii sunt consideraţi dăunători (pest), provocând pagube imense recoltelor, întrucât nu au nici un dușmal natural şi cei cei îi vânează primesc o sumă de 5 dolari pentru fiecare animal ucis. Ghidul nostru spunea că un fenomen asemănător se înregistrează şi cu oposum-ul care s-a înmulţit excesiv şi a cărui piele a devenit una dintre cele mai căutate pentru industria locală de pielărie. Se fac în special mănuşi, dar şi pălării, haine, împletituri.
Pentru mine a fost o zi plină ochi. Dacă dimineaţa am bătut cu pasul aproape tot orăşelul Tauranga, după amiaza am fost în primul autocar care a adus oaspeţii lui Serenity la fermă. Şi m-am orientat din mers, făcând o grămadă de cadre în care am căutat să am cât mai multe personaje din film alături de pasagerii noştri. Am gustat între etapele spectacolului din tot ceea ce se pregătise pentru cele câteva sute de oaspeţi prezenţi. De la carnea de vită pregătită în uriaşe proţapuri, carne de oaie, de căprioară, pâinici cu caşcaval, mirodenii, felurite brânzeturi, vreo câteva feluri de bere locală şi de vinuri. Cum încercam să las într-o parte farfuria din care tocmai golisem anumite preparate, cum apăreau altele în loc. Copile de pe la fermă ori doamne din grupul nostru de pasageri se simţeau datoare să aibă grijă de burta mea. Şi spre meritul lor, de fiecare dată când apărea în farfurie ceva nou de gustat, într-un pahar mai mare sau mai mic apărea şi câte o licoare care „mergea” cu gustarea respectivă.
Cred că era puţin după miezul nopţii când s-a „spart” petrecerea. Caloriile pe care le îngurgitasem curios şi destul de lacom au fost arse, parţial, de efortul pe care l-am făcut ajutând oaspeţii noştri să găsească drumul către autocare, sprijinindu-i ori de-a dreptul luându-i în cârcă. Atunci când am ajuns la bord am constatat că un alt bufet fusese pregătit, oferind o ultimă îmbucătură înainte de culcare celor care considerau că mai aveau spaţiu neocupat în stomac. Şi culmea e că tot ceea ce fusese întins pe acele platouri, în Crystal Cove, a dispărut ca şi cum nici nu ar fi fost. Şi la fel şi vinurile ori berile aferente.

Drum printre ghețuri




În urmă cu ceva ani nu prea mulţi, după ce vreo două ambarcațiuni de dimensiuni relativ mici (circa 80 de persoane la bord) și vreo câteva de marfă au trecut dinspre Pacific în Atlantic sau invers, cineva din conducerea Crystal Cruises a propus un lucru care, până nu demult era o imposibilitate. În primul rând datorită rutei, care, doar cu mare noroc putea oferi un spațiu cât de cât suficient pentru trecerea printre ghețuri. Mai apoi, veneau toate provocările de ordin logistic pe care o intreprindere de acest gen o implica. Pentru că a trece un vas de douăsute cincizeci de metri din nordul Alaskăi tocmai în Groenlanda și mai apoi în SUA, cuprindea o mulțime de necunoscute: va fi, oare suficient loc pentru o potecă sigură? Se poate asigura un asemenea traseu cu suficiente provizii pentru o mie de pasageri si 680 de crew? Cum poate fi prevenită în timp real o nouă catastrofă de genul celei care a scufundat Titanicul? Nu în ultimul rând, cei ce au propus această năstrușnică aventură și-au pus și problema rentabilității. Vor fi suficient de multe persoane interesate de traseu, astfel încât să nu iasă compania în pagubă?
La o parte dintre probleme a răspuns mama Natură, care, forțată de accentuatele schimbări ale temperaturii scoarței terestre și a atmosferei, a topit o bună parte din ceea ce altădată era o barieră de gheață de netrecut. La problema existenței amatorilor de aventură, răspunsul a fost cu mult peste așteptări: În numai două ore din momentul în care locurile au fost scoase la vanzare pe internet, pe site-ul companiei, nu mai rămăsese absolut nimic disponibil. S-a întâmplat chiar ca o bună parte dintre clienții extrem de fideli Crystal Cruises să rămână pe dinafară, chiar dacă au cautat să se miște repede. Vreo câteva persoane au trebuit să renunţe din motive medicale, întrucât s-a cerut o anumită condiţie medicală, certificată de documente. În momentul în care au renunţat la rezervări, locul lor a şi fost ocupat. În cuvinte puţine? Un imens succes de marketing, datorat nu numai promovării inteligente a croazierei cu itinerariul ei unic, cât imensului interes pentru acel loc atât de puţin „umblat” al Pământului.
Ca urmare, prima travesare a unui vas de croazieră de dimensiuni mari a Pasajuui de Nord Vest a devenit, dintr-o data, realitate. Odată pusă în mișcare rotița birocratică, au fost angrenate în acest vârtej o mulțime de agenții, organizații, servicii, specialiști în cele mai diverse domenii. Serviciul Național de Meteorologie a SUA, Paza de Coastă americană şi cea canadiană, NASA, au devenit cei mai prețioși furnizori de date și tehnologie pentru asigurarea informației, dar și a siguranței vasului și pasagerilor pe durata întregii traversări.
Una dintre principalele amenințări, acum și dintotdeauna, a reprezentat-o prezența
ice-berg-urilor. S-au făcut tot felul de studii și statistici pentru a determina perioada din an care ar putea prezenta cea mai mare siguranță in ceea ce privește numărul și dimensiunile acestora. Odată cu acest factor, trebuia luată în considerare și perioada cu un număr mai mic de furtuni, știind fiind că zona arctică este extrem de imprevizibilă, vremea putând suferi schimbări dramatice în intervale extrem de scurte. Oricât de modern ar fi un vas de croazieră și oricât de bine proiectat, nu poate oferi, de unul singur, protecție efectivă împotriva acestor factori. Corpul vasului nu este făcut să suporte impacturi cu ghețari desprinși din calotă, ori să lupte cu ghețurile în cazul în care un ger puternic l-ar înconjura în timp scurt. Ca urmare, a devenit de la sine înțeleasă prezenta unei alte ambarcațiuni, care să posede aceste capabilități. Și normal că cea mai firească alegere a constituit-o un spărgător de gheață. Englezii de la Institutul Britanic de Supraveghere Antarctică au pus la dispoziţie spărgătorul de gheaţă Ernest Shackelton, ca vas multirol. Spărgător de gheaţă, vas de suport, platformă pentru şalupele Zodiac şi pentru elicoptere. Trei elicoptere şi vreo douăzeci de Zodiacuri au reprezentat „zestrea” expediţiei.


Călătoria în sine este, ori poate fi suficient de interesantă pentru cei cărora le place marea și continua mișcare pe ape. Însă, dintre cei prezenți la bordul oricărui vas de croaziere, numărul acestora este relativ scăzut. Lumea pleacă de acasă nu numai pentru a se afla în mișcare, ci și pentru a vedea. Locuri noi, oameni noi, fenomene naturale, animale, lucruri pe care în viața de zi cu zi nu fac parte din realitatea lor imediată. Ca atare, un efort imens a fost investit în identificarea acelor zone care permit debarcarea la țărm și ”explorarea” locurilor în relativă siguranță. Comunități umane dintre cele mai izolate de pe planetă au fost contactate în vederea contractării unor înțelegeri care să permită, pentru perioade scurte de timp, prezența vasului și a pasagerilor lui, în zonele lor. Multe dintre aceste comunități au cu mult mai puțini locuitori chiar decât numărul membrilor de echipaj, așa că impactul venirii unei adevărate ”hoarde” de peste o mie de persoane, poate avea impact devastator asupra echilibrului acelor zone. Și asta nu numai din punct de vedere al siguranței. Este vorba de resursele limitate ale acelor comunități, care ar fi serios periclitate în momentul în care și alții ar avea acces nerestriționat la ele. John Stoll și Jim O’Connor au vizitat mai multe dintre aceste comunități pentru a se asigura că pot primi Serenity în zona lor și că vor avea și beneficii în urma acestei vizite. De asemenea, destinațiile alese trebuiau să ofere, pe lângă un anumit potențial economic și unul turistic și de infrastructură. Nu poți aduce la țărm pasagerii dacă nu ai un loc pregătit pentru acostarea bărcilor Zodiac. Nu a fost vorba, normal de acostarea vasului, întrucât aproape întreaga zonă nu dispune de docuri suficient de mari și de bine dotate încât să permită amararea.
Cu vasul de escortă asigurat și cu destinațiile cât de cât identificate, o altă provocare a reprezentat-o pregătirea programelor de excursii. Cei ce vin în îndepărtatul Nord, așteaptă să vadă viață sălbatică, zone spectaculoase și cum nimic din toate astea nu se găsesc chiar în interiorul locurilor alese pentru escale, acest lucru este posibil numai dacă îi duci pe oaspeții tăi să vadă ceea ce așteaptă. Cu mijloacele locale: sănii motorizate sau cu câini, mașini de teren sau chiar pe jos. Mulți sunt conștienți că într-un orizont de timp nu prea îndepărta, multe dintre minunile pe care Natura le-a creat în milioane de ani nu vor mai exista și vor să le vadă în habitatul lor.
Ceea ce au mai căutat organizatorii a fost oferirea unei experiențe unice a contactului dintre civilizații. Pe deoparte, răsfățații ultra-dependenți de tehnologia și confortul caselor și slujbelor lor, iar pe de altă parte cei pentru care, de multe ori, fiecare zi, fiecare oră este o provocare. Cunoașterea ”pe bune” a acestei lumi se dorea a fi făcută cât mai pe larg. Ca urmare, s-au identificat locurile unde oaspeții noștri puteau vedea cu ochii lor meșteșugurile locale, modalitățile în care își asigură necesarul pentru traiul lor de zi cu zi și pentru perioadele când totul se află sub adăpostul frigului, viscolului și a întunericului polar.


Invitația de a face parte dintre cei ce vor da o parte a impresiei participanților la acest voiaj avenit firesc, aș spune, după ce în anul 2015, în urma voiajului de 108 zile în jurul lumii, am adunat o mulțime de laude și de comentarii măgulitoare din partea celor aflați la bord. Echipa foto a acelui moment a realizat cele mai mari venituri din istoria companiei și cel mai înalt grad de satisfacție din partea pasagerilor. Nu știu cât de mult mi-a luat să mă gândesc dacă acceptam sau nu această ofertă, dar îmi amintesc că argumentul care a cântărit cel mai mult în luarea deciziei l-a reprezentat unicitatea acestei intreprinderi. Aveam ocazia să particip la ceva unic, un moment istoric, în felul lui. Și ca urmare, am zis da…
Când am primit detaliile de zbor, am avut un ciudat sentiment că voi retrăi „epopeea” pierderii bagajului. Şi ceea ce îmi provoca frisoane, fireşte că s-a întâmplat din nou. Am pornit din aeroportul Suceava cu întârziere de aproape o oră. Nici azi nu realizez cum se poate întâmpla ca într-un aeroport cât o cadă de baie să fie atâta dezorganizare şi lipsă de operativitate. Tipul de la check-in părea de-a dreptul copleşit. Un şef de pe acolo se plimba de ca musca în ţilindru, cum zicea bunica, neintervenind, totuşi pentru a face ca lucrurile să se mişte mai repede. Erau persoane care se panicau văzând că ora plecarii este din ce în ce mai îndepărtată şi ar fi vrut să ceara informaţii. Normal că nu era nimeni la minusculul ghişeu destinat acestei activităţi. Da, ştiu că era abia puţin peste ora 5 dimineaţa, dar când ai două zboruri pe zi, nimic mai mult, trebuie să te asiguri ca la alea servirea clienţilor dă pe dinafară de politeţe şi solicitudine.
Încet încet, am adunat de-a lungul zilei de 15 august, tot mai multe ceasuri se zbor şi de aşteptare în aeroporturi. Am „bifat” Bucureştiu, Amsterdam, Seattle si în final, Anchorage, în Alaska. În Seattle an retrăit episodul umilirii noastre de către marele departament de securitatea a ţării mamă(Homeland Security), care ne-a ţinut ca pe nişte animale la cozi imense pentru ampretare, pozare şi verificare a documentelor de identitate şi de călătorie. Şi din nou am râs în sinea mea de paradoxul tabloului ce mi se înfăţişa. O gloată de imigranţi sau poate de indivizi la a doua generaţie născută în America (cu precădere filipinezi şi indieni), ne controla pe noi, cu acte absolut în ordine, să nu reprezentăm cumva vreo ameninţare la adresa căminului care i-a adoptat. Mulţi dintre aceşti angajaţi a Serviciului de Imigrări vorbesc o engleză mai proastă decât o bună parte acelor ce vin pentru prima dată în State. Nivelul presiunii nervilor mi-a crescut instantaneu în momentul în care, după ce am stat peste două ore la coadă până am ajuns în faţa unui astfel de „ofiţer”, mi s-a cerut să mai stau încă o vreme într-un birou, până când au telefonat la companie, pentru a vefifica dacă chiar urma să urc la bord în intervalul specificat de documente. Şi cred că revolta mea este pe deplin justificata. Am în acest moment, probabil peste şaizeci de intrări ori ieşiri din State, zeci de vize, zeci de infăţişări „faţă în faţă” cu reprezentanţii serviciului de imigrări pentru a merita un tratament decent din partea acestor zbiri.
Normal că am piedut, din cauza acestor idioţenii, zborul la care am fost programat iniţial. Ca urmare, am primit un alt zbor după două ore şi jumătate. Aşa se face că în loc să ajung în Anchorage la ora 6.30 seara, am auns aproape de miezul nopţii. Când să îmi iau bagajele, am constatat că nu aveam ce lua. Valiza mea nu ajunsese, fireşte. Am completat formularele de reclamaţie şi am luat legătura cu agentul vasului pentru a mă duce la hotel, sperând că într-un final voi ajunge din nou în posesia lucrurilor mele. Am petrecut noaptea la hotelul pe care compania l-a rezervat pentru toţi cei urmam să urcăm la bord pe data de 16, pe Bulevardul Aviaţiei, nu departe de aeroport. Oboseala şi supărarea m-au împiedecat să adorm. La ora 6.30 am luat micul dejul în restaurantul hotelului şi ceva mai târziu, la ora 8, autocarul ne-a preluat pentru a ne duce în Seward, unde Serenity tocmai ajunsese în acea dimineaţă. Un drum de circa trei ore, printr-un peisaj de o frumuseţe aspră, adevărată şi cu relativ mici intervenţii ale omului. Numai că nu m-am putut oprin să compar starea drumurilor din acea zonă îndepărtată, cu vreme extremă, aflate condiţii excelente şi a celor de la noi, dintr-o ţară pe care o străbaţi în câteva ceasuri dintr-o parte în alta…
În jurul amiezii am ajuns in Seward. Oraşul era neschimbat faţă de ceea ce imi aminteam din sezoanele precedente petrecute în Alaska (2004 şi 2006). Odată coborât din autocar m-a izbit mirosul de aer rece şi de peşte. In Seward funcţionează o fabrică de procesare a peştelui şi ca urmare, aerul poartă „amprenta” inconfundabilă a acestei activităţi umane.
Serenity era docată în locul în care, cu ani în urmă, obişnuiam să vin, la fiecare două săptămâni, cu Celebrity Summit. Într-un doc alăturat se afla un vas al Pazei de Coastă, care supraveghea ultimele operaţiuni de pregătire care se făceau, extrem de îngrijoraţi de mulţimea provocărilor care ar fi putut apărea, de niciunde, în calea unei expediţii de acest fel.
Primirea a fost veselă şi gălăgioasă. Cei de la bord ştiau deja de problema mea cu bagajul. aşa că au încercat să îmi alunge supărarea cu o primire de-a dreptul exuberantă. În afară de Neil Roberts, patronul meu, m-am întâlnit pentru prima dată cu Gurpreet Saini, din India şi cu Graciela Cachon, din Mexic, care completau echipa de nebuni gata de a-şi asuma riscul prezenţei active într-o asemenea aventură. Şi când vorbesc despre risc, trebuie să amintesc de faptul că nimeni în afara noastră, a fotografilor şi a câtorva ofiţeri aleşi pe sprânceană nu urma a face parte din personalul care va însoţi temerarii pasageri în ieşirile lor la ţărm.
Ziua a trecut repede. Copiii au „tras” fotografiile de îmbarcare a pasagerilor, eu am printat totul şi am trecut şi printr-o sesiune de pregătire pentru ceea ce urma, cu ofiţerii de la bord.
În jurul orei 9 şi ceva seara, am realizat că nu mă mai puteam ţine pe picioare din cauza oboselii. Aproape două zile pe drum, nervi, supărări, tot felul de gânduri, mi-au pus „capac” şi cea mai bună decizie e fost să ma arunc direct în scutece şi să dorm. Şi am dormit până la ora 8 ziua următoare, lucru care mi se întâmplă extrem de rar. Noua zi marca prima destinaţie de pe lungul traseu arctic al vasului: Kodiak, în Alaska.

%d blogeri au apreciat: