Latest Entries »

20 şi 21 august ne-au găsit în St. Petresburg. Am afirmat de multe ori că din tot ceea ce am văzut cutreierând lumea, până acum, St. Petersburg este de departe oraşul meu favorit. Având toată conducerea celor de la Crystal la bord, timpul nostru a fost fragmentat la maximum şi din păcate nu am putut să mă regăsesc cu acest splendid oraş aşa cum îmi propusesem. Multe amintiri mă leagă de acest loc plin de istorie, cu construcţii uluitoare, oameni frumoşi şi calzi (în ciuda climei), cu figuri emblematice din trecut care par a veghea la continuul progres al aşezării pe care un ţar vizionar a fondat-o pe malul fluviului Ladoga. Toate aceste frustrări ele mele legate de lipsa timpului pentru a ieşi, au fost plătite pe deplin în seara de 20, când am luat parte la un tur privat al Hermitajului, încheiat cu un fabulos concert în marea sală italiană a Palatului de iarnă. Cele două sute şi ceva de persoane care se aflau la bord cu prilejul Galei partenerilor celor de la Crystal au beneficiat de un tur privat, fără alţi vizitatori, al principalelor expoziţii din clădirea Palatului de Iarnă. Pentru cei ce cunosc măcar sumar istoria Rusiei, proporţiile a tot ceea ce ne înconjura erau fireşti. La fel şi bogăţia fantastică a colecţiilor, contrucţiilor ori decoraţiunilor. Cei care au citit doar ceea ce propaganda americană publică de la apariţia fostei Uniuni Sovietice în schimb, nu mai ştiau încotro să se uite şi la ce să reacţioneze mai întâi. Se aflau dintr-o dată într-o lume fabuloasă, plină de simboluri, într-un loc care încă purta pecetea puterii şi influenţei romanovilor.

Cele câteva ceasuri petrecute în Palatul de Iarnă m-au făcut să uit pentru un timp scurt de nevoia de bani, de poziţia de lucrător într-alt loc decât la mine acasă, ori de lucrurile care aşteptau să fie terminate în laborator. Nu am putut uita însă nici o clipă de familia mea, gândindu-mă cât de mult mi-ar fi plăcut să îi arăt lui Matei pânzele marilor clasici, formele perfecte ale sculpturilor din galerii, extraordinara simetrie tot ceea ce înseamnă ancadrament, nişe, stucatură, model de pe tavan ori de pe pardoseală, iar la urmă să îl simt lângă mine atunci când ar fi dat de sunetele vrăjite ale lucrărilor prezentate în concert…

Seara s-a terminat în restaurantul principal de pe Symphony, unde toţi cei ce am luat parte la acel tur am fost aşteptaţi de un bufet pregătit anume de chefii de la bord.

Era să uit de un lucru care m-a impresionat, legat de infrastructură. Ultima dată când am ajuns cu vreun vas de croazieră în St. Petersburg am docat în vechiul port de marfuri al oraşului, care avea amenajată şi o gară maritimă, pentru pasageri. De această dată am fost docaţi într-un terminal absolut nou, construit anume pentru vasele de croazieră. Noul terminal maritim internaţional cuprinde mai multe docuri mari, noi, cu clădiri moderne şi luminoase, cu absolut toate dotările necesare acestei industrii. Unde în urmă cu câţiva ani nu se afla absolut nimic, a răsărit o dotare deosebit de ingenioasă şi de necesară unui oraş cu un asemenea potenţial turistic. Şi de-a lungul traseului parcurs câştre inima oraşului am remarcat exisenţa mai multor şantiere pe care se lucra în ritmuri accelerate. St. Petersburg va găzdui în 2018 Cupa Mondială şi organizatorii vou un nou mare stadion, un cartier pentru sportivi, şi multe drumuri noi şi autostrăzi care să conecteze inima oraşului de aeroport ori de noile dotări. Şi am putut remarca încă o dată că ruşii, atunci când se pornesc să facă ceva, o fac  în stil mare!

 

Hermitage 3Hermitage 2Hermitage 1

 

Fac un salt peste doua porturi despre care se va citi daca, vreodată voi scoate cartea ce va cuprinde întregul traseu parcurs în jurul lumii. Şi ofer ultima „bombonică” menită să va stărneasca firescul interes. Probabil că aceasta e ultima postare referitoare la acest subiect. Sâmbătă o iau  din nou la drum şi probabil că din când în când voi mai da vreun semn de pe unde voi ajunge, mai ales că, la un moment dat, voi ajunge prin Antarctica…

 

Joi 29 Ianuarie. Salaverry, Peru.

Am fost surprins cu o zi înainte de ajunge în Salavery, când ofiţerul care răspunde de echipaj m-a întrebat dacă voi ieşi la ţărm în acest loc. Normal că i-am spus că da, mai ales că era vorba de Peru, o ţară care m-a fascinat cu istoria sa. Ca urmare, a trebuit să facă nişte acte suplimentare şi să încaseze din partea companiei mele suma de 36 de dolari, contravaloarea permisului de debarcare!

Odată coborât de pe vas am fost de-a dreptul cutremurat de puternicul contrast pe care peisajul mi-l oferea. Nu foarte departe, în zare, se putea vedea o zonă cu vegetaţie luxuriantă, iar ceva mai sus, o zonă complet aridă. Vântul dinspre uscat biciuia obrajii, aducâd cu el miliarde de particule fine pe care le răpise muntelui din care muşcă de milioane de ani. Instalaţii portuare mărgineau aria în care Serenity docase, confirmând ceea ce aflasem deja şi anume că Salaverry era un port de unde plecau către lume în special produse agricole ori minereuri. Acest port se află la 17 kilometri distanţă de Ciudad de Trujillo, cunoscut sub numele de Oraşul Eternei Primăveri. La capătul aleii care conducea spre ieşirea din port fusese organizată o piaţă a meşterilor locali, iar într-o parte a micii pieţe, un grup de muzicanţi şi dansatori prezentau dansuri locale. M-a impresionat cadenţa deosebită a acelor dansuri, precum şi expresiile dansatorilor. Fernando, ghidul nostru, mi-a spus că ritmul aminteşte de paşii cailor dresaţi, la paradă. Aşa o fi. Ştiu doar că mi-a plăcut.

Turul în care am pornit urmă să treacă prin oraşul Trujillo şi să ne ducă la vechile temple ale Lunii şi Soarelui şi mai apoi în vechiul oraş Chan Chan.

Odată porniţi la drum, am admirat profesionalismul şoferului nostru, care a condus uriaşul autocar în deplină siguranţă pe străduţele ori drumuşoarele care se dovedeau, de departe, prea mici pentru aşa maşinării. Aflat la etajul autocarului, am putut vedea, fără nici un fel de obstrucţie, crunta mizerie care înghite tot. Întreg drumul era mărgMIH_7960init de mormane uriaşe de mizerie, făcându-mă să mă întreb dacă pe acolo de descoperise semnificaţia cuvântului salubritate.

Pe drumul spre obiectivele noastre ni s-a spus că vom avea de a face cu impresionante construcţii din cărămizi făcute din lut ridicate cu mult înainte de apariţia europenilor, preluate pe rând de mai multe civilizaţii care s-au succedat pe acel teritoriu. Istoria lor este destul de puţin cunoscută, mărturii care să poată fi valorificate în tratate fiind destul de puţine.. Spaniolii au încercat să devieze un rău spre a culca la pământ aceste zidiri. Parte din lăcomie, fiind convinşi că în ziduri pot găsi aur, parte din cauza simbolisticii care decora aceste complexe şi care, normal, venea în conflict cu iconografia şi simbolistica creştină. Autorii lor sunt consideraţi a fi indienii mocha, cuceriţi mai apoi de inca. Aceştia au luat meşterii de acolo şi i-au folosit în munţi, la ridicarea construcţiilor din alte zone (Cuzco, Machu Picchu), construcţii care ridică în continuare semne mari de întrebare legate de tehnologiile de folosite.

Am parcurs o distanţă destul de mare de-a lungul unor lanuri  în interiorul localităţilor sau la marginea acestora. Mai toate erau delimitate de ziduri, ceea ce MIH_7876m-a făcut să cred că hoţii erau destul de activi. Mai ales că pe laturile de sus avea încastrate tot felul de spărturi din sticlă, destinate a sfăşia palmele oricui ar fi îndrăznit să se caţere pe zid. Dar ceea ce m-a impresionat mai mult a fost felul în care erau irigate acele loturi.Era vorba despre  irigaţii prin canale gravitaţionale, cu mici portiţe care dau drumul apei spre loturile împrejmuite sau o opresc. Culturi de cartof, porumb (mai multe varietăţi, unele pe care nu le-am văzut niciodată), se înşirau de-a lungul drumului către vechile temple. Şi m-am întrebat din nou, pentru  nu ştiu câta oară, care ar fi fost soarta omenirii, aşa cum o cunoaştem şi o tot rescriem, dacă ar fi întârzit (re)descoperirea continentului american. Cum ar fi evoluat dinamica populaţiei fără cartofi, porumb, tomate, vinete, soia, etc. Probabil că nu ne-am fi înmulţit în ritmul în care am făcut-o şi impactul felului în care am înţeles să trăim ar fi fost mai mic asupra mediului.

Am MIH_7914oprit la Templul Lunii, aflat în stare de conservare mai bună decât cel al Soarelui. M-au impresionat culorile vii ale frescelor care reprezentau animale sacre ori scene de sacrificii. Omul modern concepe cu greu că pentru cei ce trăiau pe acel meleaguri cu 5-6 secole în urmă sacrificiul uman făcea parte din viaţa de zi cu zi. Aproape fiecare muritor putea fi sacrificat pentru a-i îndupleca pe zei. Fireşte, cei mai mulţi care mureau pe altare erau prizonieri de război, dar de multe ori era vorba şi despre cei ce alcătuiau populaţia satelor învecinate. Nu ştim, pentru că nu avem relatări despre relaţia acelor vieţuitori cu zeităţile lor, dacă moartea era aşteptată cu teamă ori cu bucurie, gândindu-se că cel ce pleca dintre vii purta solie către zei, dar gândul că pe locurile pe care călcam cursese sângele celor ce pieriseră în sacrificii ritualice dă fiori chiar şi după sute de ani. Praful şi vânturile nu pot spune, în absenţa unor izvoare scrise, despre indienii moche, viru, chicama ori inca prea multe. Ghidul nostru chiar accentua că mare parte din ceea ce a ajuns până la noi s-a păstrat în legende şi alte creaţii transmise pe cale orală şi doar în extrem de mică măsură prin izvoare scrise. Cuceritorii au distrus ceea ce creaseră cei cuceriţi şi pentru o bună bucată de vreme s-au dovedit indiferenţi faţă de aceştia, desconsiderându-i într-atât încât nu au găsit de cuviinţă să le păstreze amintirea.MIH_7890

Am făcut, de pe Templul Lunii şi câteva cadre cu Templul Soarelui, aflat la câteva sute de metri distanţă Acesta se afla într-un grad de degradare mult mai mare, acţiunile de distrugere ale spaniolilor fiind mai eficace aici decât în Templul Lunii. După un scurt popas în centrul de informaţii care oferea şi obiecte de artizanat, care am pornit-o către Chan Chan. A fost unul dintre momentele în care am început să doborâm barierele formale între pasageri şi noi, cei care reprezentam Crystal Cruises, punând primele cărămizi la baza edificiului numit prietenie.

Traseul până la Chan Chan, oraş ritualic al indienilor chimu a presupus traversarea oraşului Trujillo. De acolo, în circa zece minuMIH_7889te am ajuns la site-ul aflat sub protecţia UNESCO. Peste 50 km pătraţi de construcţii din cărămizi din lut amintesc despre o civilizaţie puţin cunoscută. Ziduri, fresce, basoreliefuri, pieţe, dantelărie în forme de lut îmi  copleşesc privirile şi mă fac să îmi închipui acel loc în timpul de maximă înflorire a civilizaţiei care a creat acel oraş. În orice termeni s-ar purta discuţia, realizările sunt impresionante. Cu atât mai mult cu cât şi aici s-a încercat distrugerea  tuturor edificiilor.

Mizerie cruntă de-a lungul întregului traseu chiar şi odată intraţi în oraş. Gunoiul trona mai peste tot, în movile. În Trujillo, operatorul de turism care organizase tururile a oferit o masă deosebit de gustoasă într-un restaurant incredibil de curat, în contrast cu tot ceea ce era afară. Am încercat carnea de ied, gătită în stil tradiţional, după o reţetă inca. Nu pot spune decât că m-aş tot fi lins pe degete, de bună ce era. Regret doar că nu am obţinut secretul acelei reţete de la bucătarul şef al acelui restaurant…

Drumul de înapoiere spre port a fost extrem de tăcut. Digestia laborioasă precum şi mai multe pahare de vin peruan au venit de hac marii majorităţia pasagerilor. Peste noapte, frescele văzute în timpul zilei mi-au tot revenit în memorie. Şi cred că am avut şi nişte MIH_7862viziuni cu mari preoţi purtând colane mari de aur, oficiind sacrificiile şi scoţând din piepturile victimelor inimile încă pulsând…

 

Duminica, 25 ianuarie: tranzitarea Canalului Panama.

Cea de-a 8-a traversare a Canalului Panama pe care am făcut-o s-a dovedit şi cea mai scurtă. Deşi nu luam parte pentru prima dată la traversarea Canalului, nu am putut nici de data aceasta să nu fiu impresionat de uriaşa realizare inginerească şi de logistica acesteia. Cei 35 de metri diferenţă de nivel între oceanele Atlantic şi Pacific au cerut un tribut imens măsurat în vieţi, ani, materiale şi nu în ultimă instanţă, bani. Ba chiar şi crearea unui stat nou.

35 de ani a durat construcţia acestui canal care a tăiat Istmul Panama, permiţând navelor care altminteri fi înconjurat întreg subcontinentul sudamerican să ajungă dintr-un ocean într-altul în mai puţin de o zi. E important să amintesc faptul că ideea unui canal care să facă legătura între cele două mari oceane a apărut în anul 1534, când regele Carlos I de Espana a venit cu asemenea cerere. Caravanele care cărau aurul şi celelalte bogăţii ale continentului întâmpinând greutăţi teribile, ţinând cont că aveau de străbătut jungla. Abia inginerul francez care construise şi Canalul Suez a avut îndrăzneala să pornească un asemenea proiect. Numai că, datorită rocilor friabile care făceau ca săpăturile să se surpe încontinuu, junglei de nepătruns, bolilor tropicale precum febra galbenă şi malaria, după mai bine de 20 ani, nu a reuşit să sape decât 14-15 kilometri. Mii de muncitori, ingineri, şefi de şantiere şi-au piedut viaţa în acel timp, canalul fiind o investiţie dezastruoasă pentru francezi. Investiseră peste 300 de milioane şi au vândut intreprinderea guvernului american pentru doar 40 de milioane!

Înainte de a se apuca de treabă, americanii au fost interesaţi în primul rând de reginul juridic al acestei investiţii. Încercând să obţină de la guvernul columbian drepturile legate de Canal, şi realizând că nu vor obţine nimic concret, americanii au sprijinit un grup de revoluţionari. Tedy Roosevelt a implicat armata americană în acest conflict şi odată cu victoria revoluţionarilor sprijiniţi de SUA, statul Panama a devenit realitate şi şi-a proclamat independenţa. Normal că Washingtonul a recunoscut imediat independenţa acestui stat nou creat şi a obţinut cedarea întregii fâşii pe care urma a se construi Canalul pentru suma de 10 milioane de dolari la semnare, plus 250 de mii de dolari pe an, pentru anii ce urmau.

După ce au fost create condiţiile pentru a merge mai departe, americanii s-au pus pe treabă. Numai că în primă etapă nu le-a mers nici lor aşa cum se aşteptau. Jonh F. Stevens şi colonelul Georges Goethals au fost cei care au condus lucrările care aveau să ducă în final la terminarea acestei lucrări. Nu fără greutate. Realizând că unul dintre marii lor duşmani era banalul ţânţar, care era principalul agent de răspândire a bolilor tropicale, au investit imens în septizarea zonei. Apoi au avut tot felul de încercări venite din partea terenului. În timp ce în unele zone roca în care se săpa se sfărâma, permiţân apei să distrugă ceea ce tocmai fusese făcut, în altele, precum cele din zona Gaillard, din cauza rocii extrem de dure, investiţiile în maşini cu abur, forţă de muncă şi explozivi au ridicat costul pe mila excavată la 10 milioane de dolari!

Nu mai intru îndetalii acum , dar pentru această operă inginerească s-a creat un nou tip de beton, care era adus cu vapoarele din Portland. Realizarea imenselor porţi ale ecluzelor a reprezentat, de asemenea, o mare provocare, iar sistemul de lagăre a fost cel mai mare la vremea aceea.

Data de 15 august a marcat inauguurarea Canaluilui, oadată cu traversarea acestuia de către vasul cu aburi Ancon. Se cheltuiseră aproape 700 de miloane de dolari şi se plătise un tribut de vieţi omeneşti însumând peste 25000 de oameni. Peste 5000 dintre aceştia muriseră în „epoca americană”.

A fost o zi caldă, frumoasă, chiar dacă din loc în loc pădurea tropicală făcea ca unii dintre nori să lase din încărcătura lor lichidă cantităţi mai mici sau mai mari de apă . Se lucra peste tot la dragare şi mentenanţă. În unele locuri se puteau vedea lucrările celui de-al doilea canal care va lega Atlanticul de Pacific. Acesta va fi mai lat şi va permite tranzitul super-navelor care în acest moment nu au cum traversa din cauza lăţimii lor. Când am trecut pe sub podul Naţiunilor, mi-am amintit că în urmă cu câţiva ani, la prima mea trecere prin Canal, abia fusese început.

A fost cel mai aerisit tranzit pe care l-am văzut în atâţia ani, numărul vaselor ce aşteptau la intrările dinspre oceane sau la ecluze fiind incredibil de mic. Asta s-a tradus într-o traversare rapidă şi confortabilă pentru pasagerii noştri

Cartagena (vineri 23 Ianuarie).

Oraşul ne-a primit învăluit într-o uşoară ceaţă, rămasă, după cum aveam să aflu mai târziu, în urma unor zile foarte ploioase.  Intrarea către port oferă celui care stă pe punte două privelişti diferite, aflate într-un puternic contrast. Într-o parte poate vedea masivele ziduri ale fortăreţei ce a apărat vreme de câteva sute de ani locuitorii oraşului şi bunurile lor, iar în cealaltă parte linia frântă ce descrie contururile zgârie-norilor construiţi în ultimele zeci de ani. Pentră că, deşi nu mai trece pe aici aurul jefuit de conquistadori, economia zonei este extrem eficientă. Aici se află una dintre cele mai importante zone de liber schimb din lume. Într-o parte ziduri de piatră, acoperişuri grele, bastioane, de cealată parte beton, sticlă şi oţel.

Am docat în jurul orei 9 dimineaţa şi în scurt timp cei ce voiau să vadă ori să revadă oraşul, au ieşit în cîutare de taxiuri. Aici, din cauza unei uniuni sindicale foarte puternic, compania nu a putut organiza transport gratuit cu microbuze sau autobuze către centru oraşului. Prezenţa acestora înseamnă venituri mai mici pentru taximetrişti. Iar Cartagena are un număr foarte mare de şoferi de taxi. Unii încă mai conduc Dacii importate de pe vremea împuşcatului.

Întemeiat de către spanioli în 1585, oraşul păstrează, de-a lungul oricărei străzi din partea veche , parfumuri ale vechilor timpuri. Locuinţe, monumente, biserici, restaurante, toate amintesc despre timpuri în care piraţi, armate ori pur şi simplu cete de hoţi năvăleau încercând să răpească din bogăţia celor ce trăiau aici. Iar zidurile care încă străjuiesc inima vechii Cartagene, au căzut de mai multe ori şi au fost reclădite după fiecare încercare. Intrarea în oraşul vechi se face prin Porta del Reloj (Poarta Ceasului), care  aşa după cum o arată şi numele, adăposteşte un turn cu ceas.

Mergând încet pe aceste străduţe am avut impresia că mă aflam transpus în pagini de roman aparţinând lui Gabriel Garcia Marquez. nu sunt puţini locuitorii mai în vârstă care, scoţând câte un scăunel din casă, stau pe trotuare, sprijiniţi de zidurile caselor, privind la ceea ce se întâmplă. Fiind sărbătoare, multe dintre afacerile prezente aici şi-au redus sau chiar oprit activitatea. Doar restaurantele nu şi-au redus din activitate, având un număr sporit de clienţi. Alături de acestea, magazinele de bijuterii par a nu cunoaşte odihna. Vestitele smaralde columbiene nu încetează a trece ditr-o mână într-alta, pentru preţul corect. Una dintre cele mai mari companii, Colombian Emeralds, îşi are unul din principalele sedii de afaceri în acest oraş.

Parcurile mari, cu copaci impunători, erau intens populată la acea oră de amiază, când, cei ce nu îşi fac sieta, caută compania altora. Copiii, ca peste tot în lume, se zbenguiau pe alei. În umbra impresionantelor faţade ale bisericilor Juan Pedro Clever, Santo Domingo, ori ale catedralei, unii chiar moţăiau pe scăunele, ori aşezaţi pe bănci. Şi parcul central al oraşului vechi poartă numele lui El Libertador, Simon Bolivar, statuia lui ecvestră fiind amplasată chiar în inima acestei oaze de verdeaţă. Un loc care cred ca trebuie neapărat vizitat este Muzeul Aurului şi de Arheologie, cu impresionante colecţii de a artă precolumbiană. Trecând prin faţa vitrinelor şi studiind motivele acestor exponate şi domul în care fuseseră lucrate, m-am întrebat dacă vom avea vreodată dimensiune exactă a jafului sistematic la care a fost supusă America Centrală şi Latină de către puterile coloniale, indiferent care vor fi fost acestea. Şi dacă, din nou, vom avea vreodată cifrele cutremurătoare care să arate câţi dintre băştinaşi au fost ucişi în lupte, câţi în acţiuni de represalii, câţi s-au sinucis, neconcepând să trăiască în sclavie şi câţi au murit decimaţi de bolile aduse de pe bătrânul continent de către aventurierii poriţi în descoperirea El Dorado. Turistul este încurajat să vadă şi vechiul Palat al Inchiziei, care adăposteşte în ziua de astăzi, pe lângă vechi instrumente de tortură şi mai multe colecţii de artă precolumbiană.

Nu trebuie să mergi foarte mult pentru a vedea, pe rând, vechea clădire a Vămii, Palatul Guvernamental, Universitatea care poartă numele sfântului Augustin ori stadionul Serrezuela, care găzduieşte corridele, columbienii fiind mari amatori de lupte cu taurii. De aici, cei dornici, se pot îndrepta către imensele ziduri care au străjuit aşezarea timp de câteva secole şi pot merge printre bastioane. Peste golf, se văd în zare, umbrele zidurilor unei alte fortificaţii ce a asigurat apăratea poartului şi oraşului Cartagena,  fortăreaţa San Felipe.

De fiecare dată când am ajuns în Cartagena am fost avertizaţi asupra unor potenţiale pericole care ne-ar fi putut paşte odată ieşiţi în oraş. Fiind într-o ţară care are mari probleme cauzate de droguri, avertizarea spunea să evităm deplasarea dacă nu suntem în grup, să evităm a purta lucruri ce ar putea să ne transforme în potenţiale ţinte pentru hoţi, să nu acceptăm pachete ori obiecte de nici un fel, mai ales necunoscându-le provenienţa, ori să evităm consumarea unor alimente pe care nu le cunoaştem. Recunosc cu această ocazie că am încălcat mai toate aceste avertismente. Aproape de fiecare dată am ieşit în oraş de unul singur, sau m-am separat de grupul cu care ieşisem imediat ce am ajuns să vreau să văd mai mult decât terasa la care se bea o bere de producţie locală. Şi în ciuda tuturor argumentelor care încearcă să prezinte Cartagena drept un oraş nu prea sigur, recunosc: îmi place acest oraş. Imi place atmosfera, arhitectura, îmi plac oamenii lui prietenoşi şi mâncarea de aici. Nu îmi pot imagina la fiecare colţ de stradă câte un Pablo Escobar cu pistolul în pantaloni şi pace! Ba chiar m-a durut să văd, defiecare dată, cât de mulţi dintre cei aflaţi la bord nu ieşeau măcar pentru o oră sau două, de frica bandelor de traficanţi, Şi situaţia aceasta s-a repetat indiferent că m-am aflat la bordul unui vas de la Celebrity Cuises, MSC, Holland America ori Crystal…

 

Santa Marta

 

Santa Marta, Columbia, Departamentul Magdalena. (joi 22 ian).

Odată ajunși în Santa Marta, ne-am făcut mai întâi datoria noastră de fotografi și am tras câteva sute de cadre lângă vas, pe cheu, unde câteva zeci de furgonete  Ford ori Chevrolet, viu colorate, cu remorcile adaptate transportului de persoane, așteptau cu motoarele pornite pe cei ce urmau să facă un tur oficial al orașului. Portul era un amestec între un port de marfă, unul pentru pescari și pentru alt fel de vase de marfă. Cu multă, foarte multă poliție în jur și cu paznici înarmați pe la fiecare colț.

Chiar lângă vasul nostru ma multe pescadoare descărcau, sub pază militarizată, niște toni imenși. Exemplare de dimensiunea unui adult, erau ridicate de macarale și plasate în containere care urmau a transporta captura la fabricile de procesare. Cu această ocazie am realizat ce afacere imensă o reprezintă acest tip de pescuit. Apropape toate aceste pescadoare mari, care se ocupau cu capturarea tonului, aveau câte un mic elicopter de recunoaștere pe una din punțile superioare ori pe puntea de ala prora. Acolo sunt bani, mulți, altminteri nimeni nu ar investi în asemenea dotări.

După ce marea parte a pasagerilor se afle deja în afara vasului, am luat unul dintre autobuzele de la port spre oraș, împreună cu Neil și cu Cesar, colegii mei. Odată ieșiti pe porțile portului am început să ma întreb serios care fusese motivul pentru care cei ce făcuseră itinerariul, incluseseră și acest loc drept destinație pentru musafirii noștri de șase stele, așa cum e prezentată compania în toate reclamele. Și dacă mă întrebam în acele momente, am continuat a fi nedumerit încă multă vreme după ce deja pecasem.

După cum citisem,  Santa Marta era locul în care se stinsese din viață, în anul 1830 , la data de 17 decembrie, marele revoluționar Simón José Antonio de la Santísma Trinidad Bolívar Y Palacioî, mai pe scurt, Simon Bolivar.  Și după cum mă informase deja una dintre agentele operatorului de turism local cu care Crystal stabilise programul vizitei de aici, Simon Bolivar se afla încă, destul de puternic conturat în inimile localnicilor. Și asta pentru că în scurta sa viață a eliberat un număr semnificativ de teritorii de sub dominația puterilor europene coloniale. Se pare că visul lui fusese crearea unui stat latino-american după modelul Statelor Unite. Numai că, chiar oferind dulcea beție a libertății populațiilor destul de oprimate din zonă, Bolivar nu a fost scutit de critici, ori chiar de încercări de asasinate. Ca urmare, parte dintre acțiunile lui au fost suspendate, revoluționarul retrăgându-se pentru o perioadă în zona Caraibilor. Aici se pare că a contractat o boală care l-a măcinat, astfel că, la scurt timp după reîntoarcerea lui în Santa Marta a și murit. El Libertador este însă viu în inimile localnicilor și a multor viețuitori ai Americii Centrale și de Sud. Ferma la care a murit a devenit sanctuar, iar în oraș, edificii, străzi ori școli îi poartă numele.

Deși mă așteptam să văd un oraș cu multe vestigii vechi, ceea ce se vede în ziua de astăzi poartă în mare măsură semnul noului. Bine-nțeles, în centru poți vedea vechea catedrală Santa Marta, vechea clădire a vămii, ridicată pe la 1600, în care în ziua de astăzi se află Muzeul Aurului. În piața Simon Bolivar mai multe tarabe ofereau textile produse de atelierele locale, obiecte de artizanat și pălării de tip Panama, la prețuri destul de umane. Câteva restaurante, amplasate în jurul pieței, chemau pofticioșii să guste din specialitățile locale. Bucătăria locală îmbină elemente europene, amerindiene şi africane, cu rezultate foarte bune (judecând după expresiile extatice ale pasagerilor noştri care aleseseră să manânce pe terasele din jurul pieţei).

Am urcat din nou în autobuz și am mers să văd și alte ”atracții” ale orașului. Aveam să constat cu surprindere că motivul mândriei locale îl constituia un mall nou, în care găseai aceleși mărfuri pe care le poți găsi oriunde în lume într-un asemenea loc. Așa că, după ce am dat o tură și am băut o cola cu gheață, m-am urcat din nou în autobuz și m-am întors la vapor. Pe drum nu am putut să nu remarc imensele grafitt-uri cu mesaje de tip: Santa Marta – Oraș Revoluționar, ori Revoluția continuă, ori Mereu pe baricade. Drumurile se prezentau în stare destul de proastă, așa cu nu m-am putut opri în a gândi că probabil revoluția care continua, consemna destule focuri de mortiere, care lăsau cratere în asfalt. În scimb, promenada întinsă de-a lungul țărmului este de-a dreptul spectaculoasă.

Cele câteva ore petrecute în oraș nu au putut lămuri dilema mea: de ce, oare, ne aflam acolo și nu în altă parte?

Curacao.

MIH_6931 Ziua de marţi, 20 ianuarie ne-a găsit în Curacao. Distanţa dintre Santo Domingo şi Curacao a fost acoperită de Crystal Serenity la pas, dacă pot spune asa, fiind necesară o viteză medie de numai 11 noduri.

Curacao-aceleasi culori, acelasi amestec de limbi , rase, naţionalităţi. Willemstadt, orașul capitală ne-a întâmpinat la fel de primitor ca întotdeauna.

Trăgându-și numele, se pare, de la cuvântul portughez coracao, care înseamnă inimă, acest teritoriu se află sub administrarea regatului Țărilor de Jos. Orice ghid turistic consemnează faptul că aici viețuiesc circa 140-150 de mii de locuitori, număr sporit considerabil de zecile de mii de turiști care vin aici pentru perioade mai lungi ori mai scurte.  De fapt, turismul este una dintre principalele surse ale bunăstării insulei. Alături de acesta, economia locală mai oferă capacități de rafinare și stocare a produselor petroliere, servicii de alimentare (bunkering) pentru vapoare, capacități de stocare și transfer a mărfurilor, servicii bancare. Deși rutele comerciale s-au extins de-a lungul timpului, acest loc a rămas una dintre ”inimile” comerțului internațional.

Pasagerii lui Serenity au ieșit rapid la țărm, grăbindu-se să descopere sau să redescopere,după caz, restaurantele primitoare, cu bucătărie de calitate și cu prețuri chiar foarte atractive. Alte ținte au fost magazinele de tip duty-free care au făcut ca aceștia să înceapă a cheltui bani pe ceasuri, bijuterii ori parfumuri. Nu cred că există vreun mare producător de asemenea bunuri care să nu fie reprezentat pe insulă.

Am ieșit și eu, în viteză, dornic să găsesc cât mai repede un loc cu wi-fi, de unde să îmi pot suna Anuța și Mateiul. Și fiindcă ne aflan într-un loc civilizat, care a înțeles mai de mult că pentru a avea bani și oameni care să vină, ori să revină aici, investind în tot ceea ce înseamnă element de infrastructură, am găsit wi-fi fără plată cam peste tot pe unde m-am învârtit. Primul popas l-am făcut chiar lângă terminalul în care eram docați și datorită calității bune a semnalului, am putut să îmi aud familia imediat. După ce am aflat toate noutățile de pe acasă, am luat-o ușor la pas, redescopMIH_6932erind cu aceeași plăcere străzile înguste, casele colorate, ambianța de perpetuă sărbătoare din zona din vecinătatea portului. Luasem cum mine un aparat de fotografiat și din când în când mă opream să mai iau câte un cadru. Și cu această ocazie mi-am amintit că deși m-am aflat în Curasao de multe ori, aveam imagini din acest loc doar din 1999, de la finele anului, când m-am aflat pentru prima dată aici, imagini pe care le am acasă, pe film de 35 de milimetri.

Am mers și eu în direcția în care, inevitabil, se îndreaptă toată lumea: spre centrul comercial și financiar al insulei. Asta a însemnat să trec podul mobil, pod care se rotește la unul dintre capetele MIH_6898sale pentru a face loc, din când în când, navelor de toate calibrele, care se îndreaptă spre zona de docare din imediata vecinătate a centrului. Majoritatea colegilor mei, din toate departamentele, se afla înșirată de-a lungul promenadei, folosind ”la greu” wi-fi-ul gratuit. Imediat după ce trece podul, turistul de află într-un adevărat impas. Unde să meargă mai întâi; în ce magazin să intre mai întâi, ori la care restaurant ori terasă să se oprească. Eu nu aveam de rezolvat această dilemă, cunoscând deja, chiar bine dispunerea magazinelor, restaurantelor, băncilor ori a unor alte atracții ale locului. Și, fiind deja pe un teritoriu cunoscut, m-am îndreptat spre locurile care mă interesau, spre a face câteva cadre. Și în ciuda aglomerației, care, peste zi este ceva absolut normal, am reușit să ”trag” câteva cadre de care să fiu mulțumit.

M-am oprit pentru o vreme la o terasă, pentru o cola rece și am admirat spectacolul deshiderii podului mobil și al trecerii unor ambarcațiuni cu pânze, dinspre și către docul din inima orașului. Lumina apusului făcea ca totul să apară într-o haină aurie, iar reflexiile de pe suprafața apei să pară mici flăcări vioaie care apăreau și dispăreau după reguli doar de ele știute.

După ce podul a revenit în poziția care să îmi permită întoarcerea la vas, am luat-o încet, la pas, către port și după ce am mai vorbit încă o data cu familia mea, m-am întors la bord. Aici se pregătea, pentru pasageri, o petrecere având tema Curacao…iar eu trebuia să fotografiez evenimentul, lucru pe care l-am și făcut, terminându-mi activitatea puțin după MIH_7040miezul nopții.

 

Probabil ca nu voi mai posta mai mult de un port. Materialul a fost pregătit în vederea publicării lui. Încă nu am nici o idee la ce soluţie voi recurge, dar poate vreodată voi reuşi să văd, sub formă de volum, ce am „copt” în aceţti ani. Pentru ca mai este material de un volum destul de consistent, adunat în anii trecuţi. Dar cum nu prea îmi dă mâna să editez pe propria mea cheltuială, am lăsat să se adune praful peste vechile scrieri…

Santo Domingo.

După o zi pe mare în care am început să ne vindem munca din seara de gală, duminică, 18 ianuarie am ajuns în Santo Domingo, Republica Dominicană. O zi care se anunţa, cel puţin din punct de vederee meteorologic, frumoasă. Ca mai toate porturile de pe continentul sud-american şi aici am avut senzaţia ca m-aş afla într-un loc supus vreunui asediu. Garduri de sârmă înalte străjuiau portul, elicoptere dau din când în când câte un tur pe deasupra tuturor clădirilor şi instalaţiilor.

Am căutat să iau legătura cu agentul portuar pentru a vedea dacă poznaşul meu de bagaj a ajuns în sfârşi în acelaşi loc în care mă aflam eu. Şi s-a făcut că tocmai îl luase în primire cu vreo câteva ceasuri înainte, aşa că îl avea in portbagajul maşinii. Nu pot descrie starea pe care mi-a dat-o simpul fapt că îmi schimbam, după aproape 5 zile tot ceea ce avusesem pe mine! Numai că, prin această întâmplare, am avut ocazia să asist la dărâmarea a încă unui mit. Bagajul fusese deschis şi răscolitMIH_6846 . Gata! Pentru mine s-a dus o dată mitul punctualităţii germane, având în vedere că Lufthansa mi-a plimbat bagajul vreme de 4 zile după ce am aterizat în Miami, iar pe de altă parte cel al corectitudinii germane, având în mână un bagaj care fusese deschis (lacătul fusese tăiat şi nici nu au notificat asta) şi al cărui conţinut fusese dijmuit.

Insula pe care se află Repubica Dominicană a fost descoperită de Cristofor Columb la primul lui voiaj peste Oceanul Atlantic şi a purtat iniţial numele de Insula Hispaniola, în cinstea monarhilor iberici care finanţaseră această intreprindere. Numai câţiva ani mai târziu, fratele lui, Bartolomeo, avea să fondeze actualul oraş, pe malul râului Ozama. Santo Domingo a purtat mai întâi numele La Nueva Isabella, în cinstea reginei Isabella a II-a a Spaniei. Ca prim oraş fondat de spanioli în Lumea Nouă, Santo Domingo a avut şi prima universitate, primul castel, prima catedrală şi prima mănăstire. De altfel această zonă a fost declarată arie protejată de către UNESCO.

Zona colonială, nucleul oraşului vechi, mai oferă şi astăzi privitorului posibiltatea de a admira impunătoarea catedrală Sfânta Maria Mică, ori primul castel care a aparţinut vice-regelui Don Diego Colon, un alt frate al descoperitorului Americii. Bogăţia locului a făcut ca Sir Francis Drake, piratul care a prădat în numele reginei Angliei, să captureze acest oraş. A primit o răscumpărare de 25000 de ducaţi de aur, dar a luat cam tot ceea ce se putea lua de aici. O legendă afirmă că a lăsat doar clopotele bisericilor din ceea ce era considerat preţios pentru locuitorii oraşului. Între 1936 şi 1961, oraşul a purtat numele dictatorului Rafael Trujillo. După asasinarea acestuia numele oraşului a fost schimbat din nou, fiind cel iniţial.

M-am îmbarcat într-unul dintre microbuzele puse la dispoziţie gratuit de autoritatea portuară şi în câteva minute am ajuns din port în centrul oraşului. Mi-am făcut loc printre gălăgioşii ghizi locali care trăgeau de oameni pentru a îi convinge să-i angajeze pentruun tur. CMIH_6839u mica hartă a oraşului în mână, am luat-o la picior, oprindu-mă din când în când MIH_6831să fac câte o fotografie. Locul seamănă cu atâtea altele văzute înaintea lui. Poţi spune că te afli într-o fostă colonie spaniolă după arhitectura fortului, după culorile faţadelor caselor, după dantelăria de piatră de pe frontoane şi cornişe.  Santo Domingo mai are în comun cu atâtea alte foste aşezări spaniole şi aerul de delăsare, de nepăsare în faţa ravagiilor făcute de vreme, de vremuri ori de mâna omului. În afara construcţiilor noi, totul pare să se năruie. Linii de tensiune se caţără fără a urma vreo regulă pe ziduri, pe stâlpi, pe acoperişuri, ori urmează trasee sinuoase pe sol, fără mare grijă pentru siguranţă. Ţevi de apă sau canal parcurg, la fel, trasee pe ziduri, prin canale abia astupate sau chiar pe sol. Puţine case din partea veche, colonială a oraşului mai au faţada integră. Ici-colo, din asfalt ţâşnesc şuvoaie de apă,dovedind starea precară a conductelor.  Era duminică şi mulţi dintre locuitori se plimbau sau căutau umbra parcurilor. Intrând în catedrală, am întâlnit încă mulţi localnici, aşezaţi în bănci, reculegându-se deşi era deja ora siestei atât de dragă celor ce locuiesc într-un climat atât de cald.

Pe strada Mercedes, un cal slab, de-a dreptul jigărit, uda asfaltul, moţăind între hulubele unei trăsuri destinate a plimba turiştii prin oraş. Imediat după colţ se afla mausoleul dedicat eroilor neamului, în care îşi află odihna trupurile mai multor conducători mai vechi sau mai noi, ori ai unor generali. Am intrat şi am fost impresionat nu atât de picturile interioare cât de jocul luminilor prin ferestrele cupolei edificiului.

Un vânzător de bijuterii s-a luat după mine şi deşi am căutat să îl conving că nu voiam să cumpăr nimic de la el, m-a urmat, insistent, cale de mai multe străzi, până când am lăsat expresia de om liniştit de pe faţa mea şi încruntându-mă spre el i-am cerut insistent s-o ia din loc. I-am spus să se uite după americani bogaţi, nu după români cu găuri în buzunare. Părea să fi înţeles. Numai că, MIH_6812peste vreo douăzeci de minute, când urma să iau un microbuz care să mă aducă la port (care poartă numele Saint Souci) mă pomenesc strigat din nou si întrebat dacă chiar nu vreau să cumpăr nimic, urmând a primi un preţ foarte, foarte bun…

În zona portului m-am mai învârtit printre tarabele unor artişti locali şi a vânzătorilor de suveniruri. Din când în când câte un elicopter militar duduia ameninţător pe deasupra zonei. Nu mi-am putut împiedeca gâdul să zboare către una dintre distracţiile favorite ale fostului dictator Trujillo, care obişnuia să îşi ia inamicii MIH_6822politici în elicopter şi să îi arunce de la înălţime, urmărind cum se zdrobeau la contactul cu solul. O gură de limonadă, câteva vorbe schimbate cu frumoasele hostese din terminal şi s-a încheiat scurta experienţă dominicană.

Nu m-a deranjat în vreun fel nimic din ceea ce am întâlnit, dar nici nu m-a făcut să simt că aş fi pierdut ceva dacă nu aş fi ajuns în acel loc. Pentru că  oraşe, cu trecut, civilizaţie, arhitectură, culori ori tradiţii culinare poţi găsi in Panama, în Mexic, Honduras ori Costa Rica. Şi în multe altele…TON_8813

108 zile în jurul lumii

 

 

Partir c`est mourir un peu… Plecând de atâtea ori de acasă, mai ales din clipa în care am devenit soţ şi mai apoi şi tată, am murit de prea multe ori. De atâtea ori mi-am promis că nu va mai fi o dată viitoare, dar realitatea m-a învăţat cât de adevarată este vorba englezilor: never say never (niciodata să nu spui niciodată) şi cât de lipsit de sens este să iei angajamente pe termen lung, care implică nu numai viaţa ta, dar şi a celor de lângă tine.

Din 2013, când telefonul a sunat şi mi s-a propus o nouă cooperare, am avut norocul să îmi pot alege locul în care am vrut să lucrez, perioada şi în linii mari şi oamenii cu care să formez echipa.

13 ianuarie. În pragul casei îl strâng încă o dată pe bărbăţelul meu drag, Matei, îmi iau rămas bun de la părinţi şi plec însoţit de Ana mea spre autogară. A urmat din nou, una dintre cele mai sfâşietoare desparţiri. Nu numai că urăsc să nu o văd pe Ana mea, că îmi lipseşte tot ceea ce facem împreună şi tot ceea ce ne defineşte ca familie, dar cred că odată cu înaintarea în vârstă devin din ce în ce mai dependent de atmosfera de cămin, de căldura lui, de mirosuri, mâncăruri, vorbe, gesturi. Un drum până la Iaşi, un popas de câteva ceasuri la mătuşa şi apoi începe un lung şir de peregrinări prin aeroporturi. Sar dintr-un avion în altul şi ajung de la Iaşi la Bucureşti, de aici la Muchen şi mai apoi, după unsprezece lungi ore, la Miami. Un zbor plin de goluri de aer, de ţânci care plâng dintr-o grămadă de motive care pot face un ţânc să plângă, de femei şi bărbaţi înghesuiţi unii în alţii de nevoia aceasta a mişcării dintr-un loc într-altul al globului.

Miami, 14 ianuarie, ora17.30. Ofiţerii de la imigrări sunt plictisiţi. Atât de plictisiţi încât îi doare exact in şaisprezece de şirurile lungi de oameni din faţa lor care se uită la ei ca la adevăraţii zei ai ştampilelor cu acceptul de intrare în State. Urmează încet şi cu oarecare scârbă rutina care îi transformă în automate cu formă umană, fără prea multe sentimente, fără empatie. Pune degetele de la mâna dreaptă pe scanner. Pune degetul mare la de la dreapta. OK. Acum pune degetele de la mâna stângă. Bine. Acum degetul mare. Bun. Acum uită-te la cameră. Poză. Urmează ştampila pe paşaport şi te îndrepţi spre zona de unde trebuie să îţi ridici bagajul. Aici am prima surpriză cu adevărat neplăcută. Bagajul meu, pentru care am primit o grămadă de asigurări de la tipa de la aeroportul din Iaşi că îl voi primi la destinaţie, lipsea. Mă aştepta un funcţionar cu o hârtiuţă în mână, pentru a mă anunţa că bagajul meu va ajunge la Miami pe data de 15, cu aceeaşi cursă cu care tocmai am venit eu. Resemnat, o iau cu coada între picioare spre ieşire. Negociez cu o taximetristă de origine haitiană tariful până la port şi mă aflu din nou în mişcare.

În clipa în care am ajuns la terminalul care găzduia Serenity am realizat că nu am mai venit pe aici de prin 2007 sau 2008. O mică eternitate. După ce am trecut de filtru, sunt primit la intrare de oameni pe care îi cunoşteam deja. Gărzile de la security, câţiva de prin shop şi Spa. Îmi intâlnesc doar câteva minute mai târziu colegii. Cu Neil nu m-am văzut din septembrie. La fel şi cu Aniko, care e pe picior de plecare. Am dat mâna pentru prima dată cu Cesar şi Anthony, doi fraţi din Peru, care întregesc echipa. După ce am îndeplinit formalităţile necesare şi după ce am făcut plângerea care ar trebui să îmi aducă bagajul a doua zi, pe 15, am primit cheia de la un apartament. Încă nu era o cabină disponibilă pentru mine. Aşa că m-am lăfăit o noapte în apartamentul de şase stele ale unor pasageri care vor ajunge abia pe 15 după amiaza. Cu greu am putut dormi trei-patru ore. Gândurile legate de casă, de cei iubiţi, de necunoscutul pe care îl aducea această croazieră în jurul lumii nu mi-au dat pace să mă odihnesc. În plus, îmi stătea ca o greutate pe cap, gândul la bagajul în care aveam tot ceea ce îmi trebuia.

Ziua de 15 nu a fost prea încărcată. Obişnuit să muncesc multe ore fără pauză atunci când sunt la bord, nu îmi pare nimic greu. Fraţii fotografiază îmbarcarea, eu printez, creez nişte template-uri noi, fac ordine prin calculator, preţuri; într-un cuvânt intru în rutina locului. Câteva sute de cadre de îmbarcare, alte câteva sute de cadre de la o petrecere cu baloane şi primele panouri îşi pot primi în cursul serii fotografiile pentru a fi afişate.

Lovitura de graţie mi-o administrează însă cei de la aeroport care nu mi-au adus bagajul. După toate aparenţele îmi voi avea lucrurile abia în data de 18 ianuarie, în Santo Domingo. Până atunci trebuie să mă descurc cum pot. Şi asta a a însemnat că în noaptea de 15, după ce mi-am spălat la mână boxerii şi ciorapii, m-am dus la una dintre spălătorii şi i-am călcat pentru a putea avea lenjerie curată în dimineaţa de 16. Această zi aducea prima seară de gală a croazierei. Noroc mare că am avut cu mine port-smoking-ul şi am avut cu ce mă îmbrăca pentru asta.

 

 

Sfârşitul primului „episod”

Probabil că va urma…

Veşnica atracţie a ticăloşiei

Sunt, la fel ca atâţia alţii, părinte. Şi tot la fel ca atâţia alţi oameni, mă aflu şi în ipostaza de a fi şi părinte spiritual (îmi place tare mult cum sună!) sau naş a două fete. Una dintre ele e la vârsta când păpuşile încă sunt cele mai bune prietene ale ei, cealaltă e o adolescentă superbă, purtând în ea toţi drăcuşorii necesari să o facă, în scurt timp, o femeie interesantă, dezirabilă şi cu personalitate puternică.

Numai că drăcuşorul ăsta de fină a mea mi-a produs una dintre cele mai mari şi neplăcute surprize. Aflu că îşi pierde vremea în organizaţia de tineret a PDL. Bun…până la un punct , tuturor ni se admit erori, dar să o aud cum îmi vorbeşte despre Flutur ori Balan cu „domnul Flutur” şi „domnul Balan”, a fost mult prea mult pentru mine. Şi trebuie să recunosc că am început să fierb sub presiune, aproape să scot aburi pe nări, gândindu-mă că bâzdâgania pe care mai ieri o ţineam în braţe şi o alintam când avea crampe, vorbeşte cu respect şi chiar admiraţie despre doi oameni pe care nu îi consider numai duşmanii mei personali (personificând ceea ce are mai abject, mai murdar, mai perfid cloaca ce se cheamă politică mioritică), dar şi inamicii a zeci de mii de oameni cu ceva bun simţ, care îşi câştigă onest mult-puţinul lor şi care nu caută a se insinua, chiar şi când s-a dovedit că nu-s decât nişte accidente ale Soartei, în viaţa altora.

Numai că, obişnuit să judec lumea în termeni ca valoare, cinste, corectitudine, bun simţ, nu am luat în considerare că cei ce au devenit emblematici pentru aceste vremuri sunt tocmai ticăloşii.

Mă doare să văd că scriitorul cu oi, inventatorul gripei aviare, a spârcâieciului de dat pe cauciucuri, în vămi, chipurile pentru dezinfecţie, călăul pădurilor sucevene, părăduitorul de bani publici, devine model pentru cineva drag mie. Aş putea continua cu pagini întregi de descrieri care îl înfăţişează pe  tribunul Bucovinei, Napoleonul de Humor (vremea în care am lucrat în presă m-a ajutat să intru în contact cu suficiente astfel de informaţii), dar indiferent ce aş spune eu, sau alţii asemeni mie, nu putem intra în competiţie cu măriile lor, „politicienii”.

Pentru că, din bani pe care nimeni, niciodată, nu îi va putea justifica în adevăr, politicianul „cool” organizează sindrofii pentru tinerii alungaţi din şcoli de zecile de miniştri ai educaţiei care parcă s-au întrecut în a crea sisteme de învăţământ din ce în ce mai puţin operaţionale. Aici vor vedea chiloţii  „super-vedetelor”  create, într-o competiţie nebună, de televiziuni ce operează cu formate expirate de zeci de ani, cumpărate pe bani grei din străinătate, ori de ziare tabloide care se vând doar în funcţie de numărul de buci ori ţâţe dezgolite de pe prima pagină. „Politicianul cool” va veni şi va da sarmale, pe care noi, fraierii, le mâncăm în liniştea căminelor noastre şi ţuică ori vin pentru a încălzi atmosfera, după care va vorbi, mobilizant, despre ticăloşia „celorlalţi”, despre comunism, Europa, gaze de şist, Băsescu ori revoluţie.

A trecut o zi de la şocul suferit şi încă fierb de draci. Nu numai din cauza unui gunoi ca Flutur, ci din cauza tuturor fluturilor de acest gen, indiferent de partid. Îmi dau seama că nu vom fi niciodată în stare să mai avem o clasă politică integră, capabilă de aspiraţii inalte, de altruism, atât timp cât „cloştile” acestor pui fără direcţie, idealuri ori modele, sunt „cocoşii” partidelor cu doctrine împrumutate, schimbate precum ciorapii, delapidatorii, bişniţarii sau hoţii cu manşete albe şi cravate.

Pot doar să sper că educaţia ulterioară, propriile experienţe, cucuiele dobândite în urma încercărilor de pe drum, o vor face pe fina mea şi pe alţii asemeni ei, să aleagă nu ceea ce se prezintă drept „cool”, ci ceea ce are valoare azi şi va fi valabil şi mâine şi mai târziu.

Cred că avem de a face şi cu o problemă de moralitate. A profita de tineri, a folosi tehnici de merchandising şi marketing pentru a îi transforma în zombişorii unor partide este imoral. Dacă toţi condamnă indoctrinarea practicată în anii comunismului, la nivel declarativ, la nivel faptic nu fac decât să dezvolte şi să înnoiască tehnicile specifice indoctrinării. Esenţa crimei nu e nouă. Numai modus operandi…

Lumea se schimbă, fie că vrem sau nu. Numai că nu o schimbă un nou Eminescu, Maiorescu (pomenit aiurea în tramvai de Băsescu), Lazăr, Haret, ci un Flutur, Bălan, Harşovschi şi alţii asemeni lor din tot felul de partide (pardon…găşti).

De ce ne costă bolile mai mult decât pe alţii?.

De ce ne costă bolile mai mult decât pe alţii?
Pentru cine nu ştie, s-a facut că am fost plecat, din nou, mai multe luni pe mare. Adică pe un vas de croazieră unde am detinut poziţia de manager de laborator foto pe un vas de 6 stele.(cel puţin aşa îl clasifică mai multe agenţii de rating din domeniu…)
Întâmplarea a făcut ca în acest răstimp să am oarece probleme cu ficatul şi ca urmare am abordat medicul de la bord. Dupa o consultaţie şi nişte analize ce au relevat niste valori imense pentru trigliceride si transaminaze, medicul de la bord a decis sa fiu trimis spre investigaţii suplimentare pe ţărm, la un spital, unde sa mi se facă teste suplimentare si o ecografie, ceva, care să arate starea in care se afla ficatul meu şi să încerce identificarea cauzei care determina valorile din sânge şi starea mea generală. Dupa o primă încercare, eşuată, în Bordeaux, unde nu am putut fi consultat pentru că era prea târziu şi clinica cu care compania avea contract era deja închisă, am fost vazut de medicii din Le Havre.
Cine a ajuns pe acele meleaguri ale Franţei, ştie că Le Havre nu este tocmai o metropolă. Oraşul care îşi câştigă în bună parte banii din instalaţiile sale portuare, este un principal nod care conectează Franţa de vecina sa de peste Canalul Mânecii, Marea Britanie.
Am ajuns la spitalul din Le Havre inainte de ora 11 dimineata, într-o zi de sâmbătă. Înaintea mea mai erau câteva traume (accidente de circulaţie, o căzatură de pe o scară şi un picior rupt la un meci de fotbal).
În momentul în care am trecut de persoana de la recepţie, care a înregistrat toate datele mele personale precum şi motivul pentru care mă aflam acolo, a început să se mişte şi maşinăria destinată ocrotirii sănătăţii cetăţeanului francez . Pe scurt, am fost măsurat, cântărit, mi s-a luat tensiunea, noi teste de sânge, după care am fost dus la computerul tomograf. La finalul acestui traseu, doi medici au interpretat datele si mi-au prescris niscai hapuri, insistând totuşi că, pentru rezultate bune ar trebui să mai revin la control şi să încerc să schimb regimul de viaţă, cuprinzând mai multă odihnă, ore regulate pentru mese şi un control mai riguros al alimentaţiei.
Am plecat , impresionat de amploarea investigaţiilor făcute pentr un lucru pe care eu (încă) îl consider minor. Şi la fel de impresionat am fost de curtoazia întregului personal din spital şi de modestia afişată de toţi cei pe care i-am întâlnit. Nu cred că un medic din Franţa nu are bani pentru un ceas de marcă, o bijuterie, ori pentru haide de calitate. Nici o persoană din cele întâlnite nu purta bijuterii şi nu etala în nici un fel elemente care să fi sugerat un nivel de trai mult mai ridicat decât cel al pacienţilor lor, în cea mai mare parte lucrători obişnuiţi. Medicii purtau combinezoane de acelaşi tip cu cele purtate de personalul mediu.
După vreo săptămână am primit acasa, în România, copia facturii pe care Spitalul a trimis-o companiei pentru care am lucrat. Sincer să fiu, aveam emoţii, gândindu-mă că am produs o gaură cât China de mare în bugetul angajatorilor mei. Când colo, întreaga consultaţie a costat…48,16 Euro. Am această factură şi o pot arăta oricui nu m-ar crede.
Ei bine, din acest moment am o mare, mare nedumerire. Analizele ce mi s-au făcut, dacă ar fi fost să le fac la oricare laborator din Suceava, m-ar fi costat, numai ele, mai mult decât întreaga nota de plată din Franţa. Iar o investigaţie la computerul tomograf (al cărui DVD îl posed) ar fi însemnat în jur de 150 de euro. Întrebarea este : suntem noi atât de bogaţi încât să ne permitem să plătim de circa trei ori mai mult decât rudele noastre (oarecum) latine? Ori boline noastre sunt atât de deosebite şi de încâlcite încât numai savanţii să le poată desluşi? Ori poate nu e vorba decât (iar) de statutul nostru de umili şi umiliţi, cărora li se impune din afară şi ce să poarte şi ce să mănânce şi cât să dea pe gaz, pe electricitate, pe hrană… Pentru mine răspunsul este din ce în ce mai uşor de dat şi nu mă mulţumeşte deloc concluzia la care am ajuns. Pentru voi?

Dacă Ponta nu ştie, îi spun eu : s-a inventat heblul
Nu îmi place violenţa de nici un fel. Chiar cred că violenţa nu aduce decât violenţă, că tendinţa de a da cu pumnul în masă este cel mai contraproductiv „argument” pe care l-ar putea aduce cineva, mai ales atunci când urmăreşte îndeplinirea unor obiective.
Numai că, oricât de răbdător aş fi, nu pot vedea cum stăm ca nişte mămăligi şi privim cum suntem umiliţi peste tot. Ceea ce e mai rău e că suportăm să fim umiliţi la noi acasă. O fac politicienii, o fac miliţienii, o fac cucoanele cu funduri late de prin instituţii, o fac toţi neca-nimeni care se găsesc, venind de dinafară să ne înveţe de toate…
Ce mă supără în ultima vreme este obrăznicia celor care vor să decupeze o parte din România şi să recreeze invenţia bolşevică de după război, acea regiune autonomă maghiară. Că am ajuns într-un asemenea moment este vina TUTUROR celor care, după 1989, au guvernat România şi au admis, ca partener, un partid etnic, creat împotriva Constituţiei ţării, care nu a vota acest act fundamental şi care l-a negat de câte ori a putut. Pas cu pas, ungurii au obţinut cam tot ceea ce au cerut. Acum a rămas doar autonomia teritorială, pe care par a vrea să o obţină de pe poziţii de forţă. Forţei oarbe a minţilor îmbibate în palincă ar trebui să i se opună în primul rând foţa glasului românilor, uniţi (adică aşa cum nu se mai află ei cam de mult…). Dar argumentul care ar trebui să-i pună pe gânduri pe cei ce se vor trăitori într-o Ţară a Secuilor, ar trebui să vină din altă parte.
Este atât de simplu să tragi heblul şi să izolezi regiunea despre care e vorba. Vreţi autonomie ? Poftim…Luaţi de aici… Fără sistemul energetic românesc, de unde veţi primi electricitate ? Fără reţeaua de gaze românească, de unde veţi avea gaze?. Dacă drumurile şi căile ferate aflate ÎN INIMA statului român vor fi tăiate de la reţaua naţională, cum aţi mai ajunge în „ţara” voastră? Se poate trăi aşa? E genul de autonomie pe care vi l-aţi dorit? Vă puteţi susţine viaţa de zi cu zi în în afara statului român? Toate întrebările sunt absolut retorice, pentru că realitateavă demonstrează , cu argumente de bun simţ, imposibilitatea creării unei entităţi de acest fel.E atât de simplu totul.
Ce s-a întâmplat dintr-o dată, de nu mai puteţi vieţui aşa cum aţi făcut-o atâtea sute de ani,împărţind bune şi rele, alături de români, de evrei, ţigani, ucraineni ? Dacă nu v-aţi dat seama, lumea a evoluat, iar vremea feudelor a trecut!

Revin în faţa calculatorului după o bună bucată de vreme în care nu am scris…Şi nu am scris nu numai pentru bunul motiv că am fost ocupat cu exemenele finale de toate felurile, cât pentru că am încercat să mă detaşez de toată nebunia ultimelor evenimente legate de conducerea acestei ţări şi de nefasta prezenţă a lui Băsescu, în poziţia de preşedinte. Şi încerc în continuare să evit a face pronosticuri, să îmi creez speranţe că măcar de această dată lucrurile se vor desfăşura aşa cum este firesc şi că un gunoi pe care o societate fără busolă l-a creat, va dispărea în gunoiul din care s-a născut şi nu va reveni în memoria colectivă decât în rol de personaj cu care să sperii copiii atunci când fac pozne, ori când nu mănâncă tot la masă…
Şi pentru că istoria a reprezentat în ultimii ani una dintre preocupările mele, nu pot să nu fac o reflecţie cu încărcătură istorică. În istoria contemporană a României, întotdeauna uneltele regimurilor odioase care s-au aflat la cârma ţării, au găsit resursele de a renaşte şi de a-şi continua activitatea în sânul regimurilor care le-au succedat. Securitatea a primit lecţii bune de la reprezentanţii „reciclaţi” ai Siguranţei, ori ai legionarilor. Şi aceeaşi Securitate, spălată, îmbrăcată la patru ace şi dotată cu tehnici de ultimă oră, trăieşte în organismele noilor structuri de inteligenţă (un termen oarecum impropriu, dacă luăm în considerare felul în care îşi fac treaba…) ale României de după 1989.
Numai că, dacă înainte de dispariţia lui Ceauşescu mă ingrijora perspectiva de a fi ascultat şi urmărit pentru un banc, ori pentru vreo replică spusă unde nu trebuia, de faţă cu cine nu trebuia, acum ceea ce mă îngijorează este faptul că serviciile de informaţii par a fi ocupate numai cu servirea, în cea mai mare măsură a matelotului care a incendiat portul Rouen, ori a altor actori de pe scena puterii. Dintr-o dată, omul de rând dispare din orice fel de strategie, pentru bunul motiv că toţi îl ignoră, dar toţi au pretenţia a vorbi în numele lui. Şi ce altă dovadă mai bună a implicării serviciilor secrete în toată această nebunie legată de demiterea lui Băsescu putem avea, decât perseverenţa cu care acest individ apare zilnic în faţa televizoarelor, pentru a-şi scuipa doza de fiere, de a ameninţa şi de a bulversa o întreagă societate. Dacă ar avea un Moromete pe lângă el, care să-l întrebe pe ce se bazează atunci când îşi face publice crizele de nervi, nu ar avea ce alt răspuns să dea decât…SERVICIILE ! Pentru că despre LEGE nu mai poate fi vorba de prea mulţi ani…
Şi dacă după ce comuniştii au preluat puterea în România circula o vorbă care spunea : Căpitane nu fi trist
Garda merge înainte
Prin partidul comunist, e vremea să adaptăm versurile şi să le aducem în prezent:
Ceauşescu nu fi trist
Că Securitatea-i vie
În regimul cel băsist!

Lungu trebuie să plece!
Mai sunt doar câteva zile până la votul pentru alegerea celor ce vor conduce treburile primăriilor şi consiliilor judeţene. Pentru că nu cred în buna funcţionare a memoriei locuitorulor municipiului Suceava, voi trece în revistă câteva dintre motivele pentru care Ion Lungu trebuie să plece din biroul pe care l-a ocupat deja mult prea mult timp.
Dacă cineva va veni cu discursuri de genul : a făcut un reţeaua de apă şi canalizare, a asfaltat, a pus pacele, etc, îi voi spune că tot ceea ce s-a făcut nu a fost o favoare personală a lui Lungu ci o obligaţie. Trebuiau făcutetoate acestea pentru că existau nişte contracte semnate, pentru că acolo s-au dus şi o bună parte din banii noştri (chiar şi europeni!!!), pentru că a făcut parte din fişa postului şi pentru că un număr semnificativ de firme apropiate lui Lungu şi altor pedelişti au făcut o grămadă de bani de pe urma acestor lucrări. Să nu discutăm cât de bine s-au făcut şi cât ne-au costat în realitate pentru că nimeni nu ştie exact; cu atât mai puţin primarul. Am mai scris de altminteri despre aceste lucruri…
Dar dacă există un motiv pentru care Lungu trebuie nu numai să devină istorie dar să şi dea cu subsemnatul în legătură cu mai multe aspect ale unor contracte, acel motiv îl constituie teroarea declanşată de traseistul din Areni în rândul mijloacelor media. În virtutea unor vechi relaţii de amiciţie şi a faptului că am semnalat de-a lungul timpului mai multe subiecte de actualitate, rândurile mele erau găzduite cu o anumită periodicitate de paginile unui jurnal local. Asta până când, direct sau indirect s-a amintit celor ce conduc acest ziar cât de grea este supravieţuirea presei în condiţii de criză şi că în cazul în care el, domnul cu pixul, nu ar mai semna contracte de mică ori mare publicitate cu acest jurnal, supravieţuirea lui ar deveni şi mai problematică decât este. Prin acest tip de comportament Lungu dovedeşte că şi-a însuşit pe deplin mijloacele şi strategiile de luptă cu eventualii opozanţi,specific PDL, căutând să reducă la tăcere orice glas care ar putea crea o breşă în aura lui strălucitoare de cavaler al marilor realizări sucevene.
Nu am gustat niciuna dintre declaraţiile electorale care promit sucevenilor ba parc industrial, ba debarcader şi ecluză, dar nu pot nici să înghit idea unei gondole într-un oraş fără reţea rutieră care să ofere fluiditate a circulaţiei, mai ales în caz de probleme în zona podurilor peste râul Suceava ori în cea a marilor aglomerări comerciale. Dar întrucât gondolele suspendate s-au dovedit o bună maşinărie de făcut bani pentru mai toţi pedeliştii care au ales să construiască aşa ceva, nu se putea tocmai Lungu să facă opinie separată în partidul din care (încă) face parte.
Pentru toate verile petrecute în mizerie, pentru toate zonele cu canalizare reabilitată în care miroase a rahat, pentru toate orele petrecute aiurea în trafic, pentru combustibilul risipit astfel şi pentru daunele aduse maşinilor în aceşti ani, pentru atitudine, pentru intimidarea practicată asupra mijloacelor media, Lungu trebuie să plece. Şi sunt sigur că fiecare locuitor al târgului Sucevei are ,în completarea acestei liste, propriile motive.
Lungu sau oricare altul a avut şi are datoria să facă orice pentru locuitorii acestui oraş. Asta pentru că vine şi cere să fie votat, pentru că este plătit şi pentru că nu face nimic din banii săi personali. Ca să lămurim asta. Dacă Suceava este în situaţia unui vehicul, conform sloganului născocit de minunatul Nelu Balan şi trebuie să meargă mai departe, atunci trebuie s-o facă fără Lungu. Staţia în care ar fi bine să-şi debarce trupul, trupa şi tot ceea ce a mai adus prin Primărie e la doi paşi. Ar fi bine să îşi amintească şi locuitorii Sucevei acest lucru!!!

Puţin realism nu strică!

Sunt deja patru ani de când oraşul a devenit de nesuportat pe perioada verii. Sunt deja patru ani de când sub umbrela pe care o poate reprezenta motivaţia necesităţii efectuării unor reparaţii sau a extinderii unor utilităţi, avem de a face în fapt cu măsura nepriceperii municipalităţii şi a partenerilor acesteia în a asigura desfăşurarea unor operaţiuni fără pedepsirea populaţiei. Şi când folosesc acest termen el este folosit cu sensul său propriu, pentru că, felul în care minţile sclipitoare ale secolului XXI ştiu să organizeze orice tip de operaţiuni ce implică infrastructura, lovesc repetat şi în moduri variate în populaţie Sucevei.
În câteva zile se va intra în campania electorală ce are ca ţintă ocuparea locurilor în administraţia locală.
Ceea ce nu au înţeles unii dintre cei ce şi-au anunţat deja participarea, între care şi actualul primar, este că şi răbdarea are o limită. Motivaţii de genul “am făcut…” nu sunt suficiente dacă ceea ce ai făcut (şi nu cu bani de acasă, ori cu bani de la partid) a costat populaţia mai mult decât moţul cu care vrei să te împăunezi. Dacă are domul Lungu curajul să facă un calcul, să spună cat ne-au costat pe noi, sucevenii, în unităţi de timp, degringolada creată de lucrările de înlocuire a reţelelor de apă. Cât a costat în termeni materiali şi al calităţii aerului, surplusul de combustibil ars de vehiculele ce se deplaseaza într-un oraş blocat, cât costă piesele şi reparaţiile necesare în urma distrugerii aceloraşi vehicule prin tranşeele cu care municipalitatea, prin cei agreaţi a executa acestea lucrări ne-a blagoslovit. Nu pot înţelege conform cărei cutume trebuie să râcâi asfaltul azi şi să acoperi porţiunea decopertată după o saptamână sau două. Nu înţeleg de ce, pe bani europeni (sanchi) sau nu, bordurile şi pavelele în anumite zone trebuie înlocuite la scurt timp după ce deja se făcuse acest lucru. Nu pot înţelege de ce, deşi se ştia că se va interveni pentru modernizarea instalaţiilor de iluminare, s-a intervenit pe trotuare, cu pavele, pentru ca apoi acestea să fie demontate în vederea executării cablării subterane şi mai apoi să se aşeze din nou pavimentul. Situaţia aceasta nu a fost singulară. Strada Gheorghe Doja a fost martora unor succesive “asalturi” ale constructorilor care azi turnau asfalt unde se introduseseră noile conducte de apă şi canal pentru ca mâine să spargă acelaşi asfalt întrucât uitaseră să facă racorduri laterale.
Să apară cineva şi să se bată cu pumnul în piept pentru ce s-a făcut, fără a avea curajul să analizeze preţul real cu care s-a făcut acel ceva, este o dovadă de neseriozitate. Cu atât mai mult cu cât acel ceva probabil că nici nu este la nivelul calitativ dorit. Şi nu trebuie să fii savant pentru a sesiza mirosurile insuportabile din anumite zone din oraş pentru a-ţi da seama că reţeaua nu funcţionează cum ar trebui.
Şi dacă tot se laudă domnul primar cu realizările lui, îi voi aminti de un lucru care în ciuda solicitărilor cetăţenilor care l-au trimis la Primărie (eu nu i-am dat acest credit) nu l-a rezolvat nici până astăzi. Deşi I s-a sesizat în mai multe rânduri că pe traseul de maxi-taxi care leagă oraşul de cartierul Burdujeni-sat beneficiarii licenţelor de transport îşi fac propriul program şi nu acoperă intervalul orar anunţat (5-23), nu s-a luat nici un fel de măsură împotriva lor. Dacă are dubii, domnul primar se poate uita pe înregistrările camerei video de lângă casa lui moş Andruşcă. Va vedea că sâmbăta şi duminica locuitorii zonei beneficiază de atenţia transportatorilor doar până puţin după ora amiezei , iar serile, după orele 19, sunt complet văduvite de prezenţa maşinilor transportatorilor privaţi. Mijloacele puţine ale municipalităţii nu au cum acoperi necesarul zonei…
Să îi amintesc domnului primar că ultimii ani au consemnat un asalt fără precedent asupra domeniului public prin tot felul de extinderi de spaţii de la parterul blocurilor sau prin apariţia a tot felul de gherete pe spaţiile verzi şi pe amenajările dintre blocuri?Ăia au ridicat acele construcţii cu de la sine putere? Dar monstruozitatea apărută în faţa Bibliotecii Municipale ? În afara orgoliului lui Flutur , care trebuia gâdilat, care a fost noima apariţiei acelei construcţii care nu se încadrează în arhitectura locului , obturează un spaţiu de cultură şi a fost ridicată cu preţui sacrificării unor arbor ice asigurau o pată de verdeaţă şi vreo câteva respiraţii de aer curat în plus. Câte mii de turişti (mai ales străini, că nu-i aşa ? aştia colcăie ,săracii, prin zonă şi nu găsesc direcţia) au trecut pragul acestei briliante investiţii?
Domul Lungu afirma că are proiecte de terminat. Ceea ce am văzut până acum ne-a dat măsura inspiraţiei sale. Poate că un proiect pe care chiar ar trebui să-l ia în consideraţie ar fi cel al unei retrageri onorabile acum…
Şi dacă spusele şefului de partid al domnului Lungu sunt adevărate,că un PDL-ist face de trei ori mai mult decât un USL-ist, atunci trebuie chiar şi ei să admită că disconfortul, pagubele directe în buzunarele sucevenilor, risipa de timp ,au fost într-adevăr la cote de cel puţin trei ori mai mari în toată această perioadă decât ar fi fost dacă ar fi fost concepute de cineva care chiar gândeşte şi este în stare să aibă un plan coerent. Vremea lui „hei-rup” a cam trecut. Nu trebuie (este imperativul vremurilor moderne) să munceşti mult şi aiurea cât mai cu seamă cu inteligenţă, cu noimă.

Veniţi de luaţi lumina PDL-ului
De câţiva ani buni (de fapt răi ca naiba) Gheorghe Flutur îşi ia zborul către Ierusalim şi vine a ne lumina de la feştila adusă de acolo cu un avion special, care nici la această dată nu ştim pe ai cui bani zboară. De câţiva ani, deveniţi deja mult prea mulţi, Flutur e onorat ca un adevărat descălecător (nu de ţară) şi se înfoaie cu prea-minunatul gest pe care îl face ,în mărinimia lui, pentru glanetaşii care nu au cum toca banul public aşa cum numai el o poate face. An de an obiectivele camerelor sunt îndreptate spre el, devenit încă o dată ( nu numai la asasinarea puilor din crescătoriile româneşti , ori la scris cu oi pe dealuri) un al doilea buric al lumii. Şi an de an, cei care nu au devenit nici mai bogaţi, nici mai sănătoşi şi nici mai liniştiţi nu au curajul de a-i zice de la obraz să se mai ducă-n …paşti (că tot e sărbătoarea cu lumina, nu-i aşa?)
Nu am înţeles cine îl însărcinează cu acest rol de-a dreptul prometeic pe prietenul Fondului Bisericesc şi cine poate crede că simpla atingere a candelei care poartă flacăra aprinsă în Biserica Sfântului Mormânt de către mână de politician care minte şi când respiră nu înseamnă pângărirea acestui simbol. Pentru că, dacă vorbim despre simboluri, în nici un caz un jegos pupător de dosuri prezidenţiale, de cărător de genţi ale blondelor de pe la Bucureşti nu poate fi cel ALES pentru o atare misiune.
Zilele acestea circula pe net un îndemn pentru toţi cei ce merg la slujba de Înviere în purtarea Tricolorului, ca semn al unităţii şi a dorinţei de dreptate, ca semn de protest împotriva a ceea ce conducătorii ţării au declanşat având drept victimă populaţia ei. Numai că, în condiţiile date mi se pare mult mai nimerit un boicot împotriva Bisericii, devenită, mai mult ca niciodată, complicea interesată şi mereu câştigată a guvernării actuale. Că BOR nu a făcut niciodată decât politica celui puternic este un fapt ce nu poate fi negat. Sceptrul domnitorilor de toate felurile şi toiagul episcopal s-au înfrăţit de-a lungul întregii noastre istorii. Chiar şi în timpurile mai restrictive ale comunismului a existat o complicitate între cei ce guvernau şi cei ce purtau strai preotesc, materializată nu de puţine ori în denunţuri în dauna celor ce îşi uşurau inima în faţa popei şi nu îşi arătau entuziasmul pentru „anii glorioşi” ce-i trăiau. Dovadă stau şi destule dosare de colaborare cu fosta Securitate. Foştii purtători de grade sub sutană au fost preluaţi firesc de noua nomenclatură şi numai mjloacele de manipulare şi amploarea afacerilor s-a schimbat. Afaceri la care, domnul Flutur este destul de interesat şi de implicat. Cel puţin pentru faptul că figurează între cei ce în nume personal cere, alături de Pimen (tot în nume personal) şi alţi câţiva băieţi care cred că nu există alţii ca ei, retrocedarea a 400.000 de hectare de pădure care a aparţinut Fondului Bisericesc din Bucovina.
Nu ştiu câţi vor fi enervaţi, asemeni mie, de călătoriile astea ale lui Flutur şi de teatrul acesta grotesc cu răspândirea luminii ,venită nu pe cale naturală ori mistică, ci foarte tehnologizat, cu avionul. Dar ceea ce ştiu e faptul că anul acesta eu nu voi merge să iau lumina adusă de portocaliul (devenit verdele) Flutur. Ceea ce nu ştiu şi nu înţeleg unii oameni este faptul că orice pe lumea aceasta are o limită. A nesimţirii fluturiste încă nu a fost atinsă. A demnităţii mele, da. Cine vrea, poate merge să îşi ia lumina de la Flutur. Pentru mulţi alţii însă, Lumina va veni în continuare din cu totul altă sursă. La fel ca şi credinţa.

Despre curve violate şi paşi insuficient de convingători…
Am urmărit ieri impresionanta desfăşurare de forţe de la Complexul Expoziţional din Bucureşti şi în linii mari am auzit exact ceea ce mă aşteptam să aud. După desfiinţarea dialogului politic şi introducerea guvernării după principiul bunului plac (al lui Băsescu) era normal ca cel puţin pentru momentul dificil pe care îl parcurgem cu toţii să fie tăiate orice punţi de legătură dintre PDL şi Opoziţie. Chiar m-a amuzat reacţia PDL-iştilor îndrumaţi de meseriaşii lor în comunicare, care îşi anunţau stupefacţia pentru ”radicalizarea” discursului politic şi a atitudinii celor din USL. Am avut clar în faţa ochilor imaginea unor curve violate. După ce au dat cu toate părţile cu care prestează în toate direcţiile şi şi-au tarifat la preţuri uriaşe prestaţiile, primadonele din PDL, prinse cu chiloţii pe vine, strigă „viol”…De la „ciocul mic, că acum noi suntem la putere”, la „m-au necinstit păgânii”…Simpatic de tot !!!
Afirmam că am auzit aproape tot ceea ce mă aşteptam să aud, întrucât sunt şi lucruri pe care nu le-am auzit. De exemplu ce se va întâmpla cu cei care în spatele imunităţilor au abuzat de fiecare dintre noi şi de viaţa noastră. Ce se va întâmpla cu Băsescu, preşedintele jucător, aflat la originea tuturor schimbărilor din ultimii ani. Ce se va întâmpla cu Roberta, iute numărătoarea de voturi, cu Udrea, ctitorul terenurilor de sport în pădure şi în plan inclinat şi a bazinelor şi patinoarelor supra-mega-evaluate. Ce vor păţi miniştrii transporturilor şi regii asfalturilor care ne explicau cât de bine se circulă pe străzile pe care nu le avem. Şi spun asta dintr-un motiv care ţine în primul rând de o anumită psihologie de masă. În principiu, dacă vii şi spui că cei răi trebuie să plece, trebuie să arăţi ce poţi face tu mai bine şi mai ales, trebuie să afirmi clar ce se va întâmpla cu cei ce ne-au furat. Dacă nimeni nu a păţeşte nimic după ce ţara întreagă a sărăcit în asemenea hal, înseamnă că tacit aprobi ceea ce a făcut, te fac complice la ceea ce s-a întâmplat şi că votantul de rând se poate aştepta ca lucrurile să se repete. Şi indiferent dacă o recunoaşte sau nu, fiecare are nevoie să vadă pedepsirea celor vinovaţi. Nevoia de sânge există.
Un alt lucru ce nu s-a spus este legat de sistemul imunităţilor şi de necesitatea de a schimba legea în aşa fel încât o conducere de tip mafiot să nu mai poată exista. Atât timp cât legea este dată pentru protecţia mânăriilor aleşilor şi nu pentru protecţia alegătorului împotriva abuzurilor acestora, degeaba schimbăm pe unii cu alţii. Cum , la fel este inutilă alegerea unui alt preşedinte atât timp cât nu schimbăm cadrul legal în direcţia stabilirii punctuale a atribuţiilor organelor de stat şi a raporturilor dintre ele. Nu îmi ajunge că a spus Crin Antonescu că ne-am săturat de preşedinte jucător. Legea trebuie să prevină reapariţia unuia. Cum aceeaşi lege trebuie să îl plaseze pe orice membru al Guvernului sub controlul parlamentar. Atunci şi numai atunci putem afirma că am creat mecanisme de subordonare care să funcţioneze. Un alt punct pe care nu l-au atins „corifeii” opoziţiei este cel al funcţionarilor publici. În toata istoria noastră civilizată, atâta câtă a fost ea, funcţionarii, militarii şi magistraţii nu făceau politică. Iar dacă vrem ca legea învăţământului să nu fie schimbate de orice Funeriu complexat, sănătatea să nu fie diriguită de miniştri care sunt şi reprezentanţi ai furnizorilor de medicamente, ar trebui ca măcar domeniile considerate prioritare să nu cunoască schimbări de natură politică, pentru a putea asigura coerenţă, pentru măcar 15-20 de ani.
Vor cei din USL să câştige alegerile? Atunci trebuie să iasă şi să răspundă punctual unor aşteptări ale cetăţenilor care s-au săturat să „le-o tragă” fiecare guvernare.

Un personaj cel puţin ambiguu- Cristian Diaconescu

Vineri, 30 martie, ministrul Cristian Diaconescu ar fi trebuit să susţină, la Universitatea “Ştefan cel Mare” din Suceava, o prelegere cu titlul “Politică şi diplomaţie”. Numai că nu a fost să fie…Comunicatulde pe site-ul universităţii informează că ministrul nu a putut da curs invitaţiei din cauza apariţiei unor evenimente internaţionale care îl reclamau prezenţa. Până aici nimic deosebit. Se întâmplă de atâtea ori ca evenimente care au fost cuprinse în anumite calendare să fie amânate în ultimul moment datorită unor situaţii fortuite. Nu afirm că nu se va fi întâmplat aşa ceva şi în cazul de faţă, numai că trecând pe mai multe canale tv, am putut vedea augusta persoană a ministrului Diaconescu la acţiuni de partid şi nu la evenimente internaţionale. Pot admite că imaginile văzute erau de arhivă şi nu de ultimă actualitate, numai că, o scurtă vizită pe site-ul Ministerului de Externe ne lămureşte că în ziua de 30 martie ministrul nu a avut nici un eveniment oficial. Pe data de 29 a avut o comisarul european Maria Damanaki şi o conferinţă privind politicile UE la Marea Neagră. Data de 30 cuprindea activităţi ale cărui personaj central a fost Bogdan Aurescu.
Nu mă miră absolut deloc faptul că odată cu apropierea alegerilor de tot felul personajele politice sunt cuprinse de o anumită frenezie şi de tot felul de tendinţe schimbiste, oportuniste,fripturiste. Cristian Diaconescu se încadrează perfect în acest tipar. Trecerea lui de la PSD la UNPR de acum câţiva ani în urmă a fost la fel de palpitantă precum un scenariu de telenovelă. Nu era el cel şantajat din interiorul partidului? Nu era el dizidentul unor idealuri care nici până în ziua de astăzi nu au fost precizate? Nu era el neînţelesul profund cu fraze eliptice, criptate, precum ale lui Petrache Lupu de la Maglavit ? Personal m-am simţit jignit de absenţa domnului ministru de la această manifestare unde,( nu-i aşa?) era vioara întâi. Şi nu pentru că nu mi-am găsit lumina călăuzitoare în vorbele lui, ci pentru că, dincolo de toate, promisiunea pe care o faci unei instituţii de învăţământ care pregăteşte şi specialişti în relaţii internaţionale, trebuie onorată. Omul Diaconescu, cu amantele lui, cu spaimele lui legate de spionii din partid şi alte asemenea bau-bau-ri nu mă interesează. Este un simplu muritor şi atât. În schimb, ministrul de externe este oglinda unei ţări, a unei civilizaţii, a unui mod de a gândi şi a face politică. Iar prin neprezentarea sa la Suceava, ministrul Diaconescu a dovedit încă o dată că politica noastră rămâne balcanică prin maniere, promptitudine, ţinută şi de multe ori prin limbaj. Şi nu vorbesc despre balcanismul pitoresc ,ci despre caricaturizarea a tot ceea ce ar trebui să reprezinte repere de cinste, moralitate, corectitudine.
Comunicatul de pe site-ul USV lasă să se întrevadă posibilitatea reprogramării acţiunii la o dată de comun acceptată. Sincer să fiu, nu ştiu dacă m-ar mai interesa. La urma urmei ce m-ar putea învăţa domul Diaconescu legat de politică şi diplomaţie? Care este politica de a trece dintr-un partid în altul pentru a obţine postul de ministru de externe? Politica de a negocia plimbarea fundului dintr-o barcă în alta în funcţie de interes? Cum se fac banii prefăcându-te că îndeplineşti o misiune de maximă importanţă pentru toţi conaţionalii tăi? Zău că pe astea le-am „prins” deja din zbor. Avem cursuri intensive televizate şi dramatizate de mai toate „personalităţile” momentului!!!

Săracii preoţi bogaţi
Evenimentele ultimelor zile, cu mutări, dezertări, acuze între politicieni, cu schemele ascunse făcute pentru cedarea exploatării gazelor de şist păreau că nu vor mai aduce nimic inedit. Dar întâmplarea s-a produs totuşi şi a venit din partea Bisericii Ortodoxe. Mai marii, fericiţii, instituţiei milenare a bisericii străbune, au luat decizia de a îndemna vârtos slujitorii altarelor să elibereze bonuri fiscale şi facturi pentru plata lumânărilor, a acatistelor, pentru donaţii şi alte asemenea tranzacţii ce implică mânuirea de bani.
Imediat, românul imparţial a sărit: „Muicăăăăă!!!! Ca la noi la nimeni! Auzi tu, să se dea bonuri” !!! Dar alţi români, la fel de imparţiali au spus: „De ce nu ? Atât timp cât BOR a făcut profit cât nici o altă companie din România, cât beneficiază de fonduri, nu puţine, de la bugetul de stat, cât încasează plata salariilor preoţilor şi a profesorilor de religie (!!!) tot de la acelaşi buget şi nu dă seama nimănui (decât organelor proprii de control şi nu am auzit de preot bătut cu pietre de către ierarhi că ar fi fost prea lacom la caşcaval) este firească această încercare de a contura cât de cât circuitul banilor”. Spun cât de cât, pentru că nimeni, niciodată nu va şti cu adevărat câţi bani trec pe la părinţei, care e partea lor şi care e partea celor de deasupra lor.
Nu vreau să acuz în bloc o categorie întreagă de lucruri nu tocmai curate, dar nu mă pot opri să nu constat că mult prea mulţi, dacă ar fi să justifice cum şi din ce au adunat averile pe care le au, nu ar avea răspunsuri care să-l mulţumească şi pe slujbaşul de jos care ar face verificarea şi nici pe Şeful lor din Ceruri. Personal cunosc mai mulţi preoţi care au tot felul de afaceri cu maşini agricole, cu servicii de pompe funebre, florării, import-export şi parte din afacerile lor se desfăşoară sub acoperişul bisericilor unde slujesc sau în imediata vecinătate. Instituţia Bisericii nu mai este de mult una pur spirituală, pastorală, ea devenind, mai ales în ultimii ani, de când păstoreşte Daniel, un adevărat conglomerat bancar, imobiliar, cu implicaţii în turism şi presă. Complexaţi de amploarea operaţiunilor desfăşurate de Vatican, preoţii români vor să devină la rândul lor o forţă financiară. Nu ştiu cum se împacă învăţăturile lui Cristos cu chestia asta, dar probabil că mult-prea-fericiţii părinţi sunt extrem de ocupaţi pentru a explica.
În timp ce scriam aceste rânduri a mai apărut o întrebare. Dacă aceste bonuri sunt puse pentru a vedea care este „bursa” pomelnicelor şi acatistelor de la o zonă a ţării la alta, pentru ca mai apoi să avem de a face cu tarife integrate, care să unifice aceste nuanţe ? Dacă, în funcţie de cât de vrednic este preotul paroh, se va trezi cu sarcini de genul: trebuie să faci atâta din acatiste, atâta din pomelnice, atâta din donaţii că nu esti în grafic şi ai încasări scăzute cu 15% ? Nu m-ar mira acest lucru, pentru că şi în prezent preoţii au target pentru bani din lumânări spre exemplu…
Pănă atunci, îmi propun să nu am nici o reacţie, pentru că, aşa cum se întâmplă în basmele româneşti, dar şi în societatea noatră, (tradiţionalistă şi profund creştină, nu-i aşa ?), o minune ţine trei zile…

Hai să ne jucăm de-a prezicătorii !

A trebuit ca un membru al partidului de oportunişti de la guvernare să spună cu subiect şi predicat că România a devenit un stat poliţienesc şi să plece din acest partid pentru ca mai mulţi dintre cei ce nu vor să fie identificaţi cu abuzurile ultimilor ani să înceapă, la rândul lor a pleca. Faptul că găsesc într-un târziu curajul unei reacţii este un fapt aproape îmbucurător. Dar migrând la o formaţiune cu care nu au ninic în comun nici pe tărâm doctrinar, nici al simpatiilor şi nici al legitimităţii obţinute în urma participării la vot, compromit însăşi ideea de demnitate ,”boală” de care s-au molipsit subit. Unii dintre ei tremurând la gândul că nu vor mai ocupa nici o demnitate…A plecat Sorin Frunzăverde din PDL. Vor mai pleca şi alţii. E firesc, e normal deşi e în bună măsură imoral.
Ceea ce aştept eu este să văd cât timp îi va lua primarului de Suceava să treacă din barca PDL în cea a PSD, că tare mă îndoiesc de faptul că bunii lui foşti colegi din PNL îi vor ierta trădarea de acum câţiva ani, când l-a luat pe Napoleon de Bucovina (întelegţi că e vorba de Flutur, nu-i asa???) în braţele lui vajnice de gospodar de Suceava. Sunt absolut sigur că se va întâmpla să fim martorii plecării lui Ioan Lungu în altă formaţiune, singurul lucru care ar putea împiedeca această mutare putând fi existenţa vreunor chestii cu care Flutur să îl poată strânge de „bile”. Şi nu va fi Lungu singurul care va încerca aerul unei alte formaţiuni. Sunt absolut sigur că şi o parte dintre consilierii locali şi judeţeni vor face acelaşi lucru. Cum Doamne, iartă-mă, să rămână ei fără pâinica aia gustoasă cu care s-au obişnuit ?
Eu spun că în maximum trei săptămâni Lungu va schimba macazul. Are motivul (vrea încă un mandat), are profilul ( a mai făcut-o o dată, trecând din PNL în PDL) şi are şi oarece temeri legate de gestionarea treburilor în târg , ce i-ar putea fi imputate. Sunt vreo câţiva oameni care abia ar aştepta să îl prindă la cotitură, lipsit de protecţia politică de care a cam abuzat. Deci…trei săptămâni cel mult !!!
Altcineva? Mai face altcineva altă estimare???