Latest Entries »

Vă declar soţ şi soţie?

Era prin anul 2000 (când nu mai eram copii!) atunci când am primit un memoriu în laborator, în legătură cu o nuntă ceva mai deosebită. Pentru a evita orice posibilă problemă, am decis să fotografiez eu însumi acea nuntă. Lista de invitaţi era destul de lungă, iar printre ei se aflau câteva persoane destul de cunoscute în anumite medii, chiar dacă mie numele lor nu îmi spunea absolut nimic.
Mi-am pregătit, ca de obicei, aparatele foto („trăgeam” încă numai pe film şi aveam o cameră cu film color şi una cu peliculă alb-negru), flash-urile, studioul şi tot ceea ce mai trebuia pentru una dintre cele mai rentabile activităţi ale departamentului. Pentru mulţi poate părea încredibil că am ajuns, de vreo două ori la performanţa de a fotografia trei nunţi într-o zi. Numai că la noi, acolo, pe vasele de croazieră lucrurile acestea nu mai erau decât rutină.
Cu vreo zece minute înainte de ora stabilită, m-am prezentat în biblioteca vasului, o sală destul de mare şi de rafinată, începând să îmi plasez trepiedele, luminile ajutătoare şi alte lucruri necesare mie, dar şi videografului cu care lucram. În scurt timp au apărut invitaţii şi apoi mirii. Erau doi bărbaţi înalţi şi foarte arătoşi. Amândoi de culoare, extrem de bine îmbrăcaţi şi accesorizaţi. Totul era de cea mai bună calitate pe ei: costume, cămăşi, pantofi, ceasuri, bijuterii…totul. Arătau ca de pe copertele de reviste şi sunt sigur că dacă ar fi intrat în oricare din cluburile de mari fiţe, de oriunde din lume, ar fi plecat însoţiţi de cele mai frumoase femei. Numai că nu era cazul. Absolut deloc. Băieţii se iubeau enorm şi eram martor la materializarea, în acte, a sentimentelor lor.
OK. Recunosc. Până atunci mă mai intersectasem în activitate cu cupluri homosexuale. Fie de bărbaţi, fie de femei. Veneau, făceau o tonă de poze, cumpărau şi plecau. Erau clienţi şi nimic mai mult. În schimb, momentul cumva sacru (pentru că tuturor, indiferent dacă ne declarăm credinţa ori nu, ne place să credem că un spirit bun, o divinitate, ne binecuvânteaza căsătoria) la care luam parte m-a făcut, dintr-o dată, să văd lucrurile altfel decât de obicei. Şi oricât de rutinat aş fi fost, am simţit că trecusem la un alt nivel, într-o cu totul altă stare.
Aşa precum am învăţat în atâţia ani de când fotografiez nunţi, avorturi, cumetrii, slujbele de cununie şi botez, în acelaşi mod am memorat discursul pe care îl au cei ce oficiază căsătoriile pentru cetăţenii americani. Aşa că, aproape firesc, după ce am „tras” toate cadrele de care aveam nevoie până în acel moment, mi-am pregătit camera pentru clipa în care oficiantul urma să declare căsătoria gata, încheiată, cu formula sacramentală: and now, by the power invested in me I may declare you man and wife (şi acum prin puterea cu care am fost investit, vă declar bărbat şi soţie!). Apoi urma primul sărut oficial al noii familii. Aveam camera gata pentru a surprinde pupicul şi urechea ciulită pentru a a vedea cum urma să adapteze formula pastorul baptist care oficia.
Totul era ca de obicei. Mirii se aflau faţă în faţă, ţinându-şi mâinile, şi după ce şi-au rostit jurăminteleşi şi-au plasat verighetele unul pe degetul celuilalt, aşteptau concluzia finală a omului cu reverendă şi guler alb cu violet. Şi cuvintele au venit. Fără nici un fel de schimbare în formulă. Vă declar bărbat şi soţie! Ştiu că în timp ce-i fotografiam cu limbuţele unul în gura celuilalt, îmi trecea prin minte: ar fi putut măcar să zică: vă declar căsătoriţi. Era cu totul altceva. Cel puţin pentru mine şi atâţia alţii ca mine pentru care ideea de cuplu şi de familie înseamnă prezenţa ambelor sexe…
Ceva mai târziu, după ceremonie şi după felicitările celor din familie, în timp ce aşteptam să îi răpesc pe miri pentru o şedinţă foto, au avut o mică petrecere. Toată lumea băga zdravăn pe sub nas din aperitivele de pe platouri şi golea pahar după pahar din şampania ieftină cu care compania umpluse mesele. La un moment dat, pastorul s-a apopiat şi mi-a citit ecusonul.
-A…România! Sunteţi creştini pe acolo sau ce?
-Păi aproape că ne lăudăm că am fost creştini înainte de creştinism. Asta pentru că manualele noastre de istorie ne zic că străbunii noştri erau monoteişti. Iar dacă mai adăugăm şi faptul că Sfântul Andrei s-a ostenit pe la noi prin bătătură, aş zice că avem ceva vechime.
-Şi aveţi familii de gay pe acolo, pe la voi?
-Nu. La noi o facem după moda veche. Femeie cu bărbat. Ori bărbat cu mai multe femei. Ori invers.
Omul a zâmbit, oarecum îngăduitor, intuind poate, conflictul din mintea mea, după care a zis una pe care nu o voi uita niciodată:
-Ei bine, fiule, să ţi-o spun eu: oamenii negri nu sunt tocmai oameni.
Am rămas siderat. Omul se ospăta din ceea ce fusese pregătit pentru gaşca mirilor. Bea şampania pe care ei o plătiseră şi nu cu multe minute înainte tocmai le dăduse binecuvântarea de a trăi ca soţi. A mai stat un pic, îmbiindu-mă să iau măcar o felie din tortul miresei (?), după care, înainte de a mă părăsi de tot mi-a spus cu un ton oarecum misterios:
-Nu e normal deloc. Şi încă nu ai văzut nimic.

…A trecut vremea. În toţi anii aceştia am întâlnit, probabil, mii de homosexuali de ambe părţi. Cu unii (ori unele) sunt amic bun şi îmi face plăcere să-i întâlnesc şi să discut Până nu demult însă, relaţiile dintre ei şi ceilalţi purtau pecetea unei anumite normalităţi. Nimeni nu căuta să invadeze spaţiul altuia. De puţină vreme însă, se pare că anormalul asediază din toate direcţiile, căutând a i se da întâietate, sub pretextul eliminării discriminării. Şi asta zău că nu e normal. Am auzit pe mulţi zicând că în natură, în rândul mai multor specii, se întâlneşte homosexualitate. Aşa e. Numai că NATURA rezolvă în stilul ei, fără compromis, această problemă. Indivizii homosexuali nu procrează. Şi ca atare, într-un timp mai lung sau mai scurt dispar. Omul a găsit rezolvarea, inventând adopţia! În cel mai nenatural mod cu putinţă.

Reclame

Şi nu ne duce pe noi în ispită…

Era a naibii de apetisantă! Îmi amintesc că în ultimii ani de liceu mi se cam scurgeau privirile după ea. Probabil că era singura blondă care m-a intrigat vreodată. Plină de contraste, reuşea să se facă remarcată imediat şi să tranşeze, chiar de la prima apariţie, raporturile ulterioare în care urma să te afli. Nu puteai decât fie să o placi, fie să o urăşti. Şi cred că şi cei care nu o suportau, uneori trebuiau să recunoască faptul că o cam plăceau. Bine…Poate că nu e o logică beton în rândurile de mai înainte, dar cam asta e ideea. Nu era deloc o persoană comună şi nu prea lăsa descoperite locurile prin care te puteai apropia de ea. Cert e că, găsind-o atât de fascinantă şi de altfel decât fătucile cu care croşetam, ca licean oarecum nesigur de mine, nu am avut nicodată curajul de a încerca măcar să mă apropii de ea şi să-i trag niscai clopote.
Dar cum anii de liceu trec repede şi cum viaţa are obiceiul de a ne prinde în vâltoarea ei şi a ne duce mai departe, multă vreme nu am mai ştiu nimic de ea. Şi cum ochi frumoşi se găseau mai peste tot, iar anii năvalnici îşi cereau drepturile, aproape că se pierduse în uitare. Era perioada în care nu aveam timp de amintiri. Munceam intens să trăiesc experienţe noi şi să îmi fac amintiri.
Numai că, aşa cum se întâmplă de atâtea ori, vârtejul pe care îl numim viaţă face de multe ori să revenim în situaţii în care ne-am mai aflat ori în faţa unor persoane de care ne-am mai lovit cândva, în timp.
Cred că trecuseră deja trei sau patru ani după împuşcarea lui Ceauşescu atunci când aproape că ne-am lovit unul de celălalt pe trotuar. În primele secunde am rămas fără grai amândoi, după care tot ea şi-a găsit vorbele prima:
-Kermit! Nebunule! Nu te-am văzut de atâţia ani! Ce faci? Cum o mai duci?
Eu, Kermit pentru toţi foştii colegi din treapta a doua de liceu, am raportat conştiincios situaţia mea la zi.
-Vino deseară pe la mine, a zis. Mai stăm de vorbă, bem ceva!
Eu? Cum aş fi putut să-i rezist tocmai ei? Şi m-am dus.

A fost o seară epică. (Ştiu că profa’ de română mi-ar face observaţie dacă ar citi propoziţia asta!) Ea lucra deja de câţiva ani în străinătate, fiind dintre cei care au ieşit din ţară imediat ce graniţele au fost deschise. Am vorbit de foşti colegi ori amici, ne-am uitat prin albumele ei de fotografii unde îşi păstrase mărturii ale călătoriilor ei prin Europa şi prin lume, am ascultat muzică. Aproape nimic deosebit. În afară de faptul că mă tot tachina în legătură cu lipsa mea de curaj în a o aborda, în anii în care numai câteva zeci de metri despărţeau clasele noastre. Cum timpul părea că goneşte în prezenţa ei, ne-am dat seama că se făcuse deja foarte târziu. Aşa că ideea unei cafele care să ne dea energie să mai stăm la taclale până spre dimineaţa nu a părut întru totul nelalocul ei. A făcut două bărdăci de cafea şi în timp ce aburii încă se ridicau din lichidul negru, a pus peste el nişte frunzuliţe, pe care le-a mărunţit între degete. Nu m-a alarmat în nici un fel acel lucru, întrucât mai băusem, mai ales prin Bucureştiul aventurilor mele, cafea în care se adăugau tot felul de arome. Aşa că, am băut licoarea şi chiar am apreciat gustul. Mai departe însă, nu aş putea să spun ce s-a întâmplat. Pur şi simplu pentru că am experimentat pentru prima şi ultima dată în viaţa mea sindromul „ruperii filmului”.

M-am trezit adoua zi dimineaţa cu senzaţia că o pupăză îşi făcuse cuib peste noapte în gura mea. Tâmplele îmi pulsau, iar musculatura îmi era extrem de încordată. Cu chiu cu vai m-am descâlcit dintre picioarele ei şi am reuşit să străbat cei câţiva paşi, până la baie. Aş fi vrut să vărs, însă nu venea nimic înapoi. Am băut apă rece ca şi cum tocmai aş fi traversat Sahara, după care parcă mi-a mai venit inima la loc. Am dat să o trezesc, însă nu am reuşit să obţin nimic mai mult decât nişte bolboroseli neinteligibile din partea ei. Ca urmare, mi-am recuperat hainele şi am plecat încet, asigurându-mă că încuietoarea automată s-a declanşat în urma mea. Avea să vorbesc cu ea mai târziu…
Abia după ce s-a înnoptat bine am reuşit să îi aud vocea. Abia se trezise şi se gândea ca după o baie fierbinte să se culce din nou.
-Dacă tot ai sunat, hai, nu vii pe la mine? Sunt singură şi în noaptea asta.
-Nu ştiu ce să zic.
-Te temi de mine?
-Nu ştiu dacă să mă tem încă ori nu. Ce s-a întâmplat azi-noapte? Nu mai ţin minte nimic. Ce am făcut?
-Ce ai făcut, ai făcut bine, zic eu. De ce îţi faci griji?
-Păi dacă am făcut ori nu ceva, nu crezi că ar trebui să am şi eu măcar o amintire din asta?
-Haide, vino.
-Doar dacă îmi promiţi că nu îmi mai pui nimic în cafea.
-Nu-i nevoie.. E cu efect îndelungat. Ai să vezi!

Ce să zic? Am tot văzut. Nu aş putea totuşi să spun, cu prea multe amănunte, cum a trecut şi acea noapte. Ceea ce pot spune e că vreme de vreo două săptămâni m-am simţit precum Lenin. Ori Carol al II-lea (asta-i pentru cunoscători!). Şi nu pot zice să a fost fain deloc.

 

După vreo câteva luni, când a dat din nou prin România, m-a sunat. Venise cu o prietenă bună dintr-o altă ţară şi voia să petrecem ceva vreme împreună, toţi trei.
Eu?!

…Voi ce gândiţi?

De armată – III

„La umbră de stejărel

Frumos doarme-un pompier” 

(Cântec de cătănie?)

 

Am plecat noaptea, cu acceleratul de la 22.40 din Suceava Nord către Bucureşti. În plasa pentru bagaje din compartimentul de clasa I se odihnea valiza mea de ocnaş, pardon…ostaş al bravelor trupe ale Ministerului de Interne. Fusesem repartizat să fac stagiul militar în Bucureşti, la trupele de pompieri. Lângă mine se afla, la fel de pleoştit şi de speriat, Cătălin Bocancea, care avea aceeaşi destinaţie. Am ajuns pe la ora 4.30 in Bucureşti şi am petrecut vreo câteva ceasuri la o verişoară mai îndepărtată, până ne-am încumetat să săltăm pietrele de moară cu care venisem pregătiţi sub forma valizelor din lemn şi s-o luăm în direcţia Foişorului de Foc, unde se afla Compania a VI-a, locul destinat adunării aspiranţilor la gloria nepieritoare adusă de tulumbă.
Mă uitam în jur şi mi se făcea milă de noi, acea imensă gloată, cu capetele proaspăt tunse de acasă (ca să evităm talentele frizerilor militari prea zeloşi), privind în jur cu teamă şi nedumerire. De unde gândeam că primirea se va desfăşura milităreşte, adică operativ, repartizarea s-a desfăşurat cu o încetineală exasperantă. Se striga un nume. Bietul soldică se ridica şi la vederea lui, plutonierii de companie care fuseseră trimişi să facă „târguielile” începeau: „pe ăsta îl iau eu, că e ditai bivolul şi am nevoie la scara culisabilă”, „pe piticul ăsta îl iau eu, ca am nevoie de servant unu”, „ţiganul ăsta îl iau eu, că are carnet şi îmi trebuie om de rezervă la ATI” şi aşa mai departe. Când s-a terminat cântărirea şi „achiziţionarea” noii trupe se făcuse binişor noaptea. Plutonierul major Popescu ne-a adunat pe noi, cei repartizaţi companiei a opta şi ne-a mânat către o staţie de tramvai. Am mers până la Casa Scânteii cu un tramvai şi acolo am coborât pentru o haltă de ajustare la „Cireşica”, unde plutonierul a permis un ultim dezmăţ înainte de a trece porţile unităţii. Oboseala, emoţia, precum şi faptul că eram nemâncaţi de o zi şi-au spus cuvântul. Cei care au băut s-au mototolit imediat. Aşa că, în momentul în care am ajuns în curtea companiei, în Băneasa, constituiam cel mai jalnic grup de tilicari posibil. Eram singurul treaz, pentru că nu băusem nimic alcoolic. Îmi umplusem vezica cu Ci-Co.
La vederea noastră militarii de ciclul doi şi trei s-au înveselit subit. Au început să strige care mai de care, tot felul de comenzi, pe care oricum nu mai avea cine să le execute. Locotenentul comandant de companie Sârbu (fiu de general, am aflat după o vreme) s-a arătat într-un târziu şi ne-a trimis magazie. Veston, cămaşă, bonetă, pantaloni, bocanci, curea, semnele de armă, petliţe, chiloţi cu mânecuţe, de armată şi aşa mai departe. Armata română era generoasă cu noi, va să zică… După ce ne-am schimbat ţinutele şi ne-am lăsat hainele civile la magazia unităţii, ne-am dus în pas alergător (nici nu îmi imaginam câte lucruri voi ajunge să fac în pas alergător!) la dormitor. Mi s-a părut oarecum ciudat că nimeni nu mai ţipa la noi şi că am fost lăsaţi în pace să ne trântim de-a dreptul în paturile de fier cu saltele pline de noduri. Numai că aveam să învăţăm extrem de repede că dacă ceva părea prea bun ca să fie adevărat, de regulă chiar aşa era. Nici nu lipisem bine pleoapele când s-a dat prima alarmă. Normal că habar nu aveam ce să facem la auzul acelei comezi. Aşa că am sărit din pat şi ne uitam, buimaci, unii la alţii. Asta i-a înfuriat cumpli pe „veterani”, care au început să strige la noi să ne echipăm cât mai repede. Atunci am aflat că un pompier bine instruit trebuia să fie în haine şi bocanci în cincisprezece secunde şi că acelaşi super-erou trebuia să se dezechipeze în cinci. După ce ne-au dat de vreo zece ori comenzile de echipare şi dezechipare şi au strigat la noi ca la cei din urmă viermi de pe pământ,”veteranii” s-au decis să ne lase, totuşi să „prindem” măcar două-trei ore de somn.
Ora cinci jumătate dimineaţa ne-a adus trezirea brutală şi ieşirea (în pas alergător) la înviorare. Început lejer, cu câteva zeci de ture de teren, câteva zeci de genuflexiuni şi pentru bună dispoziţie, flotări urmate de pasul broscuţei. În momentul în care am isprăvit prima înviorare din viaţa de cătană, aveam deja o drăguţă de febră musculară. Din curte, în pas alergător, am fost duşi la spălător. Am aflat cu acest prilej că în armată chiar şi spălatul se executa în cadenţă: vă spălaţi pe mâna stângă, vă spălaţi pe mâna dreaptă, vă spălaţi pe obrazul stâng, vă spălaţi pe obrazul de drept, vă spălaţi pe…sculă. Urmau: luaţi periuţa, puneţi pastă, spălaţi dinţii, scuturaţi periuţa şi la dormitor fuga marş! După ce ne echipam (pentru că înviorarea se făcea în izmene), fuga marş mergeam la sala de mese. Aici am făcut cunoştinţă cu delicatesele care aveau să-mi bucure stomacul în următoarele luni. Vestitul ceai cu iz de rom şi adaos de bromură de potasiu (nu ştiu cum, dar nu avea efect!), telemeaua cu 60 la sută sare, peştele oceanic, conservele expirate, fasolea cu pietricele, varza cu viermişori ori orezul de trei ori pe zi.
Prima oră de instrucţie a început promiţător:
-Băi gogarini, ni se adresa sergentul cu opt clase, plin de bube pe faţă, la comanda „drepţi” nu mai mişcă nici copilul în pizda mă-si-i. Aţi înţeles?
-Am înţeles, strigam noi, cuprinşi de adânca înţelegere a artei militare. Von Klausewitz făcuse mulţi discipoli în unităţile noastre, după cum aveam să vedem curând.
-Aţi înţeles pe dracu’!
După ore întregi de „la stân-ga, la dreap-ta, la stânga-npre-jur, pentru luptă cul-cat!”, am avut o mica pauză de gustare, după care am luat-o de la capăt, până la ora la care, fuga-marş, am mers la sala de mese, pentru prânz.
Prima zi a trecut în aceeaşi notă, cu precizarea că după amiaza am luat şi furtunele la întins şi la rulat, până am rămas fără salivă în gură. Trebuia dat zdravăn, să se desfăşoare toţi cei douăzeci de metri de furtun tip C, să nu se uite capătul cu racordul din aluminiu la fraierul care l-a aruncat (explicaţia savantă a sergentului!).
Seara, după masă, am avut o oră de învăţământ politico-ideologic, după care, fuga-marş, a urmat acelaşi ritual de la spălător, cu spălatul în cadenţă (atunci am în început să ma îndoiesc de faptul că sergenţii aveau măcar vaga idee că şi picioarele ar fi trebuit spălate, dar şi alte părţi anatomice).
După ce am executat echipări şi dezechipări încă vreun ceas, am lovit precum nişte scânduri, saltelele şi am adormit instantaneu. Nu a fost sortit însă a ne odihni. Un nătărău de fruntaş din ciclul doi se întorsese în acea noapte din permisie şi avea idei proprii asupra modului în care trebuia să se prezinte dormitorul. A urlat comanda de „alarmă” şi a început să lovească pe cine prindea la îndemână. Mama lui era, pare-se, bolnavă acasă şi de vină erau nenorociţii de bibani pe care îi găsise dormind. Numai intervenţia subofiţerului de serviciu pe companie a făcut ca acea seară să nu înregistreze nici o victimă în rândurile noastre. Atunci l-am urât pe idiotul acela cum nu mai urâsem pe nimeni pe lumea asta şi chiar cred că am fost la distanţă de câteva secunde de a-l rupe în bătaie. Mult mai târziu, peste ani, mi-a fost mila de el. Pentru că, undeva în adâncul sufletului, am fost convins că şi-a luat-o de mai multe ori în viaţă şi probabil că alcoolul i-a distrus si bruma aceea de suflet primitiv pe care o mai avea.

Am trăit momente cumplite în timpul trecerii mele prin oastea română. Am salvat oameni, am scos cadavre din foc, am văzut colegi pierzându-şi viaţa, am fost ars pe faţă şi aproape că mi-am pierdut vederea şi…multe altele. Privind în urmă, nu pot decât să mă simt solidar cu acei care îşi riscă viaţa în permanenţă pentru salvarea altora şi pentru păstrarea bunurilor lor, neuitând nici o clipă că în ciuda tuturor încercărilor, am purtat cu mândrie acea haină. Pe vremuri, în ziua de 13 septembrie era zi festivă în unităţile noastre. Mai ştia lumea de eroii din Dealul Spirii şi de sacrificiile lor. Iar militarii aveau mâncare mai bună şi câte un pahar de vin ori o tărie pe lângă ea. Celor din vechime, celor din ziua de azi, amintirilor încă vii: onoare şi respect!

Vânător-culegător

O luasem zdravăn în bot. Mai plastic de atât nu mă pot exprima. Mă simţeam murdărit, trădat în toată inocenţa şi bunătatea pe care o mai aveam, în ciuda venerabilei vârste de 25 de ani. Întâi a fost extrem de greu de digerat lucrul în sine, mai apoi a fost greu de tot să mă adun şi să îmi dau şuturi în fund, să mă conving că va mai fi ceva viaţa pe Pământ şi poate că merita să văd cam care era treaba. Ca urmare, mi-am zis că dacă nu îmi ieşise deloc cu faţa mea de băiat bun, puteam încerca oricând o schimbare în peisaj. Puteam deveni bad boy.
Şi cred că cineva pe sus (ori pe jos) mi-a văzut frământările şi mi-a netezit calea. Ştiu… Sună ca şi cum fabulez, dar…
De mic mi-au plăcut femeile. Şi nu ştiu cum se face, dar mai tot timpul, până pe la 26 de ani, m-am uitat cu jind la cele cu cel puţin câţiva ani mai mari decât mine. Asta nu înseamnă că neglijam vârstele mai fragede. Primele pupăceli fierbinţi datau de la grădiniţă, când cu un lăudabil spirit egalitar, o înghesuiam într-un colţ ba pe Getuţa, ba pe Graţiela căutându-le gingaş guriţele. Odată ajuns la şcoală, ţinte au devenit, pentru o vreme, ba Anca, ba Gabi. Mai apoi cred că s-a trezit în mine spiritul bărbătesc ancestral, care definea pe sapiens fosilis drept vânător-culegător. Descoperisem voluptatea vânătorii şi emoţia doborârii ţintei. Numai că sportul ăsta mă lăsa, de multe ori, descumpănit. Aşa vor fi simţit şi străbunii când, pornind după câte un vânat cu pene frumoase, ori cu blanuri lucitoare, descopereau dedesubt ceva deloc incitant. Şi îşi mâncau acea captură însă nu se mândrea cu trofeul. Şi cred că tot la fel ca cei vechi, cele mai tulburătoare gânduri le aveam în legătură cu ceea ce nu putusem captura. Aveam inorogii mei, tigrii mei tasmanieni ori păsările mele de foc…
„Croşetam” cu trei femei, toate mai în vârstă decât mine. Era, în acel moment, materializarea visului meu despre cum ar putea arăta raiul pentru un bărbat. Nici un fel de obligaţii, de nici o parte. Mâncare bună, răsfăţ, sex, plecat când vrut, venit când putut, fără explicaţii. E drept că slăbisem ca un motan în săptămâna brânzei şi colegii mă şi vedeaun murind înfipt, dar nu aş fi schimbat starea de fapt, pentru nimic în lume.
Numai că în ciuda faptului că îi oferisem din toate, poate chiar mai mult decât avea nevoie şi putea duce, instinctul meu de vânător se trezise din nou. Însă nu întotdeauna vânătorul are curajul a-şi întinde plasa, ori a lua în cătare următoarea ţintă. Cu atât mai mult cu cât lucrul ăsta îi pare complicat peste măsură…
Ce te faci când descoperi că cineva care ţi-a fost pe aproape tot timpul, aproape sub nasul tău, devine ca peste noapte, din boboc, lebădă graţioasă? Cum reacţionezi când îţi dai seama că te cunoaşte prea bine, cu toate bunele şi relele tale pentru a putea da un start unei relaţii? Îţi ţeşi plasă nouă, îţi iei straie poleite, ascuţi săgeţile, sperând că poate de data asta…?
Nu am avut curaj să fac nimic din toate astea, temându-mă nu de zădărnicia încercării, cât de golul ce ar fi putut apărea după. Al meu ori al ei. Nu ştiu dacă lăsând lucrurile aşa precum erau am făcut bine sau rău. Poate datoram amândorura ceva mai mult decât ce aduseseră ani de zile în care ne loviserăm accidental, precum electronii.
Zilele vânătorii s-au dus de mult. A rămas pasărea mea de foc…

Cursul de deschidere se terminase. Amfiteatrul era ticsit şi toată lumea se înghesuia către ieşiri. Era vară şi căldura ne toropise pe toţi, aşa că o bere rece ar fi fost ceea ce şi medicul ar fi recomandat. Am ajuns lângă uşă şi „prinzând” cu coada ochiului şirul de fete care se înghesuiau una în alta, dornice s-o şteargă cât mai repede, m-a făcut să deschid larg uşa, să mă trag puţin într-o parte şi să le fac, cu gesturi de agent de circulaţie, semn că pot ieşi. Am aşteptat răbdător ca întreg stolul de gureşe să îşi ia tălpăşiţa, după care am ieşit şi eu. De aici a vea să mi se tragă…
Ziua următoare ne-am văzut împărţiţi pe grupe de studiu şi după ce ne-am luat orarele, ne-am dus care încotro. La ieşire am zăbovit din nou, dând întâietate colegelor. Era o altă zi de arşiţă în Bucureşti şi gândul la o plimbare printre construcţiile încinse nu mă prea atrăgea. Cu atât mai puţin mă atrăgea însă camera mea din cămin unde temperatura era de cuptor. Aşa că, dintre două rele l-am ales pe cel mai convenabil. Ştiam de pe vremea cătăniei câteva locuri unde puteam găsi o bere bună şi linişte, aşa că m-am îndreptat spre staţia de metrou.
-Chiar eşti un tip inabordabil sau aşa vrei să pari, se auzi de undeva, din spatele meu, o voce care chiar suna destul de bine. M-am întors şi am cântărit posesoarea şi mi-am zis că nu era deloc de lăsat în drum. Ba chiar îmi părea bună-rău!
-Dacă te vei uita la mine, mai ales din profil, vei vedea că sunt un dur şi că ceea ce se vede e şi pe dinăuntru, m-am dat eu cocoş.
-Te-am cântărit şi ai ieşit pozitiv la evaluarea mea. Şi mi-a întins mâna, spunându-şi numele. am întins şi eu mâna şi m-am prezentat:
-Mihai cel Groaznic ot Suceava.
-Vai, avem şi simţul umorului! Şi mai bine, a zis ea. Cred că nu te superi dacă vin cu tine, a zis ea, privind pe sub gene, cu acel aer al femeii care se ştie plăcută şi aşteaptă de la tine nimic altceva decât să te aşezi cuminte în şirul admiratorilor cu inimi frânte. Nu prea m-am încadrat.
-Îmi propusesem să merg cu gândurile mele undeva, unde să face ceva regulă între ele.
-Ei, cum e înghesuială deja pe acolo, nu se va simţi şi prezenţa mea, a continuat, dovedind că era obişnuită să facă doar ceea ce dorea.
-Dacă nu ţi-e frică, atunci e ok.
-Te-am remarcat ieri, când ai ţinut uşa şi ai invitat fetele să iasă. Mi-am spus: iată un gentleman. Azi ai făcut acelaşi lucru. Nu te-ai băgat în vorbă neîntrebat şi nu te-ai băgat în faţă să fii şef de grupă.
-E felul meu de a fi distant. Sau poate doar felul în care am fost educat. Una ori alta. Poţi alege.
-Îmi place să cred că aşa eşti educat.
Ei bine, după două sau trei zile ne-am mutat împreună în aceeaşi cameră. La ea. Colega ei de cameră avea un tip la Politehnică, aşa că toate s-au aranjat cum nu se putea mai bine. Până atunci ne atinseserăm foarte puţin şi de sărutat nici nu a fost vorba. În prima noastră noapte împreună, când în sfârşit am luat iniţiativa, primul sărut s-a terminat cu un leşin. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că tipa atât de sigură pe ea, mândră şi obişnuită să aibă controlul la toate nu a fost sărutată (cu simţ de răspundere) niciodată. Recunosc că în ciuda pregătirii mele ca salvator, din cătănie, situaţia m-a cam blocat. M-am recules totuşi şi am stropit-o cu apă, am ventilat-o, i-am tras vreo două pălmuţe, până am adus-o în simţiri. După ce i-a mai venit inimioara la loc, a pornit-o pe panta confesiunilor şi aşa am aflat că nu fusese atinsă deloc, pe nicăieri până la mine. În mintea mea era confuzie totală. Eram tentat să las totul baltă şi să îmi văd de drum. Nu eram gata de o relaţie care să mă implice mai mult decât nivelul epidermei. Şi totuşi m-am dus cu capul înainte, fără a asculta semnalele de larmă care urlau de-a dreptul, strigându-mi: vezi că te arzi!
Săptămânile următoare am fost precum doi cărăbuşi. Insecte studiind Kama-Sutra. Cum rămâneam singuri, cum ne încleştam sălbatici, dornici a ne tot descoperi, fără odihnă, fără mâncare, fără nevoia de a mai vedea pe altcineva. Şi al naibii, dar de unde îmi propusesem să culeg doar rodul ce mi se oferise, m-am trezit atât de cuprins de ea încât fiecare ceas în care nu eram împreună devenea de-a dreptul dureros fizic.
Atunci când mi-a zis „Mihaiu’, să ştii că eu vreau să mă mărit cu tine”, am înlemnit. Pentru că chiar dacă trăiam voluptatea şi intensitatea acelei relaţii, gândul meu nu ajunsese până acolo. Văzusem zeci de motive pentru care să nu… Numai că, aşa precum am mai zis-o de atâtea ori, un bărbat îndrăgostit, e un animal iraţional. Aşa că, atunci când a venit în târgul Sucevei pentru prima dată şi a dat ochii cu ai mei, m-a cerut de bărbat.

Am dus-o împreună mai bine de doi ani, în care am tot făcut naveta din nord în sud şi invers. Ceea ce a părut atât de intens s-a terminat cu un mare fâs. Atunci am învăţat că dacă nu vrei să îţi strici relaţia, nu trebuie să faci surpriza de a veni acasă neanunţat. Ai putea găsi ceva care să te facă să vezi viaţa cu alţi ochi… Aşa că…un telefon…

0 lume nouă

Se ridică într-un cot şi privi femeia care dormea alături. În odaie o lumină galbenă, pală, crea umbre ireale. Prin perdeaua trasă peste geamul întredeschis, se vedea o strălucire bolnăvicioasă. Se gândi, fără voie, la o fecioară pe moarte.
Aerul era greu dar îi era lene să coboare, pentru a deschide larg fereastra. În plus, nu voia să facă nici o mişcare care ar fi putut-o trezi.
0 privi îndelung, fără a simţi trecerea timpului şi în colţul gurii lui apăru un zâmbet duios. Faţa lui devenise de multă vreme colţuroasă; aproape că uitase să râdă şi acum se descoperi amintindu-şi că şi asta făcea parte din emoţiile omeneşti. Era atâta vreme de când pribegea; îşi purtase paşii fără a şti ce căuta de fapt, în atâtea locuri.
Plecase de atâtea ori în miez de noapte fără ca nimeni să-l ştie şi fără ca el însuşi să ştie încotro se îndrepta. De fiecare dată lăsase în urmă o femeie dormind, visând la ceea ce el i-ar fi adus spre a-i împlini viaţa. Niciodată nu putuse să se trezească două zile în şir, lângă aceeaşi femeie. Avea oroare de creme, bigudiuri, vopsele…trucuri femeieşti ale căror menire era să le facă dorite cât mai multă vreme. Tremura chiar numai la gândul că ar fi putut vedea o femeie aranjându-şi lenjeria numai pentru a-i plăcea lui. Tot ceea ce tindea să devină obicei, familiarism, îl speria şi fugea cu mult înainte ca acest lucru să se întâmple.
Mulţi îl numeau cabotin, alţii stricat, alţii spuneau doar, dându-şi coate,”armăsar”;unii îl urau, la fel cum alţii îi copiau felul în care se purta şi vorbea. Mulţi negau chiar faptul că exista, sau, că existase. Niciodată nu se oprise însă să vorbească cu niciunii. Nu teama că s-ar fi descoperit, nu teama că s-ar fi arătat aşa cum era, vulnerabil şi nici de teamă că ar fi realizat cât de singur era, îl împiedeca să facă asta, cât lenea. Credea sincer că nu merita efortul şi că indiferent ce ar fi spus, ar fi fost în zadar. Acoperi cu băgare de seamă torsul dezvelit al femeii şi ,instinctiv, ea se apropie şi mai mult de el, căutându-i prezenţa. Îşi puse mâna grea pe umărul ei şi îi mângâie carnea fierbinte….
Ce ciudat…Trecuseră deja atâtea zile şi nu-l agasa când îşi simţea umărul pe care capul ei îşi căuta somnul, amorţit de nemişcare. Trupul lui obişnuit să sară din pat în miez de noapte şi s-o pornească la drum, căuta acum căldura trupului ei, dându-se pradă voluptăţii pe care, instinctiv sau calculat, ea i-o alimenta. Îşi trecu mâna peste barba nerasă de atâta timp şi se pomeni gândindu-se la rănile pe care părul lui aspru le provoca pielii ei fine, de fiecare dată când îi căuta îmbrăţişarea… Se pomeni căutând şi inventând cuvinte. Sonoritaţi ciudate, care să facă sufletul ei să tresară, inima ei să cânte, ochii ei să strige de bucurie. Nu i se mai părea fără rost să vorbească şi se descoperea acultându-se. Aproape că îşi uitase vocea, aproape că uitase că mai poate vorbi. Vorbele ce şi le vor fi spus tinerii Veronei, ori Dante, Beatricei, marele Will Doamnei lui Brune, prindeau viaţă, dansau în jurul lui, deveneau realităţi. Ca şi cum aceleaşi resorturi le-ar fi animat spiritele spre a ajunge în acelaşi loc.
De multe ori se temuse să vorbească. Îi repugna ridiculul şi crezuse că tot ceea ce era important, esenţa a ceea ce e şi va fi, s-a spus deja. De la primul Cuvânt al Creatorului, de la vorbele profeţilor şi ale nebunilor, până la cuvintele dulcege cântate de flaşnetarul de la colţul străzii, trecuseră eternităţi, existenţe, stări. Tot ce-i omenesc fusese deja întors pe toate feţele, enunţat, citit, tălmăcit, răstalmacit, deci, la ce bun? lar acum, zâmbind, se pomeni încercând în gând, rime. Îi era teamă să îşi pună diagnosticul. Ura precizia, mai ales când era vorba de ceva atât de superfluu cum e sufletul omenesc. Forme, tipare…nu fac decât să limiteze gândirea, să dea margini micimii unor aşa-zise spirite. Ca orice individ care fusese prea practic spre a fi cu capul în nori, dar prea leneş spre a deveni pragmatic, se temea să dea un nume stării ce-1 cuprinsese.
Se crispa gândindu-se că ceva s-ar putea întâmpla şi minunea lui ar fi dispărut, lăsându-l singur şi gol şi pentru prima dată simţi durere şi panică acută. Putea simţi ghionţii inimii pulsânde de-a dreptul în gât şi în timpane.
Şi nu ar fi putut, sub nici o formă să spună ce îl durea. Dar totul era atât de acut şi atât de profund… şi de nou ! Ar fi mângâiat-o, ar fi umplut-o de sărutări, dar nu voia să îi strice somnul. Îi plăcea abandonul total în care ea trecuse.
Undeva departe, Soarele se zbătea să-şi facă loc pe cer. Părea că totul încremenise şi părea că şi sunetele aşteptau, suspendate, tăcute, semnul unui nevăzut dirijor spre a se lăsa auzite, marcând astfel începutul unei zile noi.
În odaie, lucrurile căpătau alte forme, alte dimensiuni. Îi păruserămai apropiate,mai intime şi mai prietenoase în umbra nopţii.
Se lăsă încet lângă trupul a cărui respiraţie se auzea regulat. 0 stare de moleşeală îl inunda şi nici nu simţi când adormi…
Ceva mai târziu, doi ochi ce abia se lăsaseră sărutaţi de lumina crudă a dimineţii îl priveau cu drag. 0 palmă îi mângâie obrazul neras şi un sărut din vârful buzelor i se lipi de tâmplă…
0 nouă lume începuse…..

Precum Ulisse

„Ulissse nu a existat!”…Bătrânul ce sta la masă, alături de mine,a spus asta ca pentru el, suficient de tare totuşi, pentru a fi auzit. Apoi a repetat : „Ulisse nu a existat. Şi ei cred că da…”Imi părea ciudată, uitându-mă la el,obstinaţia cu care repeta aceste vorbe. Ca şi cum n-ar fi vorbit singur,ca şi cum ar fi avut sau ar fi căutat un interlocutor. Mi-am tras scaunul lângă al lui şi după ce am facut semn ospatarului să repete comanda pentru amândoi, şi pentru mine şi pentru bătrân, 1-am întrebat:
-Ai spus ceva prietene?
-Da…Uite, de atâta vreme, Ulisse înfierbântă minţile tuturor celor care îi citesc peripeţiile, dar nimeni nu ştie că nimic, dar absolut nimic nu e adevărat.
-Nu te supăra, tu ştii cumva mai bine ce s-a întâmplat? E vorba de mii de ani…
-Fireşte că ştiu….Uită-te la mine. Ştiu, poate cel mai bine ce e adevărat şi ce nu.
-Atunci, cum nu ne alungă nimeni din cârciumă, crezi că îmi poţi povesti mai multe despre asta?
-Dacă ai timp şi rezişti suficient de bine la băutură, da…
Nu a început să povesteasca imediat. A încălzit paharul de coniac între palme, a luat o sorbitură mică, savurând gustul băuturii, pe cerul gurii şi şi-a aprins, tacticos, o ţigară, apoi, timp de câteva minute nu a făcut decât să privească, undeva, unde numai ochii minţii lui puteau bate.
Avea o faţa frumoasă, încă, deşi vârsta sculptase zdravăn în ea. Poate tocmai ridurile, ca nişte ape, pe faţa lui curată, îi dădeau acea aură atrăgătoare. Barba albă, pieptănată îngrijit, îl făcea să semene cu acei bătrâni din cărţile pentru copii. ….
„A fost odată, un tânăr care credea că nici o piedică nu îl va opri din drumul lui, că va fi mereu puternic şi că bătrâneţea îl va ocoli mereu”….Aşa începe povestea pe care ţi-o voi spune… Numai că, aşa cum se întâmplă de atâtea ori, acel tânâr, în momentul în care trebuia să decidă ceva important pentru viaţa lui, ezita şi de obicei, lucrurile se întamplau altfel decât îşi dorise el, iniţial, să se fi întâmplat…
Deşi zeii îi dăduseră suficientă minte pe care să o folosească, curajul lui se oprea întotdeauna în …imaginaţie. Era poate frica să facă lucruri ale căror urmări ar fi putut rămâne definitive. Gândind prea mult la urmări, lăsa timpul să treacă şi ceea ce era frumos în mintea lui, nu prindea niciodată rod, pentru că nici măcar nu avea curajul de a începe. Prea bun pentru a se lua de gât cu cei ce deja hotărau pentru el, prea generos pentru a da peste mână celor care, era evident, îl furau, s-a trezit într-o zi că tot ceea ce îşi visase şi tot ceea ce îşi dorise de la viaţă, nu îi aparţinea…
A tras un fum din tigară şi a mai luat o gură din paharul de coniac, după care a reînceput…
-Ştii care e culmea aceste monumentale minciuni?
-Doar dacă mi-o vei spune…
-Ei bine,Ulisse nu a plecat niciodată de acasă. Doar de câteva ori, prin sate vecine, dar atâta tot.
-Bine, dar călătoriile, aventurile, faptele eroice, femeile ce 1-au dorit…
-Poveşti, dragul meu…doar poveşti. Tu nu ai proiectat niciodată, în mintea ta, lucruri pe care ai fi vrut să le faci, dar nu ai putut sau nu ai avut puterea să le doreşti suficient, asupra altei persoane, care să aibă temeritatea ce ţie ţi-a lipsit? Poveştile lui, sunt, în fapt, ceea ce NU a făcut deşi şi-a dorit să facă.
-Bine, dar Ulise a fost un norocos. A avut o soţie frumoasă şi fidelă. Un veşnic model al cinstei şi fidelităţii conjugale…Nu-i de colo să aştepţi aşa cum legenda zice, vreme de mai bine de douăzeci de ani, ca soţul să ţi se întoarcă acasă; şi asta fără a te fi atins un alt bărbat în afara soţului…
-Vrei să ştii de Penelopa? Ei, Penelopa a fost o fată destul de drăguţă. Ajunsă la 17 ani, părinţii ei, care erau destul de înstăriţi, s-au gândit să o mărite cu cineva care să îi asigure o viaţa liniştită, fără surprize. Devenise evident că fata nu urma să devină nici o gospodină straşnică, nici o mamă model. În plus, tendinţa ei spre lenevie, ar fi putut face ca mai târziu, când toţi ar fi aflat de această meteahnă a ei, să le fie mult mai greu să o mărite sau să trebuiască să îi dea o zestre mai mare…
Blând şi supus, Ulisse s-a dovedit alegerea perfectă. Chemat de părinţii lui şi pus în faţa unui conclav ce îi cuprindea şi pe părinţii Penelopei, băiatul nu a putu spune NU. Şi uite aşa s-a trezit însurat, flăcăul de aproape 19 ani. Şi nu numai cu Penelopa, ci şi cu familia ei. Pentru că, din clipa în care preoţii satului i-au unit pe cei doi, rudele fetei au devenit prezenţe permanente în casa tinerei familii. Unchi, veri, mătuşi, nepoţi, se perindau pentru a le da sfaturi şi a-i îndmma. În felul asta, în timp,Ulise prinse drag de a sta mai degrabă în taverna din vecinătatea casei, bând vin, decât în patul lui.
-Bine, dar soţia lui ce spunea despre asta?
-Soţia lui era mulţumită că nimeni nu o certa pentru gunoiul care stătea, zile întregi, după uşă, pentru mâncarea care mirosea de multe ori a ars. Nimeni nu băga de seamă că deşi tânără şi destul de frumuşică, nu se îngrijea şi arăta şleampătă şi îmbătrânită.
-Dar dragostea lor?
-Care dragoste prietene? Ulise nu avea parte de ceea ce se cheamă tandreţe. Când se întâmpla să fie în intimitate cu soţia lui, totul era la fel de fad ca întreaga ei făptură. Sau poate, ca a lui. Telemah s-a născut, putem spune, aproape accidental….
-Bine, dar omul ăsta nu a simţit niciodată, nimic, pentru nimeni? Inima lui nu a bătut mai repede în preajma niciunei femei? Nu pot crede că un bărbat, în special unul tânăr, poate rămane imun la ceea ce se cheamă dragoste.
-Ba i s-a întâmplat şi lui….Trecuseră aproape şase ani de când era însurat. Şi…s-a întâmplat să apară, în satul lor, o văduvă tânără. Frumoasă, de o frumuseţe aparte, nespecifică locului, Circe, avea tot ceea ce un bărbat, cât de cusurgiu ar fi fost, şi-ar fi putut dori de la o femeie. Era, pe lânga o gospodină desăvârşită şi o femeie deosebit de tandră, anticipativă, cu o sensibilitate ce nu era la locul ei în acele vremuri…Nu e de mirare, deci, că în scurt timp aproape toţi bărbaţii satului au făcut pasiuni aprinse pentru ea…Râmâne , însă, un mister cum s-a întâmplat ca ei să îi placă tocmai de Ulisse, omul pe seama căruia se faceau atâtea glume, omul pe care mai toţi tindeau să îl încalece…
Ce să îţi spun? Cât timp a ţinut legătura lor, chiar şi eroul nostru se schimbase. Devenise mai hotărât, mai voluntar şi începuse chiar un mic negoţ care îi aducea un venit destul de frumuşel. Deschisese ochii şi băgase de seamă chiar şi catastrofa mariajului său. Începuse a se gândi serios să-şi lase baltă familia (cât de numeroasă era…) şi să plece cu Circe, în lume.
-De ce s-a zis că această femeie era vrăjitoare şi că 1-a ţinut pe Ulisse lângă ea doar cu puterile sale nepamânteşti?
-Ei, de ce? Când cineva tulbură liniştea unei comunităţi, când cumetrele se trezesc ameninţate în siguranţa lor conjugală, atunci se unesc, natural, împotriva intrusei pentru a o îndepărta. Uită, temporar , pricini vechi, găsind adevarata voluptate într-o atare cauză. Iţi poti da seama că, în acele timpuri, nimic nu era mai uşor decât să acuzi pe cineva de vrăjitorie. Răi şi ignoranţi, oamenii dau ghes să îşi astâmpere setea de sânge, chiar dacă cel sau cea incriminată nu are nici o culpă. Mai ales bărbaţii care s-au văzut loviţi în orgoliul lor, de refuzurile ei de a le fi devenit metresă, s-au trezit, peste noapte ca cei mai mari apărători ai moralei, tradiţiei şi zeităţilor casnice…
-Şi ce s-a întâmplat pe urmă? Cum s-a sfârşit relaţia lor?
-Aşa cum se termină întotdeauna, când ai de a face cu un bărbat slab… Femeile au reuşit să îşi întărâte bărbaţii şi împreună, au alungat-o, aruncând cu pietre după ea…
-Şi Ulisse unde era,în timpul ăsta?
-La crâşmă. Plângea neputinţa de a ieşi, odată pentru totdeauna, din acea mocirlă, care, ştia prea bine, îl trăgea la fund. Îşi bea visurile de a fugi cu ea şi a începe o viaţă adevărată.
-Şi nu a facut nimic pentru a o ajuta?
-Absolut nimic, în afară de a plânge, ca cea mai bicisnică dintre femei… Câteva săptămâni după aceea a ţinut-o tot într-o beţie, pentru ca, la urmă încercând să uite lipsa curajului de a înfrunta orice pentru dragostea lui, să termine spunând, asemeni celorlalţi, că Circe fusese o vrăjitoare. Conştiinţa lui putea dormi liniştită. El nu avea nimic de a face cu ceea ce se întamplase. Zeii se distrasera şi atâta tot…
A mai aprins o ţigară din care a tras cu sete…
-Ce îmi poţi spune de ciclop, de Polifem? De unde istoria asta? Şi asta e tot născocire?
-Şi încă ce născocire! Doamne…Asta cu siguranţă o să îţi placă…. Ţi-am spus deja că Ulisse petrecea o grămadă de timp prin taveme. Ei bine, de la o vreme, un vecin care a băgat de seama că Penelopa era mai mult singură acasă, a prins a îi face dese vizite…Nu se poate spune că a fost o pasiune devastatoare, dar un bărbat care să te asculte şi cu care să împarţi puţină intimitate, chiar de era chior de ochi, era mai bun decât nimic. Şi uite aşa a dus-o Penelopa noastră, vreme destul de lungă în tandreţuri cu vecinul Polifem….
-Dar Ulisse nu a băgat de seamă că nevasta îi cam punea coame?
-Ba, cam băgase el de seamă, dar nu a reacţionat decât târziu, când amândouă perechi de părinţi l-au chemat la o discuţie despre datoria lui de a îşi apăra căminul. Din nou, zeii casnici aveau un cuvânt greu de spus…
-Şi cum s-a terminat povestea? L-a ucis, aşa cum se spune?
-Nu, nu tocmai, deşi bătaia care i-a administrat-o a fost destul de serioasă. Cu toate că era o fire paşnică, în clipa în care a dat în Polifem, Ulisse a dat drumul la toată obida adunată în ani întregi de închistare şi de reprimare a oricărei dorinţe şi emoţii. Pumnii lui au cam îndoit cocoaşa vecinului, care, vreme îndelungată nu a mai putut ieşi din casă…iar când a făcut-o, a făcut-o pentru a se duce într-un sat vecin, unde s-a însurat mai apoi cu o femeie cam trecută dar foarte înstărită.
-S-au apropiat cei doi, după această ispravă?
-Pentru o vreme au fost ceva, ceva mai apropiaţi, însă, în muţenia lui, neavând puterea să discute deschis despre ceea ce îi rodea sufletul, Ulisse nu a reuşit să treacă niciodată pragul adevăratei intimităţi a ceea ce ar fi trebuit să fie, totuşi, căminul lui…
-Mi-e greu să cred, totuşi,că nu a navigat niciodată, că nu a urcat nicicând la bordul unei bărci,că briza nu i-a bătut niciodată obrazul…
-Poate ca a urcat într-o barcă. Dar numai în gând…Ithaca era locul unde i-ar fi plăcut să se fi născut şi nu acel sat obscur, de munte, în care toţi ţineau capre şi se îngrijeau de măslini. După plecarea din sat a lui Polifem, în acea casă s-a mutat un bâtrân orb, tare ciudat, care, se zicea, călătorise toată viaţa lui, pe toate mările. Îşi petrecea timpul stând la aceeaşi masă ,în tavernă, povestind cui ar fi stat să îl asculte şi să îi cumpere o cană cu vin, întâmplări din viaţa lui. Avea o memorie bună, bătrânul şi era înzestrat pentru a povesti, aşa că, în scurt timp Ulisse a devenit cel mai înfocat ascultător al lui. Bătrânul era tot ceea ce el nu ştiuse a fi…
-Bine, dar având, totuşi o minte destul de bună,de iscoditoare, realizând dezastrul din viaţa lui, îmi închipui că a făcut tot ce a putut pentru a îi deschide calea fiului său, să îi deschidă ochii în aşa fel încât să evite capcanele pe care viaţa i le-ar fi întins.
-Aşa ar fi fost firesc, însă, nu a făcut nimic nici în direcţia asta.
-De ce?
-Stii cum se întâmplă de atâtea ori în viaţă, când faci ceva doar de dragul de a fi făcut? Ei bine, fiul lui, după cum ţi-am spus deja, nu a fost tocmai fructul dragostei, pasiunii. În el, Ulisse nu a lăsat virilitatea, inteligenţa, nimic din ceea ce i-ar fi putut da drept zestre puiului de om. A contribuit doar cu sămânţa şi atâta tot. Telemah era, deci, produsul genetic al tatălui lui, dar în întregime produsul „spiritual” al mamei şi al familiei acesteia…
-Totuşi, copiii vin cu un dat în lume. Acel dat ar fi putut da roade într-o zi..
-Nu înţelegi că acel copil nu avea nimic? Incă din primele zile de viaţă devenise evident…A fost bolnăvicios, fricos, mincinos. Nu îi plăcea compania copiilor şi a crescut sălbatic şi sălbăticit, departe de tot ceea ce 1-ar fi putut face sociabil. La şcoală nu 1-a atras nimic în mod special şi nu de puţine ori, profesorul trebuia să îl trezească din somn. Tatăl lui? Era cel mai mare necunoscut pentru el. Nu îi lega nimic, dar absolut nimic. În plus, îl şi ocolea mereu, evitând orice contact cu el. In ochii lui nu era decât acel ratat bun de nimic de care îi vorbeau rudele mamei lui.
Când crescuse ceva mai măricel, Ulisse îi propuse să îl trimită la o rudă ceva mai îndepărtată, care i-ar fi desluşit calea armelor. Erau vremuri glorioase… Refuzul a fost mai mult decât categoric. Prefera să tândălească cu indivizi fără căpătâi, să trăiască din ciupeli, decât să aibă ceva stabil în viaţa lui. Până şi prima vizită la o femeie a fost o catastrofă, alegându-se cu o boală lumească. Băiatul era catastrofă totală, ţi-o spun eu…
-Cum a sfârşit Ulisse?
-Cum să sfârşeascâ? Avea aproape 60 de ani când s-a dus spre tărâmurile zeilor. Şi s-a dus la fel de liniştit precum a trăit. Nimeni nu 1-a ştiut vreodată bolnav. Când nu s-a arătat la crâşmă, la ora obişnuită, pentru o poveste şi un vin, au ştiut că s-a întâmplat ceva cu el. S-au dus acasă şi 1-au găsit. Murise în somn. Nimic eroic nici în asta…
-Buuuun, acum spune-mi de unde ştii dumneata toate astea .Cum se face că toate îţi sunt atât de familiare?
-Cum să nu ştiu, prietene de o seară, care ai avut plăcerea să îmi cumperi de băut şi să mă asculţi? Cum să nu ştiu când, Ulisse sunt eu??? Aşa am fost atunci, aşa am fost mai târziu şi mai târziu şi tot aşa am rămas până în ziua de astăzi… Istoria sau istoriile, precum vezi, se repetă. Şi ştii care e lucrul cel mai înfricoşător? Că în fapt nu învăţăm niciodată, nimic…. Imi făcu, ştrengăreşte, cu ochiul şi ca şi cum ar fi cărat toate veacurile în spate se ridică şi plecă, purtându-şi pipa între dinţi…

Ultimele clipe ale unui cuceritor
De câteva zile aproape că nu se mai putea mişca. Slujnica, o femeie rumenă şi încă frumoasă, îi aducea totul la pat. Numai când trupul îi amintea de anumite necesităţi, se mai ridica, cu chiu cu vai, pentru a merge afară. Ar fi fost culmea umilinţei să aştepte să i se vină cu ţucalul la pat…Ultimul rabat pe care bărbăţia lui l-ar fi putut face la condiţia de demnitate. Stătea întins, adunându-şi respiraţia. Accese de tuse îl chinuiau de o bucată de vreme şi după câte o criză simţea întotdeauna nevoia să stea, fără să facă nimic. Nici măcar să citească, pentru că până şi cititul devenise o povarâ. De scris, nu mai reuşise să scrie nimic, de luni de zile. Îşi începuse memoriile şi constata că, în ciuda anilor trecuţi, memoria îi era, încă, fidelă. Poate singura facultate ce îi rămăsese fidelă. Se întreba care va fi soarta acelor memorii şi ce se va întâmpla după ce el va fi plecat. Camera vâdea o delăsare voită. Singurul lucru care strălucea de curăţenie era oglinda, semn că stâpânul casei sau altcineva era sau fusese o persoană care zăbovise zilnic, vreme îndelungată, în faţa ei, gătindu-se. Halatul ce îmbrăca trupul neputincios acum, apucase şi vremuri mai bune. Mătasea de pe revere şi de la manşete se mâncase de prea îndelungată folosinţă, în schimb, postavul moale rezistase timpului şi ţinea, încă, de cald. Lângă el se afla o oglinjoara mică, pe care o luă şi începu să studieze ce vedea în ea, ca şi cum ar fi fost vorba de un străin… Obrazul altădată atât de curat şi sănătos, era acum străbătut de vinişoare roşii-vineţii, ca o ţesătură. Favoriţii pe care şi-i lăsase să crească la bătrâneţe îi încadrau, zburliţi, faţa, cu o culoare care-l făcea să pară murdar, neîngrijit….0chii…0chii lui atât de luminoşi altădată, se priveau în apele oglinzii şi se descopereau opaci şi urduroşi. Nasul, chinuit de folosinţa îndelungată a batistei, se înfăţişa congestionat, cu o culoare nenaturală. Buzele? Bucăţile acestea de carne crăpată erau buzele lui? Cum ar putea săruta un sân de femeie, Doamne, cu asemenea răni? Mustaţa i se rărise şi nu mai era de tare multă vreme semn al virilităţii lui sălbatice, dar în acelaşi timp, rafinate. Deschise gura şi îşi privi dantura tocită….Unde erau banchetele cu mâncăruri sofisticate, unde erau separeurile în care îşi ducea victimele, mereu altele, muşcând senzual din trupurile lor? Atât de diferite şi atât de asemănătoare. Răspundeau setei lui de senzualitate, de posesiune, cu setea lor de tandreţe, de a fi posedate. Nume…Chipuri…Amintiri…Le lăsase aproape pe toate, în memoriile lui. Silind memoria să facă atâţia paşi înapoi, în timp, retrăia, dureros, farâmele existenţei lui. Aşa îi părea acum…că nici nu începuse bine să trăiască şi că povestea vieţii lui nu adunase între coperţile ei decât câteva fragmente. Se simţea frustrat…Ca şi cum cineva îi furase viaţa, aruncându-l direct în mizeria şi neputinţele senectuţii…
Din odaia învecinată se auzeau zgomote casnice. Francoise , pesemne că încerca să pună în ordine toate vechiturile de acolo…

Îi era recunoscător acestei femei între două vârste, care-l lua aşa cum era, cu toate ciudăţeniile lui de om ascuns, supărat pe lume, pe Dumnezeu şi pe viaţă. Îi gătea excelent, fără pretenţii, curat şi sănătos. Îl tachina, deseori, când îi aducea vreo zeamă grasă, de găină, că ea nu ştia să gătească aşa ca la Curte, dar spera că Domnul o va ierta. Şi el o ierta, pentru că totul era atât de gustos…
Îşi cuprinse, cu privirea, întreaga odaie. Probabil că era cea mai dezordonată cameră din toată casa dar dăduse dispoziţii ferme ca nimeni să nu atingă nimic de acolo.
Debaraua pentru haine era ticsită de tunici ce-şi plimbaseră splendoarea pe la curţile europene, de peruci în care, dacă nu ar fi fost Francoise, de mult s-ar fi ciubărit moliile, de pantofi şi cizme care bătuseră trotuarele capitalelor ori colburile provinciilor. Mai avea chiar şi hainele cu care fugise din închisoare, din Veneţia, mărturii ale acelei perioade nefericite din viaţa lui.

În sertarele comodelor, brelocuri din aur, inele, ceasuri, dormeau uitate laolaltă cu peniţe, piepteni sau ace de cravată. Atât de inutile toate, acum… 0 avere pentru atâţia oameni, lucruri fără de preţ pentru el. Ca şi el, aceste obiecte avuseseră perioada lor de glorie şi tot ca şi el, erau menite să îşi găsească pacea în uitare…
Cât de ciudată păruse câţiva ani în urmă retragerea lui la ţară…Era încă în putere, (deşi semne evidente îl avertizau ce va urma ). În momentul în care se hotarâse să plece aşa, fără a spune nimic ,nimănui, fără ceremonii de rămas bun, fară lacrimi, fară vorbe de regret… Când băgase de seamă pentru prima dată cum înfloreau pomii în livada lui, începuse să creadă că tot ce trăise până atunci fusese o glumă. Nimic nu se putea compara cu ceea ce Natura îi dezvăluia cu fiecare zi care trecea. Cât timp se mai putuse ţine singur în şa, îşi începea ziua cu lungi plimbări prin pădure, peste dealuri…Lăsa calul să pască şi petrecea ceasuri întregi sub câte un copac, ascultând glasul vântului, al apei, al păsărilor, al gâzelor, al…tăcerii. Erau momente în care toate încremeneau şi lăsau doar vocea Tăcerii să se audă. Şi, Doamne, nu era nimic mai frumos… Dar şi acele vremuri trecuseră şi începuse să nu se mai poată ţine de acest obicei, de a călări şi din ziua în care nu a mai fost în stare să iasă singur, a început să dispreţuiască lucrurile care, cu doar puţină vreme în urmă le adora.
Francoise se mişca eficientă de colo-colo. Urmărind-o, simţi ceva întâmplându-se cu trupul lui.
Senzaţii crezute moarte îl încercau acum şi se trezi dorind-o pe acea femeie. 0 chemă la el şi îşi întinse o mâna spre ea. Femeia, care crezu că vrea să îi spună ceva şi nu e în stare, se apropie şi când capul ei ajunse lângă al lui, se pomeni înşfăcatâ cu o vigoare de care nu-l mai credea în stare şi trântită alături de stăpânul ei, pe pat. Nici nu apucase să se dezmeticească şi îi simţi mâinile atingând-o peste tot, cautând să trezească în ea ,acei fiori ai poftei trupeşti. Deodată totul încetă. Ea crezu că el obosise şi aştepta să vadă ce va urma, fară a mai opune vreo rezistenţă. Câteva clipe mai rămase aşa, răstumată, cu fustele în sus, după care se ridică în capul oaselor şi-1 văzu fără semn de viaţă.

II atinse uşor, îl palpă, îi ascultă inima, după care izbucni în plâns. Se ridică iute şi aduse o lumânare pe care o aprinse la căpătâiul lui… Aşa pleca din lume unul dintre cei mai mari cuceritor de inimi Aşa se ducea Giaccomo Cassanova…sau poate eram eu…sau poate tu???

A naibii ce-mi plăcea Ruxandra! De fiecare dată când o întâlneam prin oraş se lăsa cu oftaturi înăbuşite în pernă şi umflături dureroase în pantaloni. Numai că nu mă dădusem niciodată la ea. Era prietena unul prieten şi cum ţineam la un anumit cod al onoarei, chiestia asta era una dintre cele pe care nu i le faci unui prieten.
Era una dintre acele zile cenuşii ale unei ierni în care ninsese mult şi zăpada nu mai apucase niciodată să se topească decât pe străzile intens circulate. Între blocuri deplasarea era de-a dreptul sport extrem. Veneam de la serviciu şi eram cu mult mai preocupat să nu dau cu fundul de treptele dintre blocuri, decât să mai uit în jur, atunci când mai că ne-am izbit unul în celălalt.
-E un semn, a zis ea! Planeta a complotat să ne aducă faţă în faţă, să ne vedem, că altfel probabil că nu am fi fost în stare, a zis ea, cu al ei zâmbet la care visam.
-Probabil. Unul dintr-ăla care zice: „atenţie accidente” zic eu. Eram destul de vineţiu la faţă (că era şi un frig de trosneau copacii…), ba chiar îmi puteam vedea vârful nasului virând spre o culoare pe care nu eram în stare s-o identific. Îmi venea să mă evapor, să nu mă mai vadă aşa cum arătam.
-Ce faci deseară? m-a întrebat, înfingându-şi criminal privirea în ochii mei şi zâmbind enervant de veselă. Hai pe la mine! Te aştept pe la vreo şapte, da? a continuat fără a-mi da vreo şansă să caut un motiv s-o refuz. Iar când a mai pus şi mânuţa înmănuşată pe mâna mea, care se sudase de fierul balustradei, mi-a dat peste cap orice mecanism de autoapărare şi m-a făcut să accept.
-Ne-am înţeles, da? Te aştept cu un vin fiert! Pa!

Ziua, câtă a mai rămas, a fost iute înghiţită de întuneric încă de pe la cinci. Am avut noroc de apa călie de pe conducte şi mi-am făcut un duş. Am zăbovit în jur de un minut jumătate în faţa oglinzii, să îmi aranjez buclele părului, mi-am dat cu un fâs de parfum bărbătesc, luat de la poloni din parcare de la Bucovina, după care m-am luat la trântă cu nămeţii. Când am ajuns, eram îngheţat la picioare şi ud fleaşcă pe sub haine. Dar la Ruxandra era cald şi bine. Un radiator electric mare făcea de ruşine caloriferul anemic din cameră.
Copila era spectaculoasă. Îmi venea să mă ridic după fiecare lucruşor pe care îl făcea şi precum membrii juriilor de la marile competiţii internaţionale, să ridic cartonul cu nota zece pe el. Colanţii pe care îi purta se lipiseră exact acolo unde (nu) trebuia şi complimentau nişte forme şi aşa fără de reproş într-o manieră pe care o simţeam până…în vârful capului.
-Am nişte casete noi. Le vedem? a zis ea, arătându-mi teancul de video casete VHS de pe măsuţă.
Ce aş fi putut zice? Orice era bine-venit atât timp cât mai împărţeam acelaşi spaţiu cu ea. Aşa că, ne-am aşezat pe canapea şi am început să ne uităm la filme. Cred că trecuse de miezul nopţii când, atinsă de oboseală(?) s-a întins, pisicoasă, în poala mea.
-Dacă vin ai tăi şi te găsesc aşa, am pus-o, i-am zis.
-Fără grijă! Ai mei sunt la o nuntă şi vin mâine pe la prânz, mi-a zis, privindu-mă cu ochişorii ceva mai mici, dar cu acelaşi zâmbet care mă topea.
După altă jumătate de casetă s-a întins din nou şi mi-a zis:
-Mihai, tu nu eşti obosit?
-Cam sunt. Şi mâine trebuie să merg şi la serviciu. (Era în vremurile vechi şi uneori, cum era cazul de data aceea, lucram şi duminica).
-Păi, atunci, nu crezi că ar fi mai bine să ne băgăm în pat? m-a întrebat ca şi cum era cea mai firească întrebare din lume. Haide! Pune stop la casetă şi bagă-te în pat, lângă mine.
Eu? Mă ştiţi, nu-i aşa? Ce puteam face? Cum să refuz o aşa rugăminte? Mi-am amintit că nu cu multă vreme în urmă, pe când slujisem în oştirea română, eram în stare să mă dezbrac în cinci, până la zece secunde, aşa că am căutat să îmi „bat” recordul, ajungând între scutece cu mult înainte de a procesa mintal ceea ce trăiam…
Cred că era în jur de cinci jumătate dimineaţa când ceva nelămurit mi-a urlat în creier: trezeşte-te, Gherase! Şi m-am trezit. Pe scările blocului se auzeau nişte voci şi în curând mi s-a părut că aud zgomot de chei în faţa uşii apartamentului Ruxandrei. ALARMĂ! Creierul mi-a strigat că în armată mă îmbrăcam în cincisprezece secunde! Am sărit din pat, mi-am tras budigăii pe mine şi apoi pantalonii. Din fugă mi-am tras puloverul peste cap şi am dat fuga să îmi iau paltonul şi ghetele din hol. Cu restul lucrurilor făcute sul sub braţ, m-am îndreptat către balcon şi am deschis geamul. În urma mea, Ruxandra începea să facă cunoştinţă cu realitatea momentului, părând cu totul confuză. Nu era timp de tandreţuri, de pupici pe fugă, ori vorbe de alint. Fără nici o ezitare am sărit peste marginea balconului şi am aterizat într-un morman de zăpadă ce îmi ajungea până la brâu. Dură aterizare. Răceala zăpezii am simţit-o până în măduva oaselor şi pentru o clipă am crezut că urma să mă transform într-un sloi instantaneu. Dar m-am mobilizat şi după ce am ieşit din zăpadă, mi-am pus ghetele (fără ciorapi, normal) şi mi-am tras restul hainelor, cu chiu, cu vai, pe mine. Doar câţiva paşi am făcut şi am dat nas în nas cu o patrulă. Miliţienii ieşiseră şi ei, destul de somnoroşi, de pe unde se adăpostiseră peste noapte (eu unul suspectam internatul din apropiere). S-au uitat la mine, s-au uitat la blocul din spatele meu şi la geamul deschis de la etaj şi mi-au făcut cu ochiul. Nu eram, probabil, singurul care scurtase traseul de ieşire dintr-un bloc…
Cu Ruxandra am mai văzut vreo două filme, după care s-a mutat din târgul nostru şi nu am mai auzit nimic despre ea. Uneori, când îmi simt tălpile îngheţate, îmi mai apare în minte, cu acelaşi zâmbet larg.

Probably some are more of a doctor than others…

Many of us have it already as a routine: there’s an interview, some more talks after that and then it comes the moment when, having a contract with a Cruise Line, we start gathering the required papers for joining the ship. So in a matter of days or weeks we have to have our criminal record, all kind of SCTW certificates in order and then we go for the medical…
Recently, after having an interview with one of the concession on one of the major lines, I had the weird surprise to be asked to go to another country to have the medical examination, as the only „certified” doctor in Romania left the clinic where he used to work and no replacement for him. Odd isn’t it?
Maybe, after I would curse continuously for few days, I would end up on going to Serbia for that examination, if I would not know for sure that the company asking for this nonsense is located in UK. And this is the country that became the final destination for many thousands of Romanian doctors and nurses. Most of them working in the most important hospitals in the country or being part of some important research teams.
So I said to myself: „wait a minute! Romanian doctors are good enough to take care of the British patients in the UK, their studies are worthy for all research teams, but the ones left home are not the same kind of doctors? Are they less trustworthy and less trained then the others? Are they unable to check some laboratory tests and have a thorough consult for someone who’s going to work on board of a ship?” And I gave myself the answer: „they are no less doctors than the ones working abroad. We do trust them any time we need their help. So…let that Company live with it’s absurd rules which I do find them, from many points of view, discriminatory, and find something else. And I did so.
But the question is still valid. I know that all kind of organization try to cover themselves against all kind of situations that might occur while people work on board of ships. But only recognizing a doctor for a country is just too much (in this case is less!).
So I think this is a statement that all should be respected for the work they’re doing and these kind of little (or big) unions including companies, recruiters, agents, doctors should not forget that their work fully depends on people like me and tens of thousands more. And in the same way I thought I should not encourage something I really believe as unfair, some others might think too.

La cîteva strângeri de mană distanţă

Un bun amic îmi zicea, nu demult, că datorită faptului că avem posibilitatea de a călători mai mult şi de a lega relaţii de amiciţie virtuală, ne aflăm la numai câteva strângeri de mână distanţă de câte o persoană foarte influentă, într-un mediu sau altul. De exemplu preşedintele Americii. Şi pentru că vorba are mult mai multă greutate atunci când e urmată de un exemplu, Ovidiu a luat-o bob cu bob. El e amic cu mine. Deci ne dăm mâna de câte ori ne vedem, într-o strângere bărbătească. Eu am avut ocazia să-l cunosc pe Steve Forbes care se numără printre prietenii şi sfătuitorii lui Donald Trump, cu care, normal, de câte ori se întâlneşte, dă mâna. Prin urmare, print-un lanţ foarte scurt, Ovidiu se află la numai trei strângeri de mână distanţă de Trump. După cum amicii lui se află cu numai un loc mai jos, ei dând mâna cu Ovidiu, care dă mâna cu mine, care am dat mâna cu Steve Forbes, care dă mâna cu Trump. Amuzant, dar atât de adevărat.
Descoperim deodată că prin tot ce au adus ultimele zeci de ani, nu numai distanţele geografice au dobândit alte dimensiuni, ci şi cele ale relaţiilor umane. Şi din acest punct începem să filosofăm. Am câştigat, oare, cu adevărat, datorită saltului tehnlogic sau am pierdut? Cât de profunde mai sunt relaţiile între oameni şi care sunt motivaţiile legăturilor ce se stabilesc în acestă zonă de intersecţie dintre uman şi digital?
Până una-alta, sunt bucuros că am avut ocazia să întâlnesc „în carne şi oase” mai multe personalităţi politice, artistice ori ale lumii afacerilor. Şi la fel de bucuros sunt de faptul că în lista mea de prieteni din mediul on line se afle doar persoane pe care chiar le cunosc şi cu care am lucruri în comun, chiar dacă în vreo câteva cazuri încă nu ne-am întâlnit faţă în faţă.
Mai jos, câteva personalităţi care se află la câteva strângeri de mână distanţă de amicii mei.
Sam Nujoma, primul preşedinte, fondatorul Namibiei moderne, Alessandra Mussolini, nepoata lui Il Duce, şi fondatoarea partidului Naţional Conservator din Italia, Steve Forbes, tăticul publicaţiilor Forbes.

 

Tinereţe…ouă creţe

Ca orice poveste, ar trebui să înceapă cu „a fost odată”… Dar nu începe aşa, chiar dacă peste treizeci de ani au trecut ca un fum peste momente de care îmi amintesc zâmbind, ca şi cum nici nu s-ar fi întâmplat în această viaţă şi clipa pe care o trăiesc încercând să evadez cât mai des din traiul de zi cu zi. Voi începe cu „se zice că”… Astfel fiecare cititor va acorda credit (sau nu), rândurilor ce urmează, în funcţie de cât de dispus este să se încreadă în memoria ori fantezia mea.

Orice unitate militară, ca de altminteri orice altă unitate civilă din lumea asta are propriile tradiţii. Unele cunoscute de toată lumea, altele de un număr foarte restrâns; un fel de cerc al iniţiaţilor. Nu se putea ca tocmai noi să nu avem aşa ceva. Era un jurnal de poveste. În fapt, un caiet de vreo câteva zeci de file (la care, în timp se adăugaseră şi altele, lipite pe ici, pe colo) cu numere de telefon şi adrese. Până aici, nimic deosebit. Numai că adresele respective erau ale unor fătuci ori femei foarte măritate, cărora le plăcea să iasă cu purtători de haine militare. Şi nu ştiu cum se făcea, dar ieşirile se terminau, de câte ori era posibil, cu sex. Liber ca visurile noastre de tot felul, ori plătit la fel ca orice alt lucru pe care ni-l luam din magazine ori din piaţă. Sex care uneori lăsa amintiri dureroase, care treceau cu grămezi de antibiotice, vizite pe la ginecologi ori însurători forţate.
Tot tradiţia cerea ca acel caiet să rămână la unul dintre furierii Statului Major, om care, în ochii fiecărui biban (care ajungea să cunoască taina) din unitate era cel puţin la fel de important în lumea aceasta precum vechii păstrători ai sigiliilor regale. Când am ajuns, ca nou biban, în curs de iniţiere în tainele birocraţiei complexe şi rigide ale unei unităţi militare, cel pe care urma să-l înlocuiesc în momentul lăsării lui la vatră deţinea râvnitul şi pizmuitul rol de păstrător al comorilor. Dacă sâmbăta, pe la prânz, când cadrele plecau deja spre case şi rămâneau doar ofiţerii şi subofiţerii de permanenţă, numărul celor care se perindau pe la uşa biroului nostru era surprinzător de mare, era doar pentru că, înainte de a pleca în învoiri ori scurte permisii, băieţii voiau ceva cu care să meargă la sigur. Ca urmare, veneau la noi la birou şi Cristi, ca un mare maestru al vreunei secte oculte, cerceta caietul cu pagini de culoare dubioasă şi extrăgea de acolo premiul potrivit celui care avea nevoie de o adresă ori un număr de telefon. Cei mai norocoşi beneficiau şi de precizările confidenţiale ale notelor adăugate în timp în dreptul numelor respective. Menţiuni de genul felului în care îi plăcea să i se vorbească, ori să fie tratată în intimitate erau stimulii care făceau ca imaginaţia ostaşului gata de ieşire în oraş să zboare către tărâmurile râvnite ale libertăţilor fără oprelişti. Şi numai cei consideraţi de încredere ajunseseră să ştie despre caiet. Alţii, care erau fie căsătoriţi, fie în relaţii foarte solide cu fete de acasă, e posibil să nici nu fi auzit măcar de o aşa găselniţă.
Caietul era o lectură fascinantă. Regret de multe ori că nu am făcut copie a lui, pe care să o recitesc azi, după mai bine de treizeci de ani de la acele momente. Probabil că numele scrise acolo ar fi însemnat mult pentru pres de scandal din zilele tinereţilor noastre (dacă ar fi existat presă de scandal!), dar la mijlocul anilor ’80 nu erau decât cifrurile unor combinaţii rapide şi fără durere de cap.
Era către sfârşitul stagiului meu militar când am rămas pentru o perioada singur păstrător al mult-râvnitei taine şi am decis să apelez un număr de telefon din acel caiet, aflat pentru moment în păstrarea mea. Eram Marele Maestru. Trezorierul promiselor bucurii. Aveam mai multe fătuci cu care „croşetam” în paralel de un an, dar era una dintre acele zile în care ai chef să faci o poznă, nu să respecţi sfaturile bune ale bunicii.  Am zis că era cazul să uit de Carmen ori de Monica, de Lili ori Alexandra şi să îndrăznesc să…îndrăznesc a face altceva. Aşa că, după ce am răsfoit caietul, am ales un nume care intriga. Nu mai auzisem acel nume şi l-am găsit suficient de interesant cât să mă facă să ridic receptorul şi să sun.
Ooooo. Nu voi uita niciodată felul în care am simţit în vintre reverberaţiile vocii ei. Avea în glas ceva lasciv şi misterios. Un timbru şi o tonalitate care subjuga. Mai aveam puţin şi aş fi simţit cum m-aş fi transformat într-un căţeluş ce ar fi început să dea, cuminte, din coadă, în aşteptarea mult-promisului os. Şi am vorbit…o grămadă. Câte în lună şi în stele. Era foarte citită şi frecventa regulat teatrele şi Opera din Bucureşti. Era spontană. Părea să aibă replică pentru orice, încă înainte de a-mi expus până la capăt gândul, ori provocarea. Ce mai! Cu adevărat o senzaţie! Aşa se face că, după ce am încins telefonul, am convenit să ne vedem în după amiaza următoare la una dintre gurile unei staţii de metrou.
Numai că nu a fost să fie aşa…Ziua următoare a adus un incendiu puternic la care au acţionat forţele mai multor companii din Bucureşti şi cum şeful meu direct a fost convocat să conducă interveţia, am fost şi l-am luat de acasă cu maşina operativă şi mi-am petrecut toată după amiaza, până seara târziu, la locul incendiului. Am ajuns la sediu ud şi rebegit. Am sunat imediat după ce mi-am schimbat hainele şi mi-am cerut scuze. Şi nu numai o dată. Voiam să o văd, să o cunosc (în câte feluri se va fi putut) şi să îmi scriu în minte propriile mele note despre ea; după…
Nici a doua întâlnire pe care ne-am dat-o nu s-a mai întâmplat. Cu numai câteva ceasuri înainte de a ne vedea (de data asta la Universitate, la fântâna arteziană) a trebuit să plec într-o scurtă misiune. Urmarea? Alt telefon de scuze. Şi cumva şi mai multă încrâncenare din partea mea. Era ca şi cum cineva îmi punea piedici. Aşa vedeam în acele momente…După ce mi-am turnat în cap alte ocale de cenuşă, am reuşit să cădem de acord şi asupra celei de-a treia întâlniri. Mi-am şi spus, încrezător, că întotdeauna a treia oară orice încercare e cu noroc. Numai că…din nou nu a fost să fie. O nouă misiune, un alt drum lung, terminat târziu, după miezul nopţii au curmat speranţa mea de a mă întâlni cu purtătoarea acelui nume care mă atrăsese, posesoare acelei voci care mă fascina. Urmarea? Am renunţat. Decenţa îmi spunea că după ce ai lăsat o femeie cu ochii în soare de trei ori, nu mai ai cum să îndrăzneşti a deschide gura cerând un al patrulea rendez-vous.
A trecut timpul precum o părere şi m-am trezit că mai aveam vreo două săptămâni până la lăsarea la vatră. Aproape că uitasem de şirul de întâmplări ciudate legate de eşecul meu de a o întâlni pe acea femeie misterioasă care, din moment ce avea numele în jurnalul nostru, prefera relaţii scurte şi intense cu militari în termen. Simţeam deja în nări mirosul aerului de acasă. Numai că nu a fost să uit de tot. Şi asta pentru că, într-o bună zi, intrând în birou după ce fusesem la poşta noastră secretă să ridic corespondenţa, şeful meu s-a uita la mine şi a început să râdă într-un fel destul de ciudat. După care mi-a zis, cumva tandru, ca un tată al cărui fiu face o boacănă: curvarule. Eu? Ce să zic? Nu puteam zice nimic, având vreo câteva muşte pe căciulă. El? Continua să râdă şi să îmi zică din când în când: „Curvarule! Strici fetele oamenilor! le faci copii!” Eu? În momentul în care am auzit cuvântul „copii” m-am schimbat la faţă şi am început să zâmbesc galben şi tâmp.
După ce s-a săturat să mă tachineze, şeful (Dumnezeu să îl odihnească) îmi zice:
-Băi Gherase, a fost pe aici una cu numele…. şi a întrebat de tine. Ofiţerul de serviciu de la poartă te-a căutat şi după ce i-am zis că eşti în misiune, mi-a zis că trebuie să văd ceva şi că e urgent. Şi m-am dus. Frumoasă fată, moldovene! Da’ de ce naiba te-ai apucat de făcut copii de la vârsta asta?
-Ce copii, şefu’? Nici nu am văzut-o vreodată. Am vorbit doar la telefon de câteva ori şi de fiecare dată când a trebuit să ma întâlnesc cu ea, a trebuit să plec în misiune.
-Măi băiatule, ea avea un nou născut în braţe. Când am văzut-o, m-am gândit că aşa cum sunteţi voi, moldovenii, iubăreţi, ai uitat de tine şi ai pus-o de un copil. Aşa că i-am zis că nu mai eşti la noi în unitate şi că tocmai te-am transferat la tine acasă.
-Şi ea ce a zis.
-Ce să zică? Mi-a mulţumit, cam pleoştită şi a plecat. Cred că tocmai te-am salvat de la o situaţie penibilă. Şi de un copil care nu e al tău.
-Mulţumesc tovarăşe maior. Zău că e aşa precum vă zic.
-Hai mă, că am fost cu toţii tineri odată. La vârsta asta puţine sunt greşelile care nu se pot îndrepta…
Maiorul, şeful meu, a plecat de multă vreme într-o lume care, ne place s-o credem, e mai bună decât cea în care trăim. Amintirea lui a rămas la fel de dragă sufletului meu. Căutările mele de mânz bezmetic m-au tot purtat de colo-colo, încercând să găsesc ceva ce nici eu nu aş fi fost în stare să definesc. Iar femeile pe care am reuşit (ori nu…) să le cunosc în această viaţă au avut rolul lor, deloc de neglijat, în devenirea bărbatului care scrie aceste rânduri.

Peninsula Yucatan…Mă apropiam de coastele mexicane şi, ciudat, în urechi îmi răsuna vocea lui Florian Pittiş însoţind imaginile din documentarele pe care le urmăream avid, sâmbătă de sâmbătă, la Teleenciclopedia. Ele au fost cele care m-au facut să caut să aflu mai multe despre maiasi,
incasi, azteci, olmeci, tolteci. Ele au fost cele care au făcut să simt, dramatatic, tragedia acestor civilizaţii, dispărute; unele, în numele unor alte religii, altele, din cauze înca neelucidate,altela, mult mai prozaic, din cauza bolilor şi mizeriei aduse cu ei de conquistadori.
Enrique, ghidul nostru,era mândru că în sângele lui curgea ,în proporţie de 80% sânge maiaş. Diferenţa de 20 de procente e contibuţie azteca, din partea bunicii dinspra tată…
Situl e aşezat la circa 100 kilometri de locul în care am debarcat- Playa del Carmen. Aceasta distanţă am străbătut-o în aproximativ 45 de minute, pe autostrada tăiată în mijlocul pădurii tropicale ce acoperă din abundentă peninsula şi la alţi circa 150 de kilometri de alt loc sacru al civilizaţiei maiaşe: Chichen Itza. De-a lungul acestui drum,o mulţime de mici staţiuni care oferă la preţuri ridicul de mici (pentru buzunarul occidentalului) tot confortul necesar unei vacanţe de vis, departe de tumultul urban, punând în valoare ceea ce Natura a dăruit cu atâta generozitate: soare tot timpul anului,apa limpede de culoarea smaraldului şi nisip fin.
Vechea aşezare sacră e înconjurată din trei părţi de pădure ,doar partea estica având deschidere spre ocean. Accesul de face prin şase porţi înguste care permit doar trecerea unei persoane ,îngreunând accesul unor eventuali musafiri nepoftiţi. Cei ce au gândit arhitectura locului, cu sute de ani în urmă au fost foarte atenţi la detaliile privind securitatea şi intimitatea oraşului.
Transpus în atmosfera locului, am putut aproape vedea, cu ochii minţii, înaltii preoţi de la Tulum făptuind sacrificiile umane ritualice (Enrique îmi spune ca acestea au fost impuse de tolteci,care au stapânit vremelnic peninsula, nefiind ritualuri aparţinând vechilor maiaşi, dar înpământenite dupa cele două sute de ani de stăpânire toltecă) ,scoţând inima celui jertfit zeilor şi înaltând-o spre cer.
Tulum, asezare sacră, nu primea dincolo de zidurile ei muritorii de rând. Porţile puteau fi trecute doar de anumiţi nobili şi de înalţi preoţi.Templele ridicate în interiorul acestei imense aşezări fortificate erau destinate, nu numai scopului religios ci şi ştiinţei. Astronomia, matematicile, istoria, trăiau laolaltă cu zeităţile maiaşe. M-am întrebat încă o dată cum au realizat toate cele ce levedeam în faţa ochilor fără a avea noţiunea de număr nul. Cum arăta matematica lor fără cifra zero.
Mai bine de treizeci de ani le-au trebuit spaniolilor pentru a învinge opoziţia îndărjită a fiilor peninsulei. De îndată ce s-au văzut stăpâni ai locului, au jefuit sanctuarele,au distrus toate scrierile aflate aici (distrugând mărturiile a ceva mai bine de o mie de ani de istorie civilizată),au făcut una cu pământul statuile şi au mutilat bazoreliefurile, în special cele care înfăţişau zeităti maiaşe. De altminteri, prigoana împotiva maiaşilor, acuzaţi de idolatrie, a fost cumplită. Imense ruguri au ars zi şi noapte, transformând în cenusă trupurile mândrilor învinşi. (Din nou în mumele religiei iubirii aproapelui…) Cei ce au scăpat acestui cumplit măcel s-au retras în junglă sau în munţi. Descendentii lor trăiesc şi astăzi,în general departe de aşezările urbane şi se îndeletnicesc aproape în totalitate, cu agricultura.Nişte omuleţi de circa 1,50-1,60 metri, cu părul negru,foarte lucios, şi trăsături mongoloide pregnante.
Am avut norocul să văd câţiva tineri, urmaşi ai maiaşilor, executând un complicat dans al Soarelui. Aşezaţi pe un platou circular, plasat în vârful unui stâlp înalt, de circa 15 metri, platou care se poate roti,după ce au cântat un cântec asemenea unei lungi tânguri de jale, au început să învârtă discul pe care se aflau şi apoi să coboare încet,legaţi de sfori prinse de glazne, continuând rotaţia, până au atins solul.
Păşind pe dalele de coral am meditat la cumplita soartă a atâtor civilizaţii căzute pradă ,de-a lungul secolelor, rapacităţii aşa ziselor mari puteri (mereu altele ,sortite,ironic,la rândul lor să dispară).
Uitat vreme de peste 200 de ani şi acoperit de junglă,Tulum a fost redescoperit în secolul al 19-lea de Edward Herbert Thompson.(Acelaşi care a regăsit ,mai apoi,şi oraşul pierdut Chichen Itza).
Din anii 70 acesta e loc continuu de pererinaj pentru localnici sau pentru curioşii veniţi de aiurea. În timpul echinocţiului de vară şi a solstiţiului de toamnă, pentru câteva clipe ,Soarele pătrunde printr-una din fantele practicate în pereţii unuia dintre temple, marcând locul astrului zilei pe o imensa hartă celestă…Ultima dată acest eveniment a fost urmărit, la faţa locului ,de aproape 40 de mii de curioşi.
Şi dacă în momentul în care am lăsat în urmă zidurile triste azi, nu mi-am scuturat praful adunat pe haine ,e pentru că nu am vrut să trezesc pe cei pierduţi în colbul adus de războaie şi toată distrugerea pe care acestea au adus-o.
Nu am cum descrie nici amplasarea în teren a templelor, a observatoarelor,ori a terenului unde se juca ”jocul cu mingea” pentru că nu mi-am propus să vad acest loc cu gândul de a-l descrie mai târziu. Am făcut o grămadă de poze şi am căutat să “prind” cât mai multe de la Enrique. Care Enrique a fost de-a dreptul impresionat să constate că ştiam de Quetzalcoatl, de faptul că mayaşii erau adoratori ai Soarelui, că au fost mai multe perioade în evoluţia statului maya, chiar dacă nu eram în stare să delimitez în timp , cu exactitate, acele perioade. Ca urmare, mi-a dat mai multă atenţie decât celorlalţi din grup. Tot el mi-a arătat zona în care se aflau câteva vestite peşteri inundate, numite cenote, ţinte ale aventurierilor şi vânătorilor de comori din lumea toată. În acel moment nu puteam avea acces la cenote întrucât guvernul provinciei Quintana Roo, unde se află Tulum, s-a văzut silit a lua măsuri drastice de protecţie împotriva braconierilor de relicve care , în căutarea artefactelor, distrug indicii importante pentru oamenii de ştiinţă, aflate pe teritoriul siturilor, sau în afara lor, în zone care, conform folclorului local, ar fi posibil să se mai găsească câte ceva din vestitul aur al mayaşilor. Au fost distruse basoreliefuri în spatele cărora s-a crezut că ar fi existat încăperi ascunse, s-au dinamitat porţiuni din aceste cenote unde, în timpul ritualurilor, mayaşii ar fi aruncat aur pentru îmbunarea zeilor apelor. Apa potabilă reprezintă o mare problemă în această zonă de coastă şi provine în general din surse subterane.
Am pomenit de jocul cu mingea. Acesta se juca de către două echipe care adunau cei mai puternici şi mai virtuoşi fii ai mayaşilor. Era asemănător fotbalului, numai că mingea trebuia să fie trecută prin nişte inele aflate pe pereţii terenului. Echipa care câştiga era jertfită mai apoi zeilor, considerându-se că numai cei mai viteji vor fi fost ascultaţi de zei şi vor fi avut suficientă influenţă pentru a obţine bunăvoinţa lor. Imediat mi-a venit în minte faptul că dacii , strămoşii noştri, alegeau la fel, dintre cei mai virtuoşi şi mai viteji tineri, pentru a-şi trimite soli la Zamolxis.
Toată această zonă prin care mi-am purtat paşii era straşnic păzită de trupe regulate ale armatei mexicane. Nu numai pentru a descuraja eventuale jafuri asupra turiştilor cât mai ales pentru paza acestui sit de o mare însemnătate pentru istoria Mexicului şi a lumii.
Pe drumul spre întoarcere am oprit în mai multe locuri, pe drum şi am vizitat un mic atelier unde se prelucra onixul şi se făceau mici statuete cu influenţă mayaşă, bijuterii sau talismane din acest mineral şi din argint. Am mâncat la o familie de mexicani şi au fost deosebit de încântaţi că mi-au plăcut turtiţele lor din porumb, coapte pe plită şi fasolea cu care m-au ospătat. Dacă nu ar fi avut trăsături deosebite de cei din Bădeuţiul copilăriei mele, aş fi spus că aveam de a face cu ţărani de-ai noştri. Aveau pantaloni albi, de bumbac , asemănători iţarilor noştri şi cămăşi cu cusătura ca pe la noi. Şi faptul că am dat peste cap vreo patru –cinci degetare de tequila fără a mă strâmba mi-a adus un oarece prestigiu în ochii lor. Le-am zis ca era tequila lor “ardente” , dar că pe la noi, avem ceva şi mai şi… Şi am citit în ochii lor o doză de îndoială.

Întâlnire cu giganţii

Juneau…Oraşul capitală al statului Alaska…În jur de 35-40 de mii de locuitori permanenţi, ceva mai mulţi în timpul sezonului de afaceri şi pescuit (aprilie-septembrie), răspândiţi pe o arie de circa 3 mii de mile pătrate (e imens!!!). Un aeroprt , cu o singură cursă internaţională. Preţul mediu al unei case cu loc de parcare lângă ea, peste un sfert de milion de dolari. (oricum, Alaska e cel mai scump loc dintre toate statele nord-amer

icane).
Aceste date seci servesc drept introducere pentru ceea ce va urma. Cine citeşte rândurile de mai sus,

nu se aşteaptă la cine-ştie-ce experienţă legată de acest oraş. Pentru mine, personal, a fost locul unor trăiri unice.
M-am trezit mult mai devreme decât imi propusesem. Am ieşit pe punte şi am fost uşor dezamăgit de felul în care acea zi începea.
Ceaţa învăluia aproape totul în jurul vasului (Summit) şi o uşoară bură cernea din cer. Era, după toate aparenţele, o dimineaţă tipică pentru Alaska. Am fost pe punctul de a renunţa la programul ce mi-l făcusem, dar,mi-am zis că dacă nu o făceam atunci, poate nu voi mai fi avut o a doua şansă, deci…cu toată viteza înainte.
Mi-am umplut buzunarele cu filme, mi-am luat şi o cameră digitală cu mine şi m-am dus la autocarul care aştepta să ne ducă la o altă destinaţie, de unde urma să ne îmbarcăm pe o şalupă, pentru a încerca o întâlnire cu balenele care vieţuiesc în zonă.
Un drum de circa 40 de minute printr-o pădure care are noroc că e plasată acolo unde e plasată, altfel o măcelăreau cei de la Romsilva sau noii proprietari de pădure…Un asfalt, neted ca în palmă…Nu poţi să nu observi lucrurile astea. Acolo se poate vedea limpede unde se duc banii publici.
„Orca”, o şalupă ceva mai mare, cu două motoare extrem de puternice, ne aştepta, legănându-se pe valuri, ca o raţă uriaşă. Urcăm la bord, şi după intructajul de rigoare, privind procedurile ce trebuie urmate în caz de accident pe mare , precum şi o scurtă comunicare referitoare la protecţia mediului (nu se aruncă nimic, absolut nimic în apă, nu se hrănesc peştii sau alte vieţuitoare libere-urăsc cuvântul sălbatice, întrucât numai omul e sălbatic), am pornit.

Dintre nori, Soarele începuse şă-şi arate, nehotărât, razele roşiatice. Am stat pe punte , primind drept în faţă loviturile vântului şi ale stropilor de apă aproape îngheţaţi, pe care „Orca” îi împrăştia înaintând.
De multe ori m-am întrebat ce anume i-a mânat pe oameni dincolo de întinderile de apă, despre care nu ştiau nimic. Mai ales în acele condiţii de navigaţie de la începuturi. Fără propulsie independentă, fără instrumente, hărţi, computere şi GPS. Nici măcar cu o cocă a navei cât de cât rezistentă… Mă întrebam, iar, în acele momente ce a fost în în minţile şi sufletele acelor nebuni cutezători. Pentru că, recunosc, deşi m-am preumblat o grămadă de ani pe mări şi oceane, mă tem de apă. Sunt un semn de pământ (taur) şi tot cee ce nu e ferm sub picioarele mele îmi creează o senzaţie de disconfort şi mă face excesiv de prudent.
Furat de gânduri, nu am observat volta făcută de şalupă şi era cât pe ce să mă dezechilibrez şi să cad , în momentul în care aceasta a oprit. Ce se întâmplase? Căpitanul văzuse „gheizerele” pe care balenele le produc atunci când ies la suprafaţă să respire. Înaintam uşor, cu motoarele la ralanti, încercând să anticipăm următorul loc în care urmau să iasă , iar , la suprafaţă. Recunosc, eram emoţionat ca un copil …Ochii îmi alergau pe suprafaţa apei şi…dorinţa mi-a fost împlinită. La câteva sute de metri depărtare , două balene ieşiseră să respire. Au reintrat, cu graţie în apă, arătându-ne (moment pe care îl aşteptam cu camera pregătită), spinările şi apoi cozile, împroşcând apa.
Am tras cadru după cadru, încercând, în acelaşi timp, cu un ochi, să nu pierd nimic din ceea ce se întâmpla dincolo de câmpul îngust delimitat de teleobiectiv.
Am pornit , din nou, în viteză, spre un alt punct, în care, după ştiinţa căpitanului, se adunau balenele spre a se hrăni.
După vreo 15 minute am ajuns în dreptul unei insuliţe plasate pe mijlocul unui canal. Motoarele şi-au redus turaţia şi am început să navigămcu viteză foarte mică, destul de silenţios. După alte câteva minute, am văzut la circa trei-patru sute de metri de locul unde ne aflam, o bulbuceală asemenea unei oale în clocot. Veşti bune, ne-a zis căpitanul. Acolo sunt câteva balene care se hrănesc. Atacă împreună câte un banc de peşti şi aceştia, neavând cum să scape, se agită, sar din apă, sau bat apa, încercând , disperaţi, să fugă, fără a deveni prânz pentru uriaşele mamifere.
Ne-am apropiat cât de mult am putut, încercând să nu deranjăm prea mult. În fapt, legea interzice

apropierea la mai puţin de 250 de metri de aceste animale aflate în libertate. Am tras, lacom, o gramadă de cadre, fără să îmi pese prea mult de corectitudinea expunerii. Voiam câteva imagini la care să mă pot uita, peste ani şi eventual să am ce arăta copiilor mei când va fi să depăn poveşti la gura sobei.
Am mai făcut câteva volte , dar nu am mai văzut alte asemenea vieţuitoare. Probabil că dispun de mijloace de avertizare foarte eficiente şi nu eram extrem de doriţi la acea oră.
Pe drumul de întoarcere, m-am întrebat, iar, încotro mergem…Câte dintre aceste vietăţi vor mai fi, în libertate,spre a putea fi văzute de cei ce vin după noi, câte vor fi existând doar în poveştile pe care bunicii le vor spune , când cei mici vor pune capetele pe perne? Şi, iar, mi-a fost ruşine că, în relativ scurta sa existenţă, omenirea nu numai că s-a tot tocat, decimându-se în lungi, inutile şi absurde războaie, dar a şi distrus aproape tot ceea ce a atins.
M-am simţit încărcat de o energie nouă, după această experienţă şi pentru câteva ceasuri aproape că am uitat de războaie, foamete, crize alegeri politice. Întoarcerea la natură…Ar fi asta o opţiune? Nu o „văd” realizabilă, dar întrevăd mijloacele prin care am putea încetini şi eventual opri, distrugerea acestui adăpost al nostru chemat Pământ…

Peste ani am mai întâlnit, în diferite puncte de pe glob, balene, însă nu voi uita niciodată acea primă zi în care pot spune că am făcut, oficial, cunoştinţă. Uneori au trecut chiar foarte aproape de vas şi au oferit adevărate spectacole în siajul acestuia. Alteori am putut doar cu ajutorul binoclului să le văd jeturile produse de respiraţie, dar m-am bucurat la fel de mult, atât timp cât încă mai putem marca existenţa lor în oceane. Ba am urcat chiar şi la bordul unui vas construit special pentru vânătoarea de balene, acum tras la ţărm, trist şi fără rost întrucât ţara în care mă aflam (Australia) a interzis această îndeletnicire crudă, justificată de nevoia de ulei pentru iluminat (Bătrânul Albion îl folosea din greu!), de spermanţet pentru industria cosmetica ori de…îngrăşământ natural (scheletul fiind măcinat şi amestecat cu alte părţi anatomice care nu aveau valoare economică

mare, fiind transformate în fertilizatori).

În turn, prinţul bogat şi frumos
n-a venit (cum se spune)
Să trezească frumoasa adormită
(pe bune)
cu-al lui sărut pasional
s-o învie şi s-o salveze.
A venit să o prade şi
s-o violeze.

Casa de puta

Cred că fiecare ştie poveşti, legate de marinari şi de viaţa lor….Cred că fiecare ştie zicale de genul:”câte porturi atâtea neveste” sau, mă rog, femei. Ei bine, lucrurile sunt destul de amuzante şi destul de aproape de zicală. Ce nu este întocmai ca în acea zicală , e faptul că fiecare înţelege, totuşi să îşi folosească libertatea în felul său şi că aceste vorbe nu pot fi totuşi generalizate 100%.
Recunosc , la începuturile acestei experienţe numite munca în industria croazierelor, am mai dat iama prin ceea ce , cu destulă generozitate se oferea pe “piaţă”…
La prima companie pentru care am lucrat, unde veneau o gramadă de femei tinere, pentru a se distra (citiţi: a se îmbăta până a nu mai şti de ele şi a avea sex fără nici o obligaţie ulterioară) era uşor, chiar mult prea uşor, să ajungi în pat cu o femeie. Mai ales dacă NU te arătai interesat de ea. Luai o mină plictisită, petreceai o bucată de vreme cu o bere în faţă, ca şi cum nu ai fi văzut sau auzit nimic din ceea ce se petrecea în jurul tău şi în 10-15 minute erai abordat. Mai departe depindea doar de “papagal”ca să scurtezi calea spre buduarul duducii.
Dar, credeţi-mă,după câteva aventuri de genul ăsta, nu mai există nici o provocare, nici o tentaţie şi…ca orice înţelept, (!?) o laşi mai moale.(ai fost acolo, ai văzut, ai gustat, te-ai săturat, ba chiar ţi s-a şi aplecat…)
O întâmplare mai aparte a avut loc tot atunci, la începuturile mele într-ale fotografiei pe vase de croaziere. Era una din primele nunţi pe care le “trăgeam”şi eram destul de emoţionat, mai ales că era o nuntă cu multe persoane invitate şi arătau a avea destulă dare de mână. Contrar uzanţelor, care făceau ca treaba mea să înceapă în momentul în care ceremonia ar fi debutat, am fost chemat să fotografiez mireasa, în camera ei, în timp ce se gătea. I-am explicat viitoarei doamne că nu aveam, sub nici o formă ce să caut în cabina ei, pentru ca regulile companiei mi-o interziceau. Ca urmare, s-a dus la staff captain şi arătându-şi faţa îmbufnată, de viitoare mireasă suferindă pentru că nu avea taman imaginile la care ţinea cel mai mult, l-a convins să-i accepte acel capriciu. Cum staff captain-ul a venit la mine şi mi-a zis că era OK să mă duc, nu mi-a rămas decât să îmi iau camera şi să mă prezint la cabina ei. În momentul în care am intrat în cameră, viitoarea doamnă era doar în lenjeria intimă. Minusculă. Aproape complet inutilă. Am dat să mă retrag, dar mi-a cerut să intru şi să fac vreo câteva cadre aşa cum arăta atunci. Am tras vreo câteva poziţii studiate, chiar foarte artistice, mai ales cele în oglindă, după care am dat să plec. Ei bine, în acel moment a început balamucul. Mi-a zis că , dacă nu acceptam să fac sex cu ea, atunci, acolo, ceea ce s-ar chema în limbaj de specialitate “una scurtă” urma să ţipe şi să spună că am încercat să o violez. Celor care nu sunteţi obişnuiţi cu felul în care se tratează acest gen de probleme, vă spun că acuzaţia nu trebuie verificată şi, mai ales, confirmată pentru a se lua măsuri. Întâi eşti dat afară şi abia apoi se mai interesează, dacă se interesează cineva, dacă e sau nu adevărat ceea ce s-a afirmat. Dar muncitorul e deja acasă, concediat fără drept de a mai fi angajat în acea companie…În acest fel înţeleg companiile să îşi protejeze banii, pentru că, în anii trecuţi , au plătit milioane grele celor ce, într-adevăr , fuseseră victimele unor asemene acte. Iar hărţuirea sexuală e una din cele mai frecvente cauze ce pot duce la ruina unei cariere şi la terfelirea unui nume.
Ce pot să spun? Întrucât nu am fost concediat, vă las să vă imaginaţi şi singuri cum am “rezolvat” problema….Ceva mai târziu, când fotografiam portretele mirilor, fata a căutat să mai rămână singură cu mine şi să-mi propună să ne întâlnim către miezul nopţii. Am întrebat-o, prefăcându-mă naiv, (ca să nu zic de-a dreptul prost!!) dacă voia să ne întâlnim toţi trei, adică şi soţul ei, pentru o bere sau altceva, la bar. Mi-a zis:”nu , doar noi doi”.
-Bine, i-am răspuns eu, dar cu EL, soţul tău, ce vei face? Ştiţi ce a răspuns? ”Fii pe pace… va fi atât de beat încât nici nu va şti că am lipsit din cameră”. Am scăldat-o că aveam mult de lucru, că şeful meu îmi dăduse nişte sarcini în plus şi că trebuia neapărat să termin totul cât mai repede. (Întru firava ei apărare voi spune doar că se căsătorea cu un tip de două ori şi ceva vârsta ei şi care mie îmi apărea destul de posesiv. Probabil că voia să mai savureze ceva amor clandestin cât mai putea…)
Dar, cred, cea mai ciudată şi amuzantă întâmplare legată de femei s-a întâmplat în Cozumel- Mexic şi tot atunci, la începuturi, când nu îmi imaginam că o grămadă de ani din viaţă mi-i voi petrece pe căi de ape.
Cozumel este, cred, portul favorit al tuturor celor ce lucrează pe vase şi “fac” ruta Caraibelor. Plaje cu nisip fin, apă curată, pline de viaţă, oameni calzi şi primitori, (de …mexicani…oarece rude cu noi) şi, deloc lipsit de importanţă, e locul cu preţurile cele mai prietenoase. Mai ales la mâncare şi băutură. Cozumel era bula noastră de oxigen, la fiecare două săptămâni. Abia aşteptam , cu toţii, să ieşim de pe vas, să mâncăm o mâncare gustoasă şi decentă la preţ, să bem câteva beri şi toate astea pentru circa 10-12 dolari. Şi credeţi-mă, platourile sunt întotdeauna mai mult decât îndestulătoare.
La acea vreme, o bună parte din echipa în care lucram , era alcătuită din filipinezi. Oameni de treabă, firi optimiste, uniţi şi foarte ascultători. Mi-au fost dragi şi i-am respectat, mai ales pentru felul în care se ajutau şi făceau totul împreună. Printre lucrurile pe care colegii mei le făceau frecvent se numărau şi….vizitele la bordel. Face parte din cultura lor, la fel ca şi pasiunea pentru pescuit, jocurile de noroc (pariori înrăiţi), ori karaoke.
Nimic neobişnuit pentru un bărbat , în a merge la bordel, atunci când nu are soţia în preajmă. Ba chiar, îmi spuneau băieţii, uneori soţiile îi intreabă, la telefon, atunci când vorbesc, dacă nu s-au dus şi eventual , dacă le-a fost bine. (dacă a meritat banii…)
Printre lucrurile pe care mi-am dorit să le încerc , dar mi-a fost frică, ruşine, ori mi-a lipsit hotărârea, a fost şi să trăiesc experienţa amorului plătit. Pe lista lucrurilor pe care chiar cred că orice bărbat ar trebui să le facă , cel puţin o dată înainte de a se însura, este şi o vizită obligatorie la bordel…
Ceea ce s-a întâmplat nu a fost premeditat. Am ieşit, pur şi simplu, toată echipa, mai puţin cele două fete pe care le aveam, la o bere şi o tequila. Managerul plătea. Numai că s-a întâmplat să mergem într-un loc unde aveau şi fete. După câteva beri cu nachos (adică scrijele din făină de porumb, cu roşii şi ardei iute !), fetele au început să se învârtă printre noi. La un moment dat, una chiar al naibii de frumuşică şi care vorbea şi englezeşte binişor, mi-a propus să mergem la ea în cameră. Prezervativele erau în dotare şi absolut obligatorii…
Am urcat în camera ei. O cameră simplă, cu un pat profesional (nu ştiu cum o fi ăla, dar bag şi eu texte , să impresionez…) cu aşternut curăţel, gratii la capete, în cazul în care voiai să încerci nişte chestii de pe la mijlocul Kama-Sutrei, o nişă în care se afla duşul, o poliţă cu prezervative (parfumateşi ăn mai multe culori), apă de colonie, piaptăn, pensetă şi alte asemenea mărunţişuri. Nimic (prea) personal!!!
S-a dezbrăcat prea repede pentru a fi provocatoare, deşi graţia ei înnăscută şi formele proaspete au fost argumente mai mult decât suficiente pentru a-mi provoca o dorinţă reală şi pentru a uita situaţia inedită în care mă aflam. A dat să se apuce imediat de “treabă”. Am liniştit-o şi i-am zis s-o ia mai uşor, apoi am început să vorbim. O chema Alejandra şi era pe jumătate mexicană, pe jumătate indiană maya. Venea dintr-un sat foarte sărac , iar “munca” ei îi întreţinea pe toţi cei rămaşi acasă. (Familia era chiar mândră că are o fiică curvă , care face bani mai mulţi decât oricare altul din sătucul acela nenorocit). Plătea , de asemenea, şcoala unei surori de-a ei, în Ciudad De Mexico. Am întrebat-o cam cât făcea pe zi. Mi-a zis că atunci când avea noroc să aibă clienţi, putea face între 150-200 de dolari. Câteodată şi ceva mâncare şi o băutură, ori vreo atenţie de la câte un client regulat.
Normal, am întrebat-o şi dacă îi plăcea cee ce făcea. Mi-a zis că depindea în cea mai mare măsură de bărbatul cu care era. Avea momente în care îi era chiar bine, în circumstanţele date, dar şi zile în care îşi ura existenţa şi ar fi vrut să moară. Visul ei era să îşi poată face o căsuţă în satul ei, să se mărite şi să facă numai fii…
Am petrecut în acea cămăruţă aproape două ore. Normal că a vrut să ştie dacă eram căsătorit (la acea vreme nu eram), dacă mă aştepta cineva acasă (nimeni cu care să mă văd petrecând o viaţă la acea dată), de ce nu eram , încă, însurat şi alte asemenea lucruri. Mi-a zis că voia să mă mai vadă şi m-a rugat să mai trec pe la ea, nu neapărat cu “treabă”, dacă nu voiam. Când să fac plata, m-a refuzat. Mi-a zis că am fost bun cu ea, că a petrecut bine cu mine (nu că voi fi fost cine ştie ce zmeu) şi că, în general avea de a face cu filipinezi, indieni, indonezieni, “little fishes, papito”(adică…peştişori, tăticule) şi că fusesem singurul est-european pe care îl întâlnise în “cariera” ei de până atunci şi spera să-i port noroc.
Am vrut să o fotografiez, dar nu m-a lăsat. Am putut, în schimb să trag câteva cadre cu o colegă de a ei.
Nu am putut pleca până nu i-am promis că voi mai trece, să o văd, promisiune pe care, recunosc, am încălcat-o, deşi un mic drăcuşor mi-a mai şoptit de vreo câteva ori să mă duc…
De multe ori, trecând prin locuri mâncate de sărăcie şi mutilate de politici şi politicieni murdari, la fel ca şi de lipsă de educaţie şi voinţă, văzând fete sau femei vânzându-se pe preţul a câteva sticle de bere, îmi amintesc de Alejandra. Mă întreb dacă a reuşit să se retragă din “meserie”, aşa cum îşi propunea. Au trecut o grămadă de ani de atunci şi deşi sper că duce o viaţă liniştită, pe undeva, într-un loc uitat deopotrivă de Dumnezeu şi de Diavol, în adâncul sufletului meu, simt că e încă acolo. În Salsa, din Cozumel sau într-un loc asemenea. Trupul ei va fi încă, captiv poftelor plătite ale clienţilor, visurile ei, sper, libere….

 

Aţi observat cât de ciudat lucrează memoria umană? Cât de surprinzător pot apărea în minte fragmente de informaţii pe care nu le-ai chemat în mod conştient? Cât de vii pot fi ,în minţile noastre, lucruri întâmplate foarte departe, în timp şi cât de greu ne putem aminti câteodată ce s-a petrecut de curând… Şi mai ales, cât de neaşteptate pot fi conexiunile pe care mintea noastră le poate face şi cât de surprinzător poate fi rezultatul acestor conexiuni.
Nu îmi planificasem în nici un fel să îmi amintesc de un fost coleg, pe nume Marek şi nu ştiu de unde a dat navală o întâmplare, care, la vremea ei mi-a dat destul de multă bătaie de cap…
Marek, croat de felul lui , a fost unul dintre oamenii cu care m-am împăcat del mai bine în aceşti ani,în ciuda, sau poate tocmai datorită ciudăţeniilor lui. Excelent fotograf, aiurit, foarte sensibil deşi, dacă-l vedeai prima impresie era că aveai de-a face cu un bătăuş, colegul ăsta al meu avusese destule momente foarte grele în viaţă. Rămăsese orfan de mic, crescuse cu cine se îndura de el din familie, întrucât tatăl lui era navigator şi lipsea multă vreme de acasă, se descurcase singur mai tot timpul şi cu toate acestea nu se înrăise şi era deschis şi prietenos, spre deosebire de mulţi alţi croaţi pe care îi cunoscusem. Ceva mai târziu avusese prilejul să cunoască ororile războiului în modul cei mai direct: participând la el. E vorba de războiul din fosta Iugoslavie. Probabil că aceea era perioada în care începuse să îşi lucreze, aproape obsesiv, corpul. Cum avea câteva minute libere, cum mergea în sala de forţă şi tragea de fiare. Mai şi înghiţea tot felul de proteine să acumuleze masă musculară. Şi probabil că felul în care şi-a început viaţa sexuală era legat tot de vremurile acelea confuze şi violente, întrucât Marek căuta să arate tot timpul a macho şi a tip tare, dominator, dur, după care un anumit tip de femei zice-se că ar fi moarte. În consecinţă, dacă s-a ras în cap (e drept, ca nici nu mai avea foarte mult păr), dacă şi-a făcut şi un tatuaj, a trebuit , firesc, să îşi facă şi un piercing . Dar nu s-a mulţumit, ca tot omul să îşi pună vreo verigă în nas, ori buric, vreun cercel în limbă ori deasupra ochiului. Nu… Marek trebuia să aleagă ceva extrem… un superlativ al genului. Ca urmare, şi-a trecut prin penis o ditamai bucata de argint, dintr-o parte într-alta , care în opinia lui deja îl făcea să fie o data şi ceva mai bărbat decât era… Ei bine, de piercingul lui se leagă ceea ce voi povesti….
Primăvara lui 2004. Tocmai mă îmbarcasem pe Summit şi urma să mergem în Alaska. Mai aveam de petrecut vreo două săptămâni în Caraibe după care schimbam ruta pe partea vestică a continentului nord-american. La vremea aceea deţineam poziţia de asistent manager aşa că nu aveam cabină numai pentru mine, iar Marek s-a nimerit să îmi fie coleg. După câteva zile , în care l-am văzut că mă cântărise atent, Marek mi-a zis că avea nişte probleme cu „jucăria” dar îi era ruşine şi teamă să meargă la doctor. Cu chiu, cu vai, l-am convins să meargă totuşi să îl vadă doctorul de pe vas , originar şi el tot dintr-o fostă republică iugoslavă. Doctorul Miloş l-a văzut, a zis că nu e de specialitate şi pentru că tot urma ca a doua zi să fim în Barbados, unde este un centru medical destul de bine dotat, l-a programat la o consultaţie cu un medic specialist. Din acest moment începe nebunia care avea să ţină aproape două luni de zile…
Marek s-a prezentat la medicul dermato-venerolog în Barbados. Şi a trebuit să îşi înceapă confesiunea. Cu vreo două-trei luni înainte, când se afla pe un vas al companiei germane Aida, fusese la Rio de Janeiro. Şi cum aici o femeie e la fel de uşor accesibilă precum un telefon cu fise, Marek al nostru a dat ceva mai multe telefoane, mai ales că vasul rămânea peste noapte în Rio. Ba se pare că se întâlnise cu o focoasă fată ciocolatie de mai multe ori şi avusese sex neprotejat. Abia de puţină vreme începuseră durerile , mâncărimile şi toate celelalte „delicii” legate de problema pe care o acuza. După ce l-a ascultat, medicul i-a zis: OK…dezbracă-te , să vedem care e treaba. Şi s-a dezbrăcat Marek… Reacţia medicului ( un tip lung , negru şi deşirat) a făcut toate paralele . A fost de-a dreptul antologică : Fuck ! What is that ?Are you fucking ladies with that ? adică: futu-i ! ce-i aia? Le-o tragi damelor cu chestia aia ? După ce s-a uitat (nu ştiu dacă la „scula” lui Marek sau la bucata de argint care-i străbătea penisul, şi-a dat cu presupusul şi i-a scris o reţetă pentru nişte antibiotice.
În zilele ce au urmat, colegul meu şi-a luat cu conştiinciozitate medicamentele , numai că nu simţea nici un fel de ameliorare a problemelor lui. Urmarea? O altă vizită la doctorul Miloş şi o nouă programare la specialist. De data asta în Vancouver. Urma să ajungem în Canada şi era de presupus că şi asistenţa medicală trebuia să fie mai bună şi mai eficace. Şi s-a dus Marek încă o dată la doctor… Seara, când mai aveam ceva de muncă în laborator, după ce toţi eilelşi plecaseră la culcare, Marek a venit cu două beri, zicând că avea ceva de vorbit cu mine. După ce am luat câte o gură de Red Stripe (bere Jamaicană- foarte, foarte bună) Marek m-a rugat să ţin doar pentru mine ceea ce urma să îmi spună. I-am promis şi a început: „Papa, am SIDA”. Normal că auzul acestui cuvânt m-a zguduit un pic, dar nefiind născut tocmai ieri,am început să aprofundez subiectul. „De unde ştii, Marek, chestia asta?” l-am întrebat. „De la doctoriţa care m-a văzut astăzi”. L-am întrebat dacă îi făcuse test de sânge şi mi-a zis că nu îi luase sânge deloc. „Bine mai aiuritule, i-am zis, tu nu ştii că SIDA nu poate fi diagnosticată decât pe baza testelor de sânge ? cum îţi poate spune un medic aşa ceva ?”
„Păi mi-a zis că-i clar că am luat asta de la Rio, pentru că am avut sex neprotejat şi că de acum, boala va avea mai multe stadii, după care …am pus-o de tot!”
„Băi nătăraule, dacă mori, să îmi laşi mie aparatele tale de fotografiat, da? Dar îşi spun că nu vei muri. Stai naibii liniştit şi voi vorbi cu doctorul Miloş să te programeze din nou, la alt specialist”. Şi am vorbit iar cu doctorul şi după alte două săptămâni, în care Marek fusese mai mult mort decât viu, s-a dus din nou la consultaţie, de data asta la un medic (evreu) la o altă clinică. Seara, a venit şi mi-a spus că medicul nu îi dăduse nici un fel de diagnostic , dar că îi luase atât test de sânge cât şi de alte secreţii ( nu am fost tocmai curios de care anume) şi că urma să trimită diagnosticul, precum şi prescripţia pentru medicamente, medicului de pe vas care urma să mi-o trimită mie în laborator. Au fost alte 10-11 zile în care Marek nu a fost cu toţi boiii acasă. Într-un târziu, am primit mailul de la doctor. Nu avea nici un fel de SIDA, ci doar nişte streptococi şi alte bacterii asociate care cedau foarte greu şi numai la tratamente dedicate. Îmi pare rău că nu am putut filma faţa colegului meu . Merita. Avea confirmarea că nu urma să moară. Era grozav! Ca urmare, s-a dus în barul nostru, şi s-a făcut pulbere în mai puţin de jumătate de oră. Chestia asta era un lucru neobişnuit, întrucât Marek nu bea nicidată mai mult de o bere-două şi nimeni nu îl văzuse făcând vreun exces. Nişte dansatoare, crezând că sărbătorea ceva s-au dat pe langă el şi s-au lipit la băutură moca. Atunci când deja nu mai controla prea bine ce vorbea, Marek a trecut la confesiuni şi a povestit fetelor din jurul lui de ce era atât de fericit. Şi a depănat toată povestea. De la piercing, la Rio, la Barbados şi Vancouver, până la diagnosticul final. Iar ele, parşivele, l-au întrebat : „şi cum, chiar ai aşa ceva trecut prin penis ?” Iar bravul Marek, rămas făra nici o umbră de control, a tras fermoarul, a scos „jucăria” pe masă şi le-a arătat-o. În acea noapte nu a mai ajuns în cabină.
A dormit afară, pe punte, langă jacuzzi-ul nostru, al echipajului, iar dimineaţa tremura ca un câine plouat. Zilele următoare a avut însă de îndurat privirile ironice, jucăuşe, ori de-a dreptul obraznice ale fetelor ce îi admiraseră „bijuteria” în toată splendoarea ei. Şi nu ştiu cum se face că totuşi nu s-au înghesuit să o încerce pe …pielea lor.
Cu Marek am rămas amic bun. Ne scriem şi ne trimtem imagini cu fotografiile pe care le facem. El s-a lansat tare în modă şi fotografie comercială, întrucât oraşul în care locuieşte îi oferă această posibilitate. Eu??? Mai trag câte o nuntă, avort ori cumetrie şi regret că nu am avut curajul să rămân acolo unde am fost dorit şi foarte apreciat…

Eram în armată şi hormonii tropăiau în corpul meu şi în sus şi în jos, ba şi de-a curmezişul. Cum aveam un regim destul de lejer la Statul Major al unităţii de care aparţineam, ieşeam destul de des şi de mult printr-un Bucureşti cu mult mai multe tentaţii decât Suceava anului 1986. Mă bucuram de acele ceasuri de libertate vizitând frecvent Cinemateca, Opera, cinematografele, teatrele, dar şi iniţiind diferite schimburi culturale cu fătuţele din târgul ciobanului Bucur. Şi cum nu făceam nici un fel de discriminare legată de ocupaţie, vârstă ori status marital, era cu ce umple timpul.
Şeful meu de birou, un maior pâinea lui Dumnezeu, s-a găsit să îmi dea sfaturi, neştiind preocupările de loisir ale bravului ostaş Gherasim. În ochii lui, atât timp cât nu am călcat pe bec, cum se spunea, eram la fel de cuminte ca o fată mare. Aşa se face că într-o bună zi îmi zice:
-Gherase, tată, dacă ai şi tu nevoie de ceva, aşa, ca omul, nu te încurca aiurea cu cine ştie ce panaramă. Toţi furierii pe care i-am avut pe aici au avut norocul să se procopsească cu tot felul de boli lumeşti. Aşa că, decât să te trezeşti cu cine ştie ce bubă, mai bine apelează la doamna de alături şi eşti în siguranţă. E femeie măritată şi îţi dai seama că trebuie să fie OK, mai ales că bărbatul ei este miliţian…
Recunosc, o băgasem de multă vreme în seamă pe doamna de alături, dactilografa Statului Major, care poseda un bust de invidiat şi un fund care ar fi băgat în boale şi un călugăr castrat, dar nu mă gândisem niciodată că ar fi putut fi abordată de un biet tilicar. Dar cum aveam încredere în şeful meu, mi-am zis să îmi încerc norocul şi să văd ce ar fi ieşit. Ca urmare, m-am prezentat în biroul ei şi am întrebat-o dacă nu rămâne după program, să batem un material special la maşină. S-a uitat la mine de sus şi până jos, facând un fel de evaluare şi mi-a zic că mă aştepta după ora 16.30.
La ora 16.30 m-am prezentat la raportul doamnei, pregătit sufleteşte pentru munca de birou. Masa de lucru a doamnei era imensă. Doi oameni se puteau lua la trântă pe ea fără a se teme că ar putea cădea din neatenţie. Pe ea se întindea, profesional, un sac mare de dormit şi în câteva clipe „terenul de luptă” era pregătit. Am bătut la maşină acel material special şi în acea zi şi în mai multe altele. Numai că, în timp ce eu combăteam în tranşeele doamnei dactilografe, s-a schimbat şeful de stat major. Ne venise un colonel care fusese comandantul unei secţii a şcolii de ofiţeri de la Băneasa. Omul a remarcat-o pe doamna dactilografă şi umbla cu limba scoasă după ea. Numai că doamna nu era disponibilă pentru el.
Într-o zi de sâmbătă, după program, eram la ora de dactilografie în biroul doamnei. Când era materialul mai încins, cineva a zguduit cu putere uşa. O dată. De două ori. De trei ori. Am sărit direct în pantaloni şi m-am pregătit s-o şterg şi pe geam dacă era nevoie (era ok. Mai sărisem de atâtea ori de la etajul 1). După o vreme, cel ce încercase uşa a renunţat. După cum se auzeau paşii îndepărtându-se, ne-am dat seama că fusese colonelul. Era de serviciu la permanenţă, 24 de ore şi văzuse în registrul de la poartă că doamna plutonier nu părăsise unitatea. Imediat ce zgomotul paşilor lui s-a pierdut, am deschis uşurel uşa, m-am mai uitat o dată în toate direcţiile şi am şters-o în biroul meu. Doamna a plecat dupa câteva minute. Îmi plăcea să îi aud paşii de femeie sigură pe ea, călcând cu o anumită hotărâre, de-a lungul lungului hol al vechii clădiri. Se ştia frumoasă şi dorită şi ştia cum să îşi folosească armele personale în vechea, eterna încleştare dintre sexe, convinsă că ea era cea care dicta termenii oricărei victorii ori capituări.
Peste vreun ceas, m-am pomenit cu colonelul la mine în birou. Aveam un plan de intervenţie pe care îl actualizam, pe masă şi o grămadă de rechizite necesare acelui lucru. Mi-a ordonat să îi fac o cafea. Eu eram cel care făcea, de multe ori cafelele ofiţerilor din Statul Major atunci când dactilografe, femei de serviciu ori subofiţeri de pe lângă birourile principale lipseau. I-am făcut-o aşa cum îi plăcea: dulce şi slabă. După ce a luat o sorbitură sau două, mă întreabă:
-Gherasime, cum e doamna…?
-E o femeie foarte de treabă, tovarăşe colonel.
-Hai bă! N-o fă pe prostul! Te-am întrebat cum e, aşa ca femeie!
-Păi, v-am zis că e foarte de treabă.
-Haide, bă, că discutăm ca între bărbaţi. Cum e când o întinzi?
-Tovarăşe colonel, de unde să ştiu eu treaba asta? Şi apoi, doamna e măritată şi eu nu-s decât sergent care mâine-poimâine voi pleca acasă.
-Bă, văd că nu se poate vorbi cu tine. O faci pe prostul.
-Nu o fac, tovarăşe colonel, dar de ce să vorbesc despre ceva ce nu ştiu?
-Bă, tu ştii ce apreciază cel mai mult o femeie la un bărbat?
-Un salariu mare?
-Nu, bă! Cel mai mult, apreciază experienţa, bă!
– O fi tovarăşe colonel, dar până acum, eu credeam că cel mai mult apreciază vigoarea.
-Ai texte, moldovene?
-Tovaăşe colonel, raportez că sunt din Suceava, născut-crescut, deci sunt bucovinean.
-A…cei mai răi dintre moldoveni. Moldovenii sunt leneşi, beţivi, curvari, hoţi, murdari.
-O fi, tovarăşe colonel, dar pe la noi se zice că aşa sunt oltenii (el fiind din Drăgăneşti-Olt de origine).
Colonelul nostru s-a înroşit de draci, dar nu a mai zis nimic. A mai stat cam un minut şi a pufăit o ţigară, după care s-a dus în dispecerat, la ofiţerii operativi de serviciu.
Din acea zi, de câte ori şeful meu direct îmi completa câte un raport pentru permisie, de atâtea ori colonelul mi-l anula. Mie nu îmi rămânea decât să apelez la un căpitan, dintr-o altă unitate specială, cu o funcţie imensă, care îl suna pe telefonul scurt şi îi spunea să fie bun şi să semneze permisia mea, suplimentată cu două zile pentru drum. Şi colonelul nu avea ce face, decât să semneze, scrâşnind din dinţi, permisia mea.
La vreo două-trei luni după episodul cu doamna, (între timp am renunţat la dactilografiatul de după program), am primit o invitaţie faină de tot de la colegele de clasă ale soră-mi, care mă invitau cu toată graţia, la balul lor de absolvire. Am luat invitaţia şi m-am prezentat la tovarăşul colonel:
-Tovarăşe colonel, sunt sergentul Gherasim. Permiteţi să raportez.
-Raportează moldovene (între timp descoperise o adevărată plăcere să ma strige aşa, considerând că ma insulta).
-Tovarăşe colonel, vă rog să aprobaţi o permisie de cinci zile. Am primit această invitaţie şi mi-ar plăcea să merg la acest bal.
A luat invitaţia scrisă frumos, sigilată cu urme de ruj de mai multe nuanţe şi mărimi, a mirosit-o şi mi-a zis cu satisfacţie, privindu-mă drept în ochi:
-Mă doare în cur de balul soră-ti. Aici eşti în armată şi faci ce ţi se ordonă.
Am plecat cu coada între picioare de la el din birou, supărat că nu puteam să mai aranjez nimic. Căpitanul cu funcţia mare era în deplasare în străinătate, însoţind nişte demnitari. Aşa că m-am resemnat în ceea ce privea permisia pentru bal…
A doua zi, colnelul nostru nu a apărut. Nici a treia. Nici a patra. Să n-o mai lungesc, a lipsit o săptâmănă întreagă. În ziua în care a apărut a dat mesaj prin interfon:
-Să vină Gherasim la mine!
M-am dus senin, fără nici un fel de temere, ştiind că nu făcusem nimic rău. Cu mine odată a intrat şi şeful meu direct, maiorul. După formula de raport, colonelul mi-a zis:
-Bă Gherasime, fir-ai al dracului să fii tu, care m-ai blestemat!
Eu? Normal că habar nu aveam ce voia de la mine, ce avea a-mi imputa. Aşa că mi-am ţinut frumuşel gura şi am aşteptat să văd cum va continua.
-Al dracului moldovean mă bestemă, băi maiorule (a zis către şeful meu). Ştii de ce am lipsit zilele astea? Din cauza ta, băi! M-ai blestemat şi mi-a ieşit peste noapte un furuncul atât de mare exact între fese şi cu atâtea capete, că a trebuit să mă interneze şi să mă opereze ca să scap de el. Nici acuma nu pot sta bine pe scaun.
Eu??? Siderat…. Nu ştiam dacă vorbea serios sau nu, dar se vede treaba că da. Noroc de şeful meu, maiorul care a dat-o pe glumă:
-De, tovarăşe colonel…Vedeţi ce se întâmplă când ziceţi că vă doare în cur?

De ce îmi voi fi amintit de acele vremuri? Probabil pentru că văd cum prea des şi prea mult, pe prea multă lume o doare în…cur de ce se întâmplă cu noi, cu vieţile noastre, cu felul în care compromitem viitorul copiilor. Numai că, din păcate, nici un fel de furuncul nu roade sufletele ori feţele celor cărăra ar trebui să le pese, dar nu dau doi bani pe nimic.

Maputo şi zâmbetele lui

Am ajuns din nou în Maputo după doi ani. Capitala Mozambicului ne-a primit cu un cer fără nici un fel de strălucire. Impulsul iniţial a fost să rămân la bord şi să citesc, numai că mi-am schimbat hotărârea văzând câtă lume se înghesuia să iasă, totuşi, în oraş.
Micul autobuz Hino (licenţă Toyota) ne-a luat din port şi ne-a lăsat într-un fel de piaţă a meşteşugarilor, la o distanţă de vreun sfert de oră. Prima reacţie care m-a frapat a fost cea a unora dintre persoanele venite cu mine: au coborât, au privit spre locul prea puţin îmbietor din faţa lor şi au urcat imediat în autobuz, spre a se întoarce la bord.
Nu m-am încadrat în curentul cvasigeneral, ci am intrat în piaţă. Mii de pânze pictate erau agăţate pe garduri şi fiecare dintre artiştii locali mai avea teancuri întregi gata să le arate şi să negoci

eze vânzarea lor. Am fost uşor jenat să refuz pe toţi cei ce erau gata să îmi prezinte, în integralitate munca lor, dar în ciuda impulsului de a ceda, mi-am continuat drumul. Nu fără

 o oarecare părere de rău, întrucât am văzut câteva piese chiar bune. La fel şi sculpturile în lemn şi lucrările de ceramică. Pentru mine, ceea ce vedeam reprezenta respiraţia încă destul de inocentă a Africii. Cu toate că nu am cheltuit nimic în acel loc, toţi cei cu care am vorbit mi-au zâmbit. Să fi fost faptul că pe unul l-am comparat cu Picasso, să fi fost timpul pe care l-am petrecut cu ei fără a-i repezi, cum se întâmplă de cele mai multe ori, nu ştiu. Ştiu doar că am primit zâmbete şi strângeri de mână.
Odată ieşit din piaţă, am pornit-o de unul singur într-o sumară descoperire a vecinătăţilor. Mai mulţi grijulii de la bord m-au avertizat că aş putea fi jefuit, ori încă mai rău de atât. Nu m-am oprit din drum şi am luat-o de-a lungul unui bulevard străjuit de case din perioada colonială a Mozambicului. Lucrătură măiastră în lemn nobil de tot felul de esenţe, dantelării în piatră, curţi pavate cu cărămidă ori piatră cubică. Aspect general care m-ar fi putut duce cu gândul la oricare alt loc de pe pământ unde oamenii au clădit în timp de pace. La prima intersecţie am constatat că păşisem pe bulevardul Mao Tze Dong, care se intersecta la capătul lui cu strada Julius Nierere. Unul din părinţii comunismului chinez se întâlnea cu unul dintre foştii preşedinţi ai Tanzaniei. De-a lungul drumului am întâlnit mame cu copii în braţe care mi-au zâmbit, umili vânzători de fructe, care deşi trăgeau din greu la platformele pe care îşi duceau produsele, mi-au zâmbit. Ba până şi un gardian din apropiere, cu puşca lui în bandulieră, a zâmbit, văzându-mă fotografiind o biserică cu o arhitectura mai neobişnuită. Îmi purtam paşii prin locuri în care, nu cu foarte multă vreme în urmă şuierau gloanţele, ţara suferind cumplit în urma unui război civil de 16 ani şi deşi din 1992 nu s-au mai înregistrat lupte armate, recuperarea este anevoioasă şi grea. Aşa cum este de fiecare dată când puterile coloniale se amestecă şi încearcă să câştige cât mai mult şi din preţul vieţii şi din cel al morţii.
Am oprit un tânăr care purta echipament de sport şi l-am întrebat cum ajung la monumentul lui Samora Machele. S-a uitat surprins la mine şi m-a întrebat de unde ştiu de el. I-am spus că pe vremea când eram chiar mai tânăr decât el,

Machele a vizitat România. Erau vremurile când flota nostră de pescuit se afla în largul Mozambicului, până în Mauriţius, când exportam tractoare şi contruiam fabrici pentru tările în curs de dezvoltare. Ceea ce m-a surprins a fost că tânărul mi-a vorbit cu căldură despre Machele. Moartea lui mai mult decât suspectă precum şi măsurile luate în urma declarării independenţei faţă de Portugalia, i-au asigurat un loc luminos în memoria colectivă a locuitorilor ţării. Am pornit, din nou pe jos, spre locul pe care mi-l indicase. În minte mi-au revenit vorbele acelui tânăr: Samora a fost un om foarte bun. L-au omorât. Şi mi-am amintit, fără să vreau, prin cine ştie ce subtil resort al memoriei, de un lung şir de preşedinţi africani a căror moarte e încă subiect de controvesră. Patrice Lumumba, Abdel Nasser (cel ce a naţionalizat Canalul Suez) ori secretarul general ONU Dog Hammarskjold au căzut victime jocurilor puterilor ce nu voiau să lase fostele colonii să se conducă şi să se dezvolte independent. Lupta pentru resurse era şi este cu mult mai importantă decât viaţa unui om, fie el şi lider…
Probabil că mergând aşa, cu gândurile mele, aveam o figură foarte serioasă, pentru că, prima reacţie a unui grup de copii dintr-o staţie de autobuz a fost un şirag larg de zâmbete. Şi am zâmbit şi eu.
Plin de contraste, Maputo mai are mult până îşi va regăsi prosperitatea de altădată şi ordinea socială încercată de război. Ceea ce a contat însă cel mai mult pentru mine a fost că nu m-am simţit ameninţat nicăieri, pe unde am umblat şi că în urma tuturor greutăţilor evidente, oamenii au puterea de a dărui zâmbete şi de a nu fi încrâncenaţi.

Despre brandul de ţară

Gândesc de multe ori că nimic nu este întâmplător. Azi am avut o revelaţie în momentul în care am auzit de un ministru cu minte odihnită propunând drept brand de ţară taman mioriţa. Nu tocmai cea din versiunea studiată în şcoală şi cizelată niţel de marele Alexandri, cu una mai prozaică, precum vor fi fost suratele ce au stat cuminţele atunci când don’ Flutur a scris pe dealurile Humorului cu ele. Numai că nici lor nu le-am gasit întocmai locul în peisajul ăsta mercantil. Mai degrabă mi-a fugit mintea din nou la Mioriţa din carte.
Ce făcea Mioriţa din eternele noastre subiecte de teză? Îl avertiza pe baciul moldovean că fârtaţii lui urmau să i-o coacă, aşa mai pe la apus de soare, mai pe ascuns, în buna noastră tradiţie. Dintr-o dată am văzut acest personaj într-o altă lumină. Mioriţa noastră făcea…un denunţ. Dacă baciul moldovean era acoperit? Dacă brazii şi păltinaşii erau de la servicii? Dar dacă „nunta mea” era numele unei operaţiuni de provocare? M-am trezit ditr-o dată cu un număr mai mare de necunoscute decât puteam procesa ad-hoc.
Dar dacă Mioriţa noastră avea vreun haştag pe undeva? Dacă făcea parte din curentul care urmează, fără a procesa informaţia, orice curent de pe net şi porneşte fără de blană în vreo cruciadă care nu-i aparţine şi din care, din nou, nu va câştiga nimic? Cum va mai rezista in momentul în care îşi va da seama (a câta oară?) că s-a trezit şi ea pe acolo exect ca…oaia?
Normal că mai apoi mi-am pus problema cu cine va fi votat Mioriţa? Şi nu e întâmplătoare întrebarea mea. Cu o încăpăţânare previzibilă, ea şi (era să zic turma!) suratele şi fârtaţii votează aceiaşi lupi, coioţi, vulpi ori javre să cânte din fluier cântecele călăuzitoare.
Tocmai când începusem să cad de acord cu mine că oaia, „monumentul viu”, merită să fie simbolul absolut al naţiei, mi-am amintit de un domn, care în seara de 22 Decembrie 1989 spunea, cu obidă, că ceea ce făcuse un număr de ani fusese să muncească „ca un bou” fără a-şi pune întrebări şi fără speranţă. Si dintr-o datî n-am mai fost atât de convins că oaia are tot dreptul de a ocupa trapta cea mai înaltă. Poate că ar trebui să ne gândim şi la alte cornute!

%d blogeri au apreciat asta: