Latest Entries »

La cîteva strângeri de mană distanţă

Un bun amic îmi zicea, nu demult, că datorită faptului că avem posibilitatea de a călători mai mult şi de a lega relaţii de amiciţie virtuală, ne aflăm la numai câteva strângeri de mână distanţă de câte o persoană foarte influentă, într-un mediu sau altul. De exemplu preşedintele Americii. Şi pentru că vorba are mult mai multă greutate atunci când e urmată de un exemplu, Ovidiu a luat-o bob cu bob. El e amic cu mine. Deci ne dăm mâna de câte ori ne vedem, într-o strângere bărbătească. Eu am avut ocazia să-l cunosc pe Steve Forbes care se numără printre prietenii şi sfătuitorii lui Donald Trump, cu care, normal, de câte ori se întâlneşte, dă mâna. Prin urmare, print-un lanţ foarte scurt, Ovidiu se află la numai trei strângeri de mână distanţă de Trump. După cum amicii lui se află cu numai un loc mai jos, ei dând mâna cu Ovidiu, care dă mâna cu mine, care am dat mâna cu Steve Forbes, care dă mâna cu Trump. Amuzant, dar atât de adevărat.
Descoperim deodată că prin tot ce au adus ultimele zeci de ani, nu numai distanţele geografice au dobândit alte dimensiuni, ci şi cele ale relaţiilor umane. Şi din acest punct începem să filosofăm. Am câştigat, oare, cu adevărat, datorită saltului tehnlogic sau am pierdut? Cât de profunde mai sunt relaţiile între oameni şi care sunt motivaţiile legăturilor ce se stabilesc în acestă zonă de intersecţie dintre uman şi digital?
Până una-alta, sunt bucuros că am avut ocazia să întâlnesc „în carne şi oase” mai multe personalităţi politice, artistice ori ale lumii afacerilor. Şi la fel de bucuros sunt de faptul că în lista mea de prieteni din mediul on line se afle doar persoane pe care chiar le cunosc şi cu care am lucruri în comun, chiar dacă în vreo câteva cazuri încă nu ne-am întâlnit faţă în faţă.
Mai jos, câteva personalităţi care se află la câteva strângeri de mână distanţă de amicii mei.
Sam Nujoma, primul preşedinte, fondatorul Namibiei moderne, Alessandra Mussolini, nepoata lui Il Duce, şi fondatoarea partidului Naţional Conservator din Italia, Steve Forbes, tăticul publicaţiilor Forbes.

 

Reclame

Tinereţe…ouă creţe

Ca orice poveste, ar trebui să înceapă cu „a fost odată”… Dar nu începe aşa, chiar dacă peste treizeci de ani au trecut ca un fum peste momente de care îmi amintesc zâmbind, ca şi cum nici nu s-ar fi întâmplat în această viaţă şi clipa pe care o trăiesc încercând să evadez cât mai des din traiul de zi cu zi. Voi începe cu „se zice că”… Astfel fiecare cititor va acorda credit (sau nu), rândurilor ce urmează, în funcţie de cât de dispus este să se încreadă în memoria ori fantezia mea.

Orice unitate militară, ca de altminteri orice altă unitate civilă din lumea asta are propriile tradiţii. Unele cunoscute de toată lumea, altele de un număr foarte restrâns; un fel de cerc al iniţiaţilor. Nu se putea ca tocmai noi să nu avem aşa ceva. Era un jurnal de poveste. În fapt, un caiet de vreo câteva zeci de file (la care, în timp se adăugaseră şi altele, lipite pe ici, pe colo) cu numere de telefon şi adrese. Până aici, nimic deosebit. Numai că adresele respective erau ale unor fătuci ori femei foarte măritate, cărora le plăcea să iasă cu purtători de haine militare. Şi nu ştiu cum se făcea, dar ieşirile se terminau, de câte ori era posibil, cu sex. Liber ca visurile noastre de tot felul, ori plătit la fel ca orice alt lucru pe care ni-l luam din magazine ori din piaţă. Sex care uneori lăsa amintiri dureroase, care treceau cu grămezi de antibiotice, vizite pe la ginecologi ori însurători forţate.
Tot tradiţia cerea ca acel caiet să rămână la unul dintre furierii Statului Major, om care, în ochii fiecărui biban (care ajungea să cunoască taina) din unitate era cel puţin la fel de important în lumea aceasta precum vechii păstrători ai sigiliilor regale. Când am ajuns, ca nou biban, în curs de iniţiere în tainele birocraţiei complexe şi rigide ale unei unităţi militare, cel pe care urma să-l înlocuiesc în momentul lăsării lui la vatră deţinea râvnitul şi pizmuitul rol de păstrător al comorilor. Dacă sâmbăta, pe la prânz, când cadrele plecau deja spre case şi rămâneau doar ofiţerii şi subofiţerii de permanenţă, numărul celor care se perindau pe la uşa biroului nostru era surprinzător de mare, era doar pentru că, înainte de a pleca în învoiri ori scurte permisii, băieţii voiau ceva cu care să meargă la sigur. Ca urmare, veneau la noi la birou şi Cristi, ca un mare maestru al vreunei secte oculte, cerceta caietul cu pagini de culoare dubioasă şi extrăgea de acolo premiul potrivit celui care avea nevoie de o adresă ori un număr de telefon. Cei mai norocoşi beneficiau şi de precizările confidenţiale ale notelor adăugate în timp în dreptul numelor respective. Menţiuni de genul felului în care îi plăcea să i se vorbească, ori să fie tratată în intimitate erau stimulii care făceau ca imaginaţia ostaşului gata de ieşire în oraş să zboare către tărâmurile râvnite ale libertăţilor fără oprelişti. Şi numai cei consideraţi de încredere ajunseseră să ştie despre caiet. Alţii, care erau fie căsătoriţi, fie în relaţii foarte solide cu fete de acasă, e posibil să nici nu fi auzit măcar de o aşa găselniţă.
Caietul era o lectură fascinantă. Regret de multe ori că nu am făcut copie a lui, pe care să o recitesc azi, după mai bine de treizeci de ani de la acele momente. Probabil că numele scrise acolo ar fi însemnat mult pentru pres de scandal din zilele tinereţilor noastre (dacă ar fi existat presă de scandal!), dar la mijlocul anilor ’80 nu erau decât cifrurile unor combinaţii rapide şi fără durere de cap.
Era către sfârşitul stagiului meu militar când am rămas pentru o perioada singur păstrător al mult-râvnitei taine şi am decis să apelez un număr de telefon din acel caiet, aflat pentru moment în păstrarea mea. Eram Marele Maestru. Trezorierul promiselor bucurii. Aveam mai multe fătuci cu care „croşetam” în paralel de un an, dar era una dintre acele zile în care ai chef să faci o poznă, nu să respecţi sfaturile bune ale bunicii.  Am zis că era cazul să uit de Carmen ori de Monica, de Lili ori Alexandra şi să îndrăznesc să…îndrăznesc a face altceva. Aşa că, după ce am răsfoit caietul, am ales un nume care intriga. Nu mai auzisem acel nume şi l-am găsit suficient de interesant cât să mă facă să ridic receptorul şi să sun.
Ooooo. Nu voi uita niciodată felul în care am simţit în vintre reverberaţiile vocii ei. Avea în glas ceva lasciv şi misterios. Un timbru şi o tonalitate care subjuga. Mai aveam puţin şi aş fi simţit cum m-aş fi transformat într-un căţeluş ce ar fi început să dea, cuminte, din coadă, în aşteptarea mult-promisului os. Şi am vorbit…o grămadă. Câte în lună şi în stele. Era foarte citită şi frecventa regulat teatrele şi Opera din Bucureşti. Era spontană. Părea să aibă replică pentru orice, încă înainte de a-mi expus până la capăt gândul, ori provocarea. Ce mai! Cu adevărat o senzaţie! Aşa se face că, după ce am încins telefonul, am convenit să ne vedem în după amiaza următoare la una dintre gurile unei staţii de metrou.
Numai că nu a fost să fie aşa…Ziua următoare a adus un incendiu puternic la care au acţionat forţele mai multor companii din Bucureşti şi cum şeful meu direct a fost convocat să conducă interveţia, am fost şi l-am luat de acasă cu maşina operativă şi mi-am petrecut toată după amiaza, până seara târziu, la locul incendiului. Am ajuns la sediu ud şi rebegit. Am sunat imediat după ce mi-am schimbat hainele şi mi-am cerut scuze. Şi nu numai o dată. Voiam să o văd, să o cunosc (în câte feluri se va fi putut) şi să îmi scriu în minte propriile mele note despre ea; după…
Nici a doua întâlnire pe care ne-am dat-o nu s-a mai întâmplat. Cu numai câteva ceasuri înainte de a ne vedea (de data asta la Universitate, la fântâna arteziană) a trebuit să plec într-o scurtă misiune. Urmarea? Alt telefon de scuze. Şi cumva şi mai multă încrâncenare din partea mea. Era ca şi cum cineva îmi punea piedici. Aşa vedeam în acele momente…După ce mi-am turnat în cap alte ocale de cenuşă, am reuşit să cădem de acord şi asupra celei de-a treia întâlniri. Mi-am şi spus, încrezător, că întotdeauna a treia oară orice încercare e cu noroc. Numai că…din nou nu a fost să fie. O nouă misiune, un alt drum lung, terminat târziu, după miezul nopţii au curmat speranţa mea de a mă întâlni cu purtătoarea acelui nume care mă atrăsese, posesoare acelei voci care mă fascina. Urmarea? Am renunţat. Decenţa îmi spunea că după ce ai lăsat o femeie cu ochii în soare de trei ori, nu mai ai cum să îndrăzneşti a deschide gura cerând un al patrulea rendez-vous.
A trecut timpul precum o părere şi m-am trezit că mai aveam vreo două săptămâni până la lăsarea la vatră. Aproape că uitasem de şirul de întâmplări ciudate legate de eşecul meu de a o întâlni pe acea femeie misterioasă care, din moment ce avea numele în jurnalul nostru, prefera relaţii scurte şi intense cu militari în termen. Simţeam deja în nări mirosul aerului de acasă. Numai că nu a fost să uit de tot. Şi asta pentru că, într-o bună zi, intrând în birou după ce fusesem la poşta noastră secretă să ridic corespondenţa, şeful meu s-a uita la mine şi a început să râdă într-un fel destul de ciudat. După care mi-a zis, cumva tandru, ca un tată al cărui fiu face o boacănă: curvarule. Eu? Ce să zic? Nu puteam zice nimic, având vreo câteva muşte pe căciulă. El? Continua să râdă şi să îmi zică din când în când: „Curvarule! Strici fetele oamenilor! le faci copii!” Eu? În momentul în care am auzit cuvântul „copii” m-am schimbat la faţă şi am început să zâmbesc galben şi tâmp.
După ce s-a săturat să mă tachineze, şeful (Dumnezeu să îl odihnească) îmi zice:
-Băi Gherase, a fost pe aici una cu numele…. şi a întrebat de tine. Ofiţerul de serviciu de la poartă te-a căutat şi după ce i-am zis că eşti în misiune, mi-a zis că trebuie să văd ceva şi că e urgent. Şi m-am dus. Frumoasă fată, moldovene! Da’ de ce naiba te-ai apucat de făcut copii de la vârsta asta?
-Ce copii, şefu’? Nici nu am văzut-o vreodată. Am vorbit doar la telefon de câteva ori şi de fiecare dată când a trebuit să ma întâlnesc cu ea, a trebuit să plec în misiune.
-Măi băiatule, ea avea un nou născut în braţe. Când am văzut-o, m-am gândit că aşa cum sunteţi voi, moldovenii, iubăreţi, ai uitat de tine şi ai pus-o de un copil. Aşa că i-am zis că nu mai eşti la noi în unitate şi că tocmai te-am transferat la tine acasă.
-Şi ea ce a zis.
-Ce să zică? Mi-a mulţumit, cam pleoştită şi a plecat. Cred că tocmai te-am salvat de la o situaţie penibilă. Şi de un copil care nu e al tău.
-Mulţumesc tovarăşe maior. Zău că e aşa precum vă zic.
-Hai mă, că am fost cu toţii tineri odată. La vârsta asta puţine sunt greşelile care nu se pot îndrepta…
Maiorul, şeful meu, a plecat de multă vreme într-o lume care, ne place s-o credem, e mai bună decât cea în care trăim. Amintirea lui a rămas la fel de dragă sufletului meu. Căutările mele de mânz bezmetic m-au tot purtat de colo-colo, încercând să găsesc ceva ce nici eu nu aş fi fost în stare să definesc. Iar femeile pe care am reuşit (ori nu…) să le cunosc în această viaţă au avut rolul lor, deloc de neglijat, în devenirea bărbatului care scrie aceste rânduri.

Peninsula Yucatan…Mă apropiam de coastele mexicane şi, ciudat, în urechi îmi răsuna vocea lui Florian Pittiş însoţind imaginile din documentarele pe care le urmăream avid, sâmbătă de sâmbătă, la Teleenciclopedia. Ele au fost cele care m-au facut să caut să aflu mai multe despre maiasi,
incasi, azteci, olmeci, tolteci. Ele au fost cele care au făcut să simt, dramatatic, tragedia acestor civilizaţii, dispărute; unele, în numele unor alte religii, altele, din cauze înca neelucidate,altela, mult mai prozaic, din cauza bolilor şi mizeriei aduse cu ei de conquistadori.
Enrique, ghidul nostru,era mândru că în sângele lui curgea ,în proporţie de 80% sânge maiaş. Diferenţa de 20 de procente e contibuţie azteca, din partea bunicii dinspra tată…
Situl e aşezat la circa 100 kilometri de locul în care am debarcat- Playa del Carmen. Aceasta distanţă am străbătut-o în aproximativ 45 de minute, pe autostrada tăiată în mijlocul pădurii tropicale ce acoperă din abundentă peninsula şi la alţi circa 150 de kilometri de alt loc sacru al civilizaţiei maiaşe: Chichen Itza. De-a lungul acestui drum,o mulţime de mici staţiuni care oferă la preţuri ridicul de mici (pentru buzunarul occidentalului) tot confortul necesar unei vacanţe de vis, departe de tumultul urban, punând în valoare ceea ce Natura a dăruit cu atâta generozitate: soare tot timpul anului,apa limpede de culoarea smaraldului şi nisip fin.
Vechea aşezare sacră e înconjurată din trei părţi de pădure ,doar partea estica având deschidere spre ocean. Accesul de face prin şase porţi înguste care permit doar trecerea unei persoane ,îngreunând accesul unor eventuali musafiri nepoftiţi. Cei ce au gândit arhitectura locului, cu sute de ani în urmă au fost foarte atenţi la detaliile privind securitatea şi intimitatea oraşului.
Transpus în atmosfera locului, am putut aproape vedea, cu ochii minţii, înaltii preoţi de la Tulum făptuind sacrificiile umane ritualice (Enrique îmi spune ca acestea au fost impuse de tolteci,care au stapânit vremelnic peninsula, nefiind ritualuri aparţinând vechilor maiaşi, dar înpământenite dupa cele două sute de ani de stăpânire toltecă) ,scoţând inima celui jertfit zeilor şi înaltând-o spre cer.
Tulum, asezare sacră, nu primea dincolo de zidurile ei muritorii de rând. Porţile puteau fi trecute doar de anumiţi nobili şi de înalţi preoţi.Templele ridicate în interiorul acestei imense aşezări fortificate erau destinate, nu numai scopului religios ci şi ştiinţei. Astronomia, matematicile, istoria, trăiau laolaltă cu zeităţile maiaşe. M-am întrebat încă o dată cum au realizat toate cele ce levedeam în faţa ochilor fără a avea noţiunea de număr nul. Cum arăta matematica lor fără cifra zero.
Mai bine de treizeci de ani le-au trebuit spaniolilor pentru a învinge opoziţia îndărjită a fiilor peninsulei. De îndată ce s-au văzut stăpâni ai locului, au jefuit sanctuarele,au distrus toate scrierile aflate aici (distrugând mărturiile a ceva mai bine de o mie de ani de istorie civilizată),au făcut una cu pământul statuile şi au mutilat bazoreliefurile, în special cele care înfăţişau zeităti maiaşe. De altminteri, prigoana împotiva maiaşilor, acuzaţi de idolatrie, a fost cumplită. Imense ruguri au ars zi şi noapte, transformând în cenusă trupurile mândrilor învinşi. (Din nou în mumele religiei iubirii aproapelui…) Cei ce au scăpat acestui cumplit măcel s-au retras în junglă sau în munţi. Descendentii lor trăiesc şi astăzi,în general departe de aşezările urbane şi se îndeletnicesc aproape în totalitate, cu agricultura.Nişte omuleţi de circa 1,50-1,60 metri, cu părul negru,foarte lucios, şi trăsături mongoloide pregnante.
Am avut norocul să văd câţiva tineri, urmaşi ai maiaşilor, executând un complicat dans al Soarelui. Aşezaţi pe un platou circular, plasat în vârful unui stâlp înalt, de circa 15 metri, platou care se poate roti,după ce au cântat un cântec asemenea unei lungi tânguri de jale, au început să învârtă discul pe care se aflau şi apoi să coboare încet,legaţi de sfori prinse de glazne, continuând rotaţia, până au atins solul.
Păşind pe dalele de coral am meditat la cumplita soartă a atâtor civilizaţii căzute pradă ,de-a lungul secolelor, rapacităţii aşa ziselor mari puteri (mereu altele ,sortite,ironic,la rândul lor să dispară).
Uitat vreme de peste 200 de ani şi acoperit de junglă,Tulum a fost redescoperit în secolul al 19-lea de Edward Herbert Thompson.(Acelaşi care a regăsit ,mai apoi,şi oraşul pierdut Chichen Itza).
Din anii 70 acesta e loc continuu de pererinaj pentru localnici sau pentru curioşii veniţi de aiurea. În timpul echinocţiului de vară şi a solstiţiului de toamnă, pentru câteva clipe ,Soarele pătrunde printr-una din fantele practicate în pereţii unuia dintre temple, marcând locul astrului zilei pe o imensa hartă celestă…Ultima dată acest eveniment a fost urmărit, la faţa locului ,de aproape 40 de mii de curioşi.
Şi dacă în momentul în care am lăsat în urmă zidurile triste azi, nu mi-am scuturat praful adunat pe haine ,e pentru că nu am vrut să trezesc pe cei pierduţi în colbul adus de războaie şi toată distrugerea pe care acestea au adus-o.
Nu am cum descrie nici amplasarea în teren a templelor, a observatoarelor,ori a terenului unde se juca ”jocul cu mingea” pentru că nu mi-am propus să vad acest loc cu gândul de a-l descrie mai târziu. Am făcut o grămadă de poze şi am căutat să “prind” cât mai multe de la Enrique. Care Enrique a fost de-a dreptul impresionat să constate că ştiam de Quetzalcoatl, de faptul că mayaşii erau adoratori ai Soarelui, că au fost mai multe perioade în evoluţia statului maya, chiar dacă nu eram în stare să delimitez în timp , cu exactitate, acele perioade. Ca urmare, mi-a dat mai multă atenţie decât celorlalţi din grup. Tot el mi-a arătat zona în care se aflau câteva vestite peşteri inundate, numite cenote, ţinte ale aventurierilor şi vânătorilor de comori din lumea toată. În acel moment nu puteam avea acces la cenote întrucât guvernul provinciei Quintana Roo, unde se află Tulum, s-a văzut silit a lua măsuri drastice de protecţie împotriva braconierilor de relicve care , în căutarea artefactelor, distrug indicii importante pentru oamenii de ştiinţă, aflate pe teritoriul siturilor, sau în afara lor, în zone care, conform folclorului local, ar fi posibil să se mai găsească câte ceva din vestitul aur al mayaşilor. Au fost distruse basoreliefuri în spatele cărora s-a crezut că ar fi existat încăperi ascunse, s-au dinamitat porţiuni din aceste cenote unde, în timpul ritualurilor, mayaşii ar fi aruncat aur pentru îmbunarea zeilor apelor. Apa potabilă reprezintă o mare problemă în această zonă de coastă şi provine în general din surse subterane.
Am pomenit de jocul cu mingea. Acesta se juca de către două echipe care adunau cei mai puternici şi mai virtuoşi fii ai mayaşilor. Era asemănător fotbalului, numai că mingea trebuia să fie trecută prin nişte inele aflate pe pereţii terenului. Echipa care câştiga era jertfită mai apoi zeilor, considerându-se că numai cei mai viteji vor fi fost ascultaţi de zei şi vor fi avut suficientă influenţă pentru a obţine bunăvoinţa lor. Imediat mi-a venit în minte faptul că dacii , strămoşii noştri, alegeau la fel, dintre cei mai virtuoşi şi mai viteji tineri, pentru a-şi trimite soli la Zamolxis.
Toată această zonă prin care mi-am purtat paşii era straşnic păzită de trupe regulate ale armatei mexicane. Nu numai pentru a descuraja eventuale jafuri asupra turiştilor cât mai ales pentru paza acestui sit de o mare însemnătate pentru istoria Mexicului şi a lumii.
Pe drumul spre întoarcere am oprit în mai multe locuri, pe drum şi am vizitat un mic atelier unde se prelucra onixul şi se făceau mici statuete cu influenţă mayaşă, bijuterii sau talismane din acest mineral şi din argint. Am mâncat la o familie de mexicani şi au fost deosebit de încântaţi că mi-au plăcut turtiţele lor din porumb, coapte pe plită şi fasolea cu care m-au ospătat. Dacă nu ar fi avut trăsături deosebite de cei din Bădeuţiul copilăriei mele, aş fi spus că aveam de a face cu ţărani de-ai noştri. Aveau pantaloni albi, de bumbac , asemănători iţarilor noştri şi cămăşi cu cusătura ca pe la noi. Şi faptul că am dat peste cap vreo patru –cinci degetare de tequila fără a mă strâmba mi-a adus un oarece prestigiu în ochii lor. Le-am zis ca era tequila lor “ardente” , dar că pe la noi, avem ceva şi mai şi… Şi am citit în ochii lor o doză de îndoială.

Întâlnire cu giganţii

Juneau…Oraşul capitală al statului Alaska…În jur de 35-40 de mii de locuitori permanenţi, ceva mai mulţi în timpul sezonului de afaceri şi pescuit (aprilie-septembrie), răspândiţi pe o arie de circa 3 mii de mile pătrate (e imens!!!). Un aeroprt , cu o singură cursă internaţională. Preţul mediu al unei case cu loc de parcare lângă ea, peste un sfert de milion de dolari. (oricum, Alaska e cel mai scump loc dintre toate statele nord-amer

icane).
Aceste date seci servesc drept introducere pentru ceea ce va urma. Cine citeşte rândurile de mai sus,

nu se aşteaptă la cine-ştie-ce experienţă legată de acest oraş. Pentru mine, personal, a fost locul unor trăiri unice.
M-am trezit mult mai devreme decât imi propusesem. Am ieşit pe punte şi am fost uşor dezamăgit de felul în care acea zi începea.
Ceaţa învăluia aproape totul în jurul vasului (Summit) şi o uşoară bură cernea din cer. Era, după toate aparenţele, o dimineaţă tipică pentru Alaska. Am fost pe punctul de a renunţa la programul ce mi-l făcusem, dar,mi-am zis că dacă nu o făceam atunci, poate nu voi mai fi avut o a doua şansă, deci…cu toată viteza înainte.
Mi-am umplut buzunarele cu filme, mi-am luat şi o cameră digitală cu mine şi m-am dus la autocarul care aştepta să ne ducă la o altă destinaţie, de unde urma să ne îmbarcăm pe o şalupă, pentru a încerca o întâlnire cu balenele care vieţuiesc în zonă.
Un drum de circa 40 de minute printr-o pădure care are noroc că e plasată acolo unde e plasată, altfel o măcelăreau cei de la Romsilva sau noii proprietari de pădure…Un asfalt, neted ca în palmă…Nu poţi să nu observi lucrurile astea. Acolo se poate vedea limpede unde se duc banii publici.
„Orca”, o şalupă ceva mai mare, cu două motoare extrem de puternice, ne aştepta, legănându-se pe valuri, ca o raţă uriaşă. Urcăm la bord, şi după intructajul de rigoare, privind procedurile ce trebuie urmate în caz de accident pe mare , precum şi o scurtă comunicare referitoare la protecţia mediului (nu se aruncă nimic, absolut nimic în apă, nu se hrănesc peştii sau alte vieţuitoare libere-urăsc cuvântul sălbatice, întrucât numai omul e sălbatic), am pornit.

Dintre nori, Soarele începuse şă-şi arate, nehotărât, razele roşiatice. Am stat pe punte , primind drept în faţă loviturile vântului şi ale stropilor de apă aproape îngheţaţi, pe care „Orca” îi împrăştia înaintând.
De multe ori m-am întrebat ce anume i-a mânat pe oameni dincolo de întinderile de apă, despre care nu ştiau nimic. Mai ales în acele condiţii de navigaţie de la începuturi. Fără propulsie independentă, fără instrumente, hărţi, computere şi GPS. Nici măcar cu o cocă a navei cât de cât rezistentă… Mă întrebam, iar, în acele momente ce a fost în în minţile şi sufletele acelor nebuni cutezători. Pentru că, recunosc, deşi m-am preumblat o grămadă de ani pe mări şi oceane, mă tem de apă. Sunt un semn de pământ (taur) şi tot cee ce nu e ferm sub picioarele mele îmi creează o senzaţie de disconfort şi mă face excesiv de prudent.
Furat de gânduri, nu am observat volta făcută de şalupă şi era cât pe ce să mă dezechilibrez şi să cad , în momentul în care aceasta a oprit. Ce se întâmplase? Căpitanul văzuse „gheizerele” pe care balenele le produc atunci când ies la suprafaţă să respire. Înaintam uşor, cu motoarele la ralanti, încercând să anticipăm următorul loc în care urmau să iasă , iar , la suprafaţă. Recunosc, eram emoţionat ca un copil …Ochii îmi alergau pe suprafaţa apei şi…dorinţa mi-a fost împlinită. La câteva sute de metri depărtare , două balene ieşiseră să respire. Au reintrat, cu graţie în apă, arătându-ne (moment pe care îl aşteptam cu camera pregătită), spinările şi apoi cozile, împroşcând apa.
Am tras cadru după cadru, încercând, în acelaşi timp, cu un ochi, să nu pierd nimic din ceea ce se întâmpla dincolo de câmpul îngust delimitat de teleobiectiv.
Am pornit , din nou, în viteză, spre un alt punct, în care, după ştiinţa căpitanului, se adunau balenele spre a se hrăni.
După vreo 15 minute am ajuns în dreptul unei insuliţe plasate pe mijlocul unui canal. Motoarele şi-au redus turaţia şi am început să navigămcu viteză foarte mică, destul de silenţios. După alte câteva minute, am văzut la circa trei-patru sute de metri de locul unde ne aflam, o bulbuceală asemenea unei oale în clocot. Veşti bune, ne-a zis căpitanul. Acolo sunt câteva balene care se hrănesc. Atacă împreună câte un banc de peşti şi aceştia, neavând cum să scape, se agită, sar din apă, sau bat apa, încercând , disperaţi, să fugă, fără a deveni prânz pentru uriaşele mamifere.
Ne-am apropiat cât de mult am putut, încercând să nu deranjăm prea mult. În fapt, legea interzice

apropierea la mai puţin de 250 de metri de aceste animale aflate în libertate. Am tras, lacom, o gramadă de cadre, fără să îmi pese prea mult de corectitudinea expunerii. Voiam câteva imagini la care să mă pot uita, peste ani şi eventual să am ce arăta copiilor mei când va fi să depăn poveşti la gura sobei.
Am mai făcut câteva volte , dar nu am mai văzut alte asemenea vieţuitoare. Probabil că dispun de mijloace de avertizare foarte eficiente şi nu eram extrem de doriţi la acea oră.
Pe drumul de întoarcere, m-am întrebat, iar, încotro mergem…Câte dintre aceste vietăţi vor mai fi, în libertate,spre a putea fi văzute de cei ce vin după noi, câte vor fi existând doar în poveştile pe care bunicii le vor spune , când cei mici vor pune capetele pe perne? Şi, iar, mi-a fost ruşine că, în relativ scurta sa existenţă, omenirea nu numai că s-a tot tocat, decimându-se în lungi, inutile şi absurde războaie, dar a şi distrus aproape tot ceea ce a atins.
M-am simţit încărcat de o energie nouă, după această experienţă şi pentru câteva ceasuri aproape că am uitat de războaie, foamete, crize alegeri politice. Întoarcerea la natură…Ar fi asta o opţiune? Nu o „văd” realizabilă, dar întrevăd mijloacele prin care am putea încetini şi eventual opri, distrugerea acestui adăpost al nostru chemat Pământ…

Peste ani am mai întâlnit, în diferite puncte de pe glob, balene, însă nu voi uita niciodată acea primă zi în care pot spune că am făcut, oficial, cunoştinţă. Uneori au trecut chiar foarte aproape de vas şi au oferit adevărate spectacole în siajul acestuia. Alteori am putut doar cu ajutorul binoclului să le văd jeturile produse de respiraţie, dar m-am bucurat la fel de mult, atât timp cât încă mai putem marca existenţa lor în oceane. Ba am urcat chiar şi la bordul unui vas construit special pentru vânătoarea de balene, acum tras la ţărm, trist şi fără rost întrucât ţara în care mă aflam (Australia) a interzis această îndeletnicire crudă, justificată de nevoia de ulei pentru iluminat (Bătrânul Albion îl folosea din greu!), de spermanţet pentru industria cosmetica ori de…îngrăşământ natural (scheletul fiind măcinat şi amestecat cu alte părţi anatomice care nu aveau valoare economică

mare, fiind transformate în fertilizatori).

În turn, prinţul bogat şi frumos
n-a venit (cum se spune)
Să trezească frumoasa adormită
(pe bune)
cu-al lui sărut pasional
s-o învie şi s-o salveze.
A venit să o prade şi
s-o violeze.

Casa de puta

Cred că fiecare ştie poveşti, legate de marinari şi de viaţa lor….Cred că fiecare ştie zicale de genul:”câte porturi atâtea neveste” sau, mă rog, femei. Ei bine, lucrurile sunt destul de amuzante şi destul de aproape de zicală. Ce nu este întocmai ca în acea zicală , e faptul că fiecare înţelege, totuşi să îşi folosească libertatea în felul său şi că aceste vorbe nu pot fi totuşi generalizate 100%.
Recunosc , la începuturile acestei experienţe numite munca în industria croazierelor, am mai dat iama prin ceea ce , cu destulă generozitate se oferea pe “piaţă”…
La prima companie pentru care am lucrat, unde veneau o gramadă de femei tinere, pentru a se distra (citiţi: a se îmbăta până a nu mai şti de ele şi a avea sex fără nici o obligaţie ulterioară) era uşor, chiar mult prea uşor, să ajungi în pat cu o femeie. Mai ales dacă NU te arătai interesat de ea. Luai o mină plictisită, petreceai o bucată de vreme cu o bere în faţă, ca şi cum nu ai fi văzut sau auzit nimic din ceea ce se petrecea în jurul tău şi în 10-15 minute erai abordat. Mai departe depindea doar de “papagal”ca să scurtezi calea spre buduarul duducii.
Dar, credeţi-mă,după câteva aventuri de genul ăsta, nu mai există nici o provocare, nici o tentaţie şi…ca orice înţelept, (!?) o laşi mai moale.(ai fost acolo, ai văzut, ai gustat, te-ai săturat, ba chiar ţi s-a şi aplecat…)
O întâmplare mai aparte a avut loc tot atunci, la începuturile mele într-ale fotografiei pe vase de croaziere. Era una din primele nunţi pe care le “trăgeam”şi eram destul de emoţionat, mai ales că era o nuntă cu multe persoane invitate şi arătau a avea destulă dare de mână. Contrar uzanţelor, care făceau ca treaba mea să înceapă în momentul în care ceremonia ar fi debutat, am fost chemat să fotografiez mireasa, în camera ei, în timp ce se gătea. I-am explicat viitoarei doamne că nu aveam, sub nici o formă ce să caut în cabina ei, pentru ca regulile companiei mi-o interziceau. Ca urmare, s-a dus la staff captain şi arătându-şi faţa îmbufnată, de viitoare mireasă suferindă pentru că nu avea taman imaginile la care ţinea cel mai mult, l-a convins să-i accepte acel capriciu. Cum staff captain-ul a venit la mine şi mi-a zis că era OK să mă duc, nu mi-a rămas decât să îmi iau camera şi să mă prezint la cabina ei. În momentul în care am intrat în cameră, viitoarea doamnă era doar în lenjeria intimă. Minusculă. Aproape complet inutilă. Am dat să mă retrag, dar mi-a cerut să intru şi să fac vreo câteva cadre aşa cum arăta atunci. Am tras vreo câteva poziţii studiate, chiar foarte artistice, mai ales cele în oglindă, după care am dat să plec. Ei bine, în acel moment a început balamucul. Mi-a zis că , dacă nu acceptam să fac sex cu ea, atunci, acolo, ceea ce s-ar chema în limbaj de specialitate “una scurtă” urma să ţipe şi să spună că am încercat să o violez. Celor care nu sunteţi obişnuiţi cu felul în care se tratează acest gen de probleme, vă spun că acuzaţia nu trebuie verificată şi, mai ales, confirmată pentru a se lua măsuri. Întâi eşti dat afară şi abia apoi se mai interesează, dacă se interesează cineva, dacă e sau nu adevărat ceea ce s-a afirmat. Dar muncitorul e deja acasă, concediat fără drept de a mai fi angajat în acea companie…În acest fel înţeleg companiile să îşi protejeze banii, pentru că, în anii trecuţi , au plătit milioane grele celor ce, într-adevăr , fuseseră victimele unor asemene acte. Iar hărţuirea sexuală e una din cele mai frecvente cauze ce pot duce la ruina unei cariere şi la terfelirea unui nume.
Ce pot să spun? Întrucât nu am fost concediat, vă las să vă imaginaţi şi singuri cum am “rezolvat” problema….Ceva mai târziu, când fotografiam portretele mirilor, fata a căutat să mai rămână singură cu mine şi să-mi propună să ne întâlnim către miezul nopţii. Am întrebat-o, prefăcându-mă naiv, (ca să nu zic de-a dreptul prost!!) dacă voia să ne întâlnim toţi trei, adică şi soţul ei, pentru o bere sau altceva, la bar. Mi-a zis:”nu , doar noi doi”.
-Bine, i-am răspuns eu, dar cu EL, soţul tău, ce vei face? Ştiţi ce a răspuns? ”Fii pe pace… va fi atât de beat încât nici nu va şti că am lipsit din cameră”. Am scăldat-o că aveam mult de lucru, că şeful meu îmi dăduse nişte sarcini în plus şi că trebuia neapărat să termin totul cât mai repede. (Întru firava ei apărare voi spune doar că se căsătorea cu un tip de două ori şi ceva vârsta ei şi care mie îmi apărea destul de posesiv. Probabil că voia să mai savureze ceva amor clandestin cât mai putea…)
Dar, cred, cea mai ciudată şi amuzantă întâmplare legată de femei s-a întâmplat în Cozumel- Mexic şi tot atunci, la începuturi, când nu îmi imaginam că o grămadă de ani din viaţă mi-i voi petrece pe căi de ape.
Cozumel este, cred, portul favorit al tuturor celor ce lucrează pe vase şi “fac” ruta Caraibelor. Plaje cu nisip fin, apă curată, pline de viaţă, oameni calzi şi primitori, (de …mexicani…oarece rude cu noi) şi, deloc lipsit de importanţă, e locul cu preţurile cele mai prietenoase. Mai ales la mâncare şi băutură. Cozumel era bula noastră de oxigen, la fiecare două săptămâni. Abia aşteptam , cu toţii, să ieşim de pe vas, să mâncăm o mâncare gustoasă şi decentă la preţ, să bem câteva beri şi toate astea pentru circa 10-12 dolari. Şi credeţi-mă, platourile sunt întotdeauna mai mult decât îndestulătoare.
La acea vreme, o bună parte din echipa în care lucram , era alcătuită din filipinezi. Oameni de treabă, firi optimiste, uniţi şi foarte ascultători. Mi-au fost dragi şi i-am respectat, mai ales pentru felul în care se ajutau şi făceau totul împreună. Printre lucrurile pe care colegii mei le făceau frecvent se numărau şi….vizitele la bordel. Face parte din cultura lor, la fel ca şi pasiunea pentru pescuit, jocurile de noroc (pariori înrăiţi), ori karaoke.
Nimic neobişnuit pentru un bărbat , în a merge la bordel, atunci când nu are soţia în preajmă. Ba chiar, îmi spuneau băieţii, uneori soţiile îi intreabă, la telefon, atunci când vorbesc, dacă nu s-au dus şi eventual , dacă le-a fost bine. (dacă a meritat banii…)
Printre lucrurile pe care mi-am dorit să le încerc , dar mi-a fost frică, ruşine, ori mi-a lipsit hotărârea, a fost şi să trăiesc experienţa amorului plătit. Pe lista lucrurilor pe care chiar cred că orice bărbat ar trebui să le facă , cel puţin o dată înainte de a se însura, este şi o vizită obligatorie la bordel…
Ceea ce s-a întâmplat nu a fost premeditat. Am ieşit, pur şi simplu, toată echipa, mai puţin cele două fete pe care le aveam, la o bere şi o tequila. Managerul plătea. Numai că s-a întâmplat să mergem într-un loc unde aveau şi fete. După câteva beri cu nachos (adică scrijele din făină de porumb, cu roşii şi ardei iute !), fetele au început să se învârtă printre noi. La un moment dat, una chiar al naibii de frumuşică şi care vorbea şi englezeşte binişor, mi-a propus să mergem la ea în cameră. Prezervativele erau în dotare şi absolut obligatorii…
Am urcat în camera ei. O cameră simplă, cu un pat profesional (nu ştiu cum o fi ăla, dar bag şi eu texte , să impresionez…) cu aşternut curăţel, gratii la capete, în cazul în care voiai să încerci nişte chestii de pe la mijlocul Kama-Sutrei, o nişă în care se afla duşul, o poliţă cu prezervative (parfumateşi ăn mai multe culori), apă de colonie, piaptăn, pensetă şi alte asemenea mărunţişuri. Nimic (prea) personal!!!
S-a dezbrăcat prea repede pentru a fi provocatoare, deşi graţia ei înnăscută şi formele proaspete au fost argumente mai mult decât suficiente pentru a-mi provoca o dorinţă reală şi pentru a uita situaţia inedită în care mă aflam. A dat să se apuce imediat de “treabă”. Am liniştit-o şi i-am zis s-o ia mai uşor, apoi am început să vorbim. O chema Alejandra şi era pe jumătate mexicană, pe jumătate indiană maya. Venea dintr-un sat foarte sărac , iar “munca” ei îi întreţinea pe toţi cei rămaşi acasă. (Familia era chiar mândră că are o fiică curvă , care face bani mai mulţi decât oricare altul din sătucul acela nenorocit). Plătea , de asemenea, şcoala unei surori de-a ei, în Ciudad De Mexico. Am întrebat-o cam cât făcea pe zi. Mi-a zis că atunci când avea noroc să aibă clienţi, putea face între 150-200 de dolari. Câteodată şi ceva mâncare şi o băutură, ori vreo atenţie de la câte un client regulat.
Normal, am întrebat-o şi dacă îi plăcea cee ce făcea. Mi-a zis că depindea în cea mai mare măsură de bărbatul cu care era. Avea momente în care îi era chiar bine, în circumstanţele date, dar şi zile în care îşi ura existenţa şi ar fi vrut să moară. Visul ei era să îşi poată face o căsuţă în satul ei, să se mărite şi să facă numai fii…
Am petrecut în acea cămăruţă aproape două ore. Normal că a vrut să ştie dacă eram căsătorit (la acea vreme nu eram), dacă mă aştepta cineva acasă (nimeni cu care să mă văd petrecând o viaţă la acea dată), de ce nu eram , încă, însurat şi alte asemenea lucruri. Mi-a zis că voia să mă mai vadă şi m-a rugat să mai trec pe la ea, nu neapărat cu “treabă”, dacă nu voiam. Când să fac plata, m-a refuzat. Mi-a zis că am fost bun cu ea, că a petrecut bine cu mine (nu că voi fi fost cine ştie ce zmeu) şi că, în general avea de a face cu filipinezi, indieni, indonezieni, “little fishes, papito”(adică…peştişori, tăticule) şi că fusesem singurul est-european pe care îl întâlnise în “cariera” ei de până atunci şi spera să-i port noroc.
Am vrut să o fotografiez, dar nu m-a lăsat. Am putut, în schimb să trag câteva cadre cu o colegă de a ei.
Nu am putut pleca până nu i-am promis că voi mai trece, să o văd, promisiune pe care, recunosc, am încălcat-o, deşi un mic drăcuşor mi-a mai şoptit de vreo câteva ori să mă duc…
De multe ori, trecând prin locuri mâncate de sărăcie şi mutilate de politici şi politicieni murdari, la fel ca şi de lipsă de educaţie şi voinţă, văzând fete sau femei vânzându-se pe preţul a câteva sticle de bere, îmi amintesc de Alejandra. Mă întreb dacă a reuşit să se retragă din “meserie”, aşa cum îşi propunea. Au trecut o grămadă de ani de atunci şi deşi sper că duce o viaţă liniştită, pe undeva, într-un loc uitat deopotrivă de Dumnezeu şi de Diavol, în adâncul sufletului meu, simt că e încă acolo. În Salsa, din Cozumel sau într-un loc asemenea. Trupul ei va fi încă, captiv poftelor plătite ale clienţilor, visurile ei, sper, libere….

 

Aţi observat cât de ciudat lucrează memoria umană? Cât de surprinzător pot apărea în minte fragmente de informaţii pe care nu le-ai chemat în mod conştient? Cât de vii pot fi ,în minţile noastre, lucruri întâmplate foarte departe, în timp şi cât de greu ne putem aminti câteodată ce s-a petrecut de curând… Şi mai ales, cât de neaşteptate pot fi conexiunile pe care mintea noastră le poate face şi cât de surprinzător poate fi rezultatul acestor conexiuni.
Nu îmi planificasem în nici un fel să îmi amintesc de un fost coleg, pe nume Marek şi nu ştiu de unde a dat navală o întâmplare, care, la vremea ei mi-a dat destul de multă bătaie de cap…
Marek, croat de felul lui , a fost unul dintre oamenii cu care m-am împăcat del mai bine în aceşti ani,în ciuda, sau poate tocmai datorită ciudăţeniilor lui. Excelent fotograf, aiurit, foarte sensibil deşi, dacă-l vedeai prima impresie era că aveai de-a face cu un bătăuş, colegul ăsta al meu avusese destule momente foarte grele în viaţă. Rămăsese orfan de mic, crescuse cu cine se îndura de el din familie, întrucât tatăl lui era navigator şi lipsea multă vreme de acasă, se descurcase singur mai tot timpul şi cu toate acestea nu se înrăise şi era deschis şi prietenos, spre deosebire de mulţi alţi croaţi pe care îi cunoscusem. Ceva mai târziu avusese prilejul să cunoască ororile războiului în modul cei mai direct: participând la el. E vorba de războiul din fosta Iugoslavie. Probabil că aceea era perioada în care începuse să îşi lucreze, aproape obsesiv, corpul. Cum avea câteva minute libere, cum mergea în sala de forţă şi tragea de fiare. Mai şi înghiţea tot felul de proteine să acumuleze masă musculară. Şi probabil că felul în care şi-a început viaţa sexuală era legat tot de vremurile acelea confuze şi violente, întrucât Marek căuta să arate tot timpul a macho şi a tip tare, dominator, dur, după care un anumit tip de femei zice-se că ar fi moarte. În consecinţă, dacă s-a ras în cap (e drept, ca nici nu mai avea foarte mult păr), dacă şi-a făcut şi un tatuaj, a trebuit , firesc, să îşi facă şi un piercing . Dar nu s-a mulţumit, ca tot omul să îşi pună vreo verigă în nas, ori buric, vreun cercel în limbă ori deasupra ochiului. Nu… Marek trebuia să aleagă ceva extrem… un superlativ al genului. Ca urmare, şi-a trecut prin penis o ditamai bucata de argint, dintr-o parte într-alta , care în opinia lui deja îl făcea să fie o data şi ceva mai bărbat decât era… Ei bine, de piercingul lui se leagă ceea ce voi povesti….
Primăvara lui 2004. Tocmai mă îmbarcasem pe Summit şi urma să mergem în Alaska. Mai aveam de petrecut vreo două săptămâni în Caraibe după care schimbam ruta pe partea vestică a continentului nord-american. La vremea aceea deţineam poziţia de asistent manager aşa că nu aveam cabină numai pentru mine, iar Marek s-a nimerit să îmi fie coleg. După câteva zile , în care l-am văzut că mă cântărise atent, Marek mi-a zis că avea nişte probleme cu „jucăria” dar îi era ruşine şi teamă să meargă la doctor. Cu chiu, cu vai, l-am convins să meargă totuşi să îl vadă doctorul de pe vas , originar şi el tot dintr-o fostă republică iugoslavă. Doctorul Miloş l-a văzut, a zis că nu e de specialitate şi pentru că tot urma ca a doua zi să fim în Barbados, unde este un centru medical destul de bine dotat, l-a programat la o consultaţie cu un medic specialist. Din acest moment începe nebunia care avea să ţină aproape două luni de zile…
Marek s-a prezentat la medicul dermato-venerolog în Barbados. Şi a trebuit să îşi înceapă confesiunea. Cu vreo două-trei luni înainte, când se afla pe un vas al companiei germane Aida, fusese la Rio de Janeiro. Şi cum aici o femeie e la fel de uşor accesibilă precum un telefon cu fise, Marek al nostru a dat ceva mai multe telefoane, mai ales că vasul rămânea peste noapte în Rio. Ba se pare că se întâlnise cu o focoasă fată ciocolatie de mai multe ori şi avusese sex neprotejat. Abia de puţină vreme începuseră durerile , mâncărimile şi toate celelalte „delicii” legate de problema pe care o acuza. După ce l-a ascultat, medicul i-a zis: OK…dezbracă-te , să vedem care e treaba. Şi s-a dezbrăcat Marek… Reacţia medicului ( un tip lung , negru şi deşirat) a făcut toate paralele . A fost de-a dreptul antologică : Fuck ! What is that ?Are you fucking ladies with that ? adică: futu-i ! ce-i aia? Le-o tragi damelor cu chestia aia ? După ce s-a uitat (nu ştiu dacă la „scula” lui Marek sau la bucata de argint care-i străbătea penisul, şi-a dat cu presupusul şi i-a scris o reţetă pentru nişte antibiotice.
În zilele ce au urmat, colegul meu şi-a luat cu conştiinciozitate medicamentele , numai că nu simţea nici un fel de ameliorare a problemelor lui. Urmarea? O altă vizită la doctorul Miloş şi o nouă programare la specialist. De data asta în Vancouver. Urma să ajungem în Canada şi era de presupus că şi asistenţa medicală trebuia să fie mai bună şi mai eficace. Şi s-a dus Marek încă o dată la doctor… Seara, când mai aveam ceva de muncă în laborator, după ce toţi eilelşi plecaseră la culcare, Marek a venit cu două beri, zicând că avea ceva de vorbit cu mine. După ce am luat câte o gură de Red Stripe (bere Jamaicană- foarte, foarte bună) Marek m-a rugat să ţin doar pentru mine ceea ce urma să îmi spună. I-am promis şi a început: „Papa, am SIDA”. Normal că auzul acestui cuvânt m-a zguduit un pic, dar nefiind născut tocmai ieri,am început să aprofundez subiectul. „De unde ştii, Marek, chestia asta?” l-am întrebat. „De la doctoriţa care m-a văzut astăzi”. L-am întrebat dacă îi făcuse test de sânge şi mi-a zis că nu îi luase sânge deloc. „Bine mai aiuritule, i-am zis, tu nu ştii că SIDA nu poate fi diagnosticată decât pe baza testelor de sânge ? cum îţi poate spune un medic aşa ceva ?”
„Păi mi-a zis că-i clar că am luat asta de la Rio, pentru că am avut sex neprotejat şi că de acum, boala va avea mai multe stadii, după care …am pus-o de tot!”
„Băi nătăraule, dacă mori, să îmi laşi mie aparatele tale de fotografiat, da? Dar îşi spun că nu vei muri. Stai naibii liniştit şi voi vorbi cu doctorul Miloş să te programeze din nou, la alt specialist”. Şi am vorbit iar cu doctorul şi după alte două săptămâni, în care Marek fusese mai mult mort decât viu, s-a dus din nou la consultaţie, de data asta la un medic (evreu) la o altă clinică. Seara, a venit şi mi-a spus că medicul nu îi dăduse nici un fel de diagnostic , dar că îi luase atât test de sânge cât şi de alte secreţii ( nu am fost tocmai curios de care anume) şi că urma să trimită diagnosticul, precum şi prescripţia pentru medicamente, medicului de pe vas care urma să mi-o trimită mie în laborator. Au fost alte 10-11 zile în care Marek nu a fost cu toţi boiii acasă. Într-un târziu, am primit mailul de la doctor. Nu avea nici un fel de SIDA, ci doar nişte streptococi şi alte bacterii asociate care cedau foarte greu şi numai la tratamente dedicate. Îmi pare rău că nu am putut filma faţa colegului meu . Merita. Avea confirmarea că nu urma să moară. Era grozav! Ca urmare, s-a dus în barul nostru, şi s-a făcut pulbere în mai puţin de jumătate de oră. Chestia asta era un lucru neobişnuit, întrucât Marek nu bea nicidată mai mult de o bere-două şi nimeni nu îl văzuse făcând vreun exces. Nişte dansatoare, crezând că sărbătorea ceva s-au dat pe langă el şi s-au lipit la băutură moca. Atunci când deja nu mai controla prea bine ce vorbea, Marek a trecut la confesiuni şi a povestit fetelor din jurul lui de ce era atât de fericit. Şi a depănat toată povestea. De la piercing, la Rio, la Barbados şi Vancouver, până la diagnosticul final. Iar ele, parşivele, l-au întrebat : „şi cum, chiar ai aşa ceva trecut prin penis ?” Iar bravul Marek, rămas făra nici o umbră de control, a tras fermoarul, a scos „jucăria” pe masă şi le-a arătat-o. În acea noapte nu a mai ajuns în cabină.
A dormit afară, pe punte, langă jacuzzi-ul nostru, al echipajului, iar dimineaţa tremura ca un câine plouat. Zilele următoare a avut însă de îndurat privirile ironice, jucăuşe, ori de-a dreptul obraznice ale fetelor ce îi admiraseră „bijuteria” în toată splendoarea ei. Şi nu ştiu cum se face că totuşi nu s-au înghesuit să o încerce pe …pielea lor.
Cu Marek am rămas amic bun. Ne scriem şi ne trimtem imagini cu fotografiile pe care le facem. El s-a lansat tare în modă şi fotografie comercială, întrucât oraşul în care locuieşte îi oferă această posibilitate. Eu??? Mai trag câte o nuntă, avort ori cumetrie şi regret că nu am avut curajul să rămân acolo unde am fost dorit şi foarte apreciat…

Eram în armată şi hormonii tropăiau în corpul meu şi în sus şi în jos, ba şi de-a curmezişul. Cum aveam un regim destul de lejer la Statul Major al unităţii de care aparţineam, ieşeam destul de des şi de mult printr-un Bucureşti cu mult mai multe tentaţii decât Suceava anului 1986. Mă bucuram de acele ceasuri de libertate vizitând frecvent Cinemateca, Opera, cinematografele, teatrele, dar şi iniţiind diferite schimburi culturale cu fătuţele din târgul ciobanului Bucur. Şi cum nu făceam nici un fel de discriminare legată de ocupaţie, vârstă ori status marital, era cu ce umple timpul.
Şeful meu de birou, un maior pâinea lui Dumnezeu, s-a găsit să îmi dea sfaturi, neştiind preocupările de loisir ale bravului ostaş Gherasim. În ochii lui, atât timp cât nu am călcat pe bec, cum se spunea, eram la fel de cuminte ca o fată mare. Aşa se face că într-o bună zi îmi zice:
-Gherase, tată, dacă ai şi tu nevoie de ceva, aşa, ca omul, nu te încurca aiurea cu cine ştie ce panaramă. Toţi furierii pe care i-am avut pe aici au avut norocul să se procopsească cu tot felul de boli lumeşti. Aşa că, decât să te trezeşti cu cine ştie ce bubă, mai bine apelează la doamna de alături şi eşti în siguranţă. E femeie măritată şi îţi dai seama că trebuie să fie OK, mai ales că bărbatul ei este miliţian…
Recunosc, o băgasem de multă vreme în seamă pe doamna de alături, dactilografa Statului Major, care poseda un bust de invidiat şi un fund care ar fi băgat în boale şi un călugăr castrat, dar nu mă gândisem niciodată că ar fi putut fi abordată de un biet tilicar. Dar cum aveam încredere în şeful meu, mi-am zis să îmi încerc norocul şi să văd ce ar fi ieşit. Ca urmare, m-am prezentat în biroul ei şi am întrebat-o dacă nu rămâne după program, să batem un material special la maşină. S-a uitat la mine de sus şi până jos, facând un fel de evaluare şi mi-a zic că mă aştepta după ora 16.30.
La ora 16.30 m-am prezentat la raportul doamnei, pregătit sufleteşte pentru munca de birou. Masa de lucru a doamnei era imensă. Doi oameni se puteau lua la trântă pe ea fără a se teme că ar putea cădea din neatenţie. Pe ea se întindea, profesional, un sac mare de dormit şi în câteva clipe „terenul de luptă” era pregătit. Am bătut la maşină acel material special şi în acea zi şi în mai multe altele. Numai că, în timp ce eu combăteam în tranşeele doamnei dactilografe, s-a schimbat şeful de stat major. Ne venise un colonel care fusese comandantul unei secţii a şcolii de ofiţeri de la Băneasa. Omul a remarcat-o pe doamna dactilografă şi umbla cu limba scoasă după ea. Numai că doamna nu era disponibilă pentru el.
Într-o zi de sâmbătă, după program, eram la ora de dactilografie în biroul doamnei. Când era materialul mai încins, cineva a zguduit cu putere uşa. O dată. De două ori. De trei ori. Am sărit direct în pantaloni şi m-am pregătit s-o şterg şi pe geam dacă era nevoie (era ok. Mai sărisem de atâtea ori de la etajul 1). După o vreme, cel ce încercase uşa a renunţat. După cum se auzeau paşii îndepărtându-se, ne-am dat seama că fusese colonelul. Era de serviciu la permanenţă, 24 de ore şi văzuse în registrul de la poartă că doamna plutonier nu părăsise unitatea. Imediat ce zgomotul paşilor lui s-a pierdut, am deschis uşurel uşa, m-am mai uitat o dată în toate direcţiile şi am şters-o în biroul meu. Doamna a plecat dupa câteva minute. Îmi plăcea să îi aud paşii de femeie sigură pe ea, călcând cu o anumită hotărâre, de-a lungul lungului hol al vechii clădiri. Se ştia frumoasă şi dorită şi ştia cum să îşi folosească armele personale în vechea, eterna încleştare dintre sexe, convinsă că ea era cea care dicta termenii oricărei victorii ori capituări.
Peste vreun ceas, m-am pomenit cu colonelul la mine în birou. Aveam un plan de intervenţie pe care îl actualizam, pe masă şi o grămadă de rechizite necesare acelui lucru. Mi-a ordonat să îi fac o cafea. Eu eram cel care făcea, de multe ori cafelele ofiţerilor din Statul Major atunci când dactilografe, femei de serviciu ori subofiţeri de pe lângă birourile principale lipseau. I-am făcut-o aşa cum îi plăcea: dulce şi slabă. După ce a luat o sorbitură sau două, mă întreabă:
-Gherasime, cum e doamna…?
-E o femeie foarte de treabă, tovarăşe colonel.
-Hai bă! N-o fă pe prostul! Te-am întrebat cum e, aşa ca femeie!
-Păi, v-am zis că e foarte de treabă.
-Haide, bă, că discutăm ca între bărbaţi. Cum e când o întinzi?
-Tovarăşe colonel, de unde să ştiu eu treaba asta? Şi apoi, doamna e măritată şi eu nu-s decât sergent care mâine-poimâine voi pleca acasă.
-Bă, văd că nu se poate vorbi cu tine. O faci pe prostul.
-Nu o fac, tovarăşe colonel, dar de ce să vorbesc despre ceva ce nu ştiu?
-Bă, tu ştii ce apreciază cel mai mult o femeie la un bărbat?
-Un salariu mare?
-Nu, bă! Cel mai mult, apreciază experienţa, bă!
– O fi tovarăşe colonel, dar până acum, eu credeam că cel mai mult apreciază vigoarea.
-Ai texte, moldovene?
-Tovaăşe colonel, raportez că sunt din Suceava, născut-crescut, deci sunt bucovinean.
-A…cei mai răi dintre moldoveni. Moldovenii sunt leneşi, beţivi, curvari, hoţi, murdari.
-O fi, tovarăşe colonel, dar pe la noi se zice că aşa sunt oltenii (el fiind din Drăgăneşti-Olt de origine).
Colonelul nostru s-a înroşit de draci, dar nu a mai zis nimic. A mai stat cam un minut şi a pufăit o ţigară, după care s-a dus în dispecerat, la ofiţerii operativi de serviciu.
Din acea zi, de câte ori şeful meu direct îmi completa câte un raport pentru permisie, de atâtea ori colonelul mi-l anula. Mie nu îmi rămânea decât să apelez la un căpitan, dintr-o altă unitate specială, cu o funcţie imensă, care îl suna pe telefonul scurt şi îi spunea să fie bun şi să semneze permisia mea, suplimentată cu două zile pentru drum. Şi colonelul nu avea ce face, decât să semneze, scrâşnind din dinţi, permisia mea.
La vreo două-trei luni după episodul cu doamna, (între timp am renunţat la dactilografiatul de după program), am primit o invitaţie faină de tot de la colegele de clasă ale soră-mi, care mă invitau cu toată graţia, la balul lor de absolvire. Am luat invitaţia şi m-am prezentat la tovarăşul colonel:
-Tovarăşe colonel, sunt sergentul Gherasim. Permiteţi să raportez.
-Raportează moldovene (între timp descoperise o adevărată plăcere să ma strige aşa, considerând că ma insulta).
-Tovarăşe colonel, vă rog să aprobaţi o permisie de cinci zile. Am primit această invitaţie şi mi-ar plăcea să merg la acest bal.
A luat invitaţia scrisă frumos, sigilată cu urme de ruj de mai multe nuanţe şi mărimi, a mirosit-o şi mi-a zis cu satisfacţie, privindu-mă drept în ochi:
-Mă doare în cur de balul soră-ti. Aici eşti în armată şi faci ce ţi se ordonă.
Am plecat cu coada între picioare de la el din birou, supărat că nu puteam să mai aranjez nimic. Căpitanul cu funcţia mare era în deplasare în străinătate, însoţind nişte demnitari. Aşa că m-am resemnat în ceea ce privea permisia pentru bal…
A doua zi, colnelul nostru nu a apărut. Nici a treia. Nici a patra. Să n-o mai lungesc, a lipsit o săptâmănă întreagă. În ziua în care a apărut a dat mesaj prin interfon:
-Să vină Gherasim la mine!
M-am dus senin, fără nici un fel de temere, ştiind că nu făcusem nimic rău. Cu mine odată a intrat şi şeful meu direct, maiorul. După formula de raport, colonelul mi-a zis:
-Bă Gherasime, fir-ai al dracului să fii tu, care m-ai blestemat!
Eu? Normal că habar nu aveam ce voia de la mine, ce avea a-mi imputa. Aşa că mi-am ţinut frumuşel gura şi am aşteptat să văd cum va continua.
-Al dracului moldovean mă bestemă, băi maiorule (a zis către şeful meu). Ştii de ce am lipsit zilele astea? Din cauza ta, băi! M-ai blestemat şi mi-a ieşit peste noapte un furuncul atât de mare exact între fese şi cu atâtea capete, că a trebuit să mă interneze şi să mă opereze ca să scap de el. Nici acuma nu pot sta bine pe scaun.
Eu??? Siderat…. Nu ştiam dacă vorbea serios sau nu, dar se vede treaba că da. Noroc de şeful meu, maiorul care a dat-o pe glumă:
-De, tovarăşe colonel…Vedeţi ce se întâmplă când ziceţi că vă doare în cur?

De ce îmi voi fi amintit de acele vremuri? Probabil pentru că văd cum prea des şi prea mult, pe prea multă lume o doare în…cur de ce se întâmplă cu noi, cu vieţile noastre, cu felul în care compromitem viitorul copiilor. Numai că, din păcate, nici un fel de furuncul nu roade sufletele ori feţele celor cărăra ar trebui să le pese, dar nu dau doi bani pe nimic.

Maputo şi zâmbetele lui

Am ajuns din nou în Maputo după doi ani. Capitala Mozambicului ne-a primit cu un cer fără nici un fel de strălucire. Impulsul iniţial a fost să rămân la bord şi să citesc, numai că mi-am schimbat hotărârea văzând câtă lume se înghesuia să iasă, totuşi, în oraş.
Micul autobuz Hino (licenţă Toyota) ne-a luat din port şi ne-a lăsat într-un fel de piaţă a meşteşugarilor, la o distanţă de vreun sfert de oră. Prima reacţie care m-a frapat a fost cea a unora dintre persoanele venite cu mine: au coborât, au privit spre locul prea puţin îmbietor din faţa lor şi au urcat imediat în autobuz, spre a se întoarce la bord.
Nu m-am încadrat în curentul cvasigeneral, ci am intrat în piaţă. Mii de pânze pictate erau agăţate pe garduri şi fiecare dintre artiştii locali mai avea teancuri întregi gata să le arate şi să negoci

eze vânzarea lor. Am fost uşor jenat să refuz pe toţi cei ce erau gata să îmi prezinte, în integralitate munca lor, dar în ciuda impulsului de a ceda, mi-am continuat drumul. Nu fără

 o oarecare părere de rău, întrucât am văzut câteva piese chiar bune. La fel şi sculpturile în lemn şi lucrările de ceramică. Pentru mine, ceea ce vedeam reprezenta respiraţia încă destul de inocentă a Africii. Cu toate că nu am cheltuit nimic în acel loc, toţi cei cu care am vorbit mi-au zâmbit. Să fi fost faptul că pe unul l-am comparat cu Picasso, să fi fost timpul pe care l-am petrecut cu ei fără a-i repezi, cum se întâmplă de cele mai multe ori, nu ştiu. Ştiu doar că am primit zâmbete şi strângeri de mână.
Odată ieşit din piaţă, am pornit-o de unul singur într-o sumară descoperire a vecinătăţilor. Mai mulţi grijulii de la bord m-au avertizat că aş putea fi jefuit, ori încă mai rău de atât. Nu m-am oprit din drum şi am luat-o de-a lungul unui bulevard străjuit de case din perioada colonială a Mozambicului. Lucrătură măiastră în lemn nobil de tot felul de esenţe, dantelării în piatră, curţi pavate cu cărămidă ori piatră cubică. Aspect general care m-ar fi putut duce cu gândul la oricare alt loc de pe pământ unde oamenii au clădit în timp de pace. La prima intersecţie am constatat că păşisem pe bulevardul Mao Tze Dong, care se intersecta la capătul lui cu strada Julius Nierere. Unul din părinţii comunismului chinez se întâlnea cu unul dintre foştii preşedinţi ai Tanzaniei. De-a lungul drumului am întâlnit mame cu copii în braţe care mi-au zâmbit, umili vânzători de fructe, care deşi trăgeau din greu la platformele pe care îşi duceau produsele, mi-au zâmbit. Ba până şi un gardian din apropiere, cu puşca lui în bandulieră, a zâmbit, văzându-mă fotografiind o biserică cu o arhitectura mai neobişnuită. Îmi purtam paşii prin locuri în care, nu cu foarte multă vreme în urmă şuierau gloanţele, ţara suferind cumplit în urma unui război civil de 16 ani şi deşi din 1992 nu s-au mai înregistrat lupte armate, recuperarea este anevoioasă şi grea. Aşa cum este de fiecare dată când puterile coloniale se amestecă şi încearcă să câştige cât mai mult şi din preţul vieţii şi din cel al morţii.
Am oprit un tânăr care purta echipament de sport şi l-am întrebat cum ajung la monumentul lui Samora Machele. S-a uitat surprins la mine şi m-a întrebat de unde ştiu de el. I-am spus că pe vremea când eram chiar mai tânăr decât el,

Machele a vizitat România. Erau vremurile când flota nostră de pescuit se afla în largul Mozambicului, până în Mauriţius, când exportam tractoare şi contruiam fabrici pentru tările în curs de dezvoltare. Ceea ce m-a surprins a fost că tânărul mi-a vorbit cu căldură despre Machele. Moartea lui mai mult decât suspectă precum şi măsurile luate în urma declarării independenţei faţă de Portugalia, i-au asigurat un loc luminos în memoria colectivă a locuitorilor ţării. Am pornit, din nou pe jos, spre locul pe care mi-l indicase. În minte mi-au revenit vorbele acelui tânăr: Samora a fost un om foarte bun. L-au omorât. Şi mi-am amintit, fără să vreau, prin cine ştie ce subtil resort al memoriei, de un lung şir de preşedinţi africani a căror moarte e încă subiect de controvesră. Patrice Lumumba, Abdel Nasser (cel ce a naţionalizat Canalul Suez) ori secretarul general ONU Dog Hammarskjold au căzut victime jocurilor puterilor ce nu voiau să lase fostele colonii să se conducă şi să se dezvolte independent. Lupta pentru resurse era şi este cu mult mai importantă decât viaţa unui om, fie el şi lider…
Probabil că mergând aşa, cu gândurile mele, aveam o figură foarte serioasă, pentru că, prima reacţie a unui grup de copii dintr-o staţie de autobuz a fost un şirag larg de zâmbete. Şi am zâmbit şi eu.
Plin de contraste, Maputo mai are mult până îşi va regăsi prosperitatea de altădată şi ordinea socială încercată de război. Ceea ce a contat însă cel mai mult pentru mine a fost că nu m-am simţit ameninţat nicăieri, pe unde am umblat şi că în urma tuturor greutăţilor evidente, oamenii au puterea de a dărui zâmbete şi de a nu fi încrâncenaţi.

Despre brandul de ţară

Gândesc de multe ori că nimic nu este întâmplător. Azi am avut o revelaţie în momentul în care am auzit de un ministru cu minte odihnită propunând drept brand de ţară taman mioriţa. Nu tocmai cea din versiunea studiată în şcoală şi cizelată niţel de marele Alexandri, cu una mai prozaică, precum vor fi fost suratele ce au stat cuminţele atunci când don’ Flutur a scris pe dealurile Humorului cu ele. Numai că nici lor nu le-am gasit întocmai locul în peisajul ăsta mercantil. Mai degrabă mi-a fugit mintea din nou la Mioriţa din carte.
Ce făcea Mioriţa din eternele noastre subiecte de teză? Îl avertiza pe baciul moldovean că fârtaţii lui urmau să i-o coacă, aşa mai pe la apus de soare, mai pe ascuns, în buna noastră tradiţie. Dintr-o dată am văzut acest personaj într-o altă lumină. Mioriţa noastră făcea…un denunţ. Dacă baciul moldovean era acoperit? Dacă brazii şi păltinaşii erau de la servicii? Dar dacă „nunta mea” era numele unei operaţiuni de provocare? M-am trezit ditr-o dată cu un număr mai mare de necunoscute decât puteam procesa ad-hoc.
Dar dacă Mioriţa noastră avea vreun haştag pe undeva? Dacă făcea parte din curentul care urmează, fără a procesa informaţia, orice curent de pe net şi porneşte fără de blană în vreo cruciadă care nu-i aparţine şi din care, din nou, nu va câştiga nimic? Cum va mai rezista in momentul în care îşi va da seama (a câta oară?) că s-a trezit şi ea pe acolo exect ca…oaia?
Normal că mai apoi mi-am pus problema cu cine va fi votat Mioriţa? Şi nu e întâmplătoare întrebarea mea. Cu o încăpăţânare previzibilă, ea şi (era să zic turma!) suratele şi fârtaţii votează aceiaşi lupi, coioţi, vulpi ori javre să cânte din fluier cântecele călăuzitoare.
Tocmai când începusem să cad de acord cu mine că oaia, „monumentul viu”, merită să fie simbolul absolut al naţiei, mi-am amintit de un domn, care în seara de 22 Decembrie 1989 spunea, cu obidă, că ceea ce făcuse un număr de ani fusese să muncească „ca un bou” fără a-şi pune întrebări şi fără speranţă. Si dintr-o datî n-am mai fost atât de convins că oaia are tot dreptul de a ocupa trapta cea mai înaltă. Poate că ar trebui să ne gândim şi la alte cornute!

Mardeiaşul din curtea şcolii

 

Îl cunoaştem cu toţii. Nu o dată l-am întâlnit şi poate nu numai o dată a trebuit să ne ferim de el. De regulă era indicat să „te ai bine” cu el, pentru că nu se ştia niciodată ce ar fi putut urma. Era un fel de suveran neîncoronat al şcolii, deşi nimeni nu ar fi putut argumenta cum ajunsese să aibă acea putere. El nu se complica să apere vreo idee, nu se chinuia să obţină vreun rezultat: trimitea pur şi simplu pe cei care îi purtau trena să se bată pentru el. Ori să îi aducă vreo gogoaşă de la chioşc şi chiar să stabilească o întâlnire în numele lui, cu vreo fătucă, de regulă prea timorată pentru a-l refuza. Mereu alţii îi făceau temele şi îi dădeau la copiat,  la teză.  Era el, unicul, inconfundabilul, eternul mardeiaş din curtea şcolii ori de la spaţiul de joacă.

Ocolul acesta purtat printre amintiri colbuite de timp are o noimă. Am putut, de multe ori, compara activitatea din campania electorală a partidelor noastre cu arţagul găştilor de clasă ori de cartier. Ba parcă plozii de pe vremuri erau „mai adevăraţi” decât suitele de masculi încrăvătaţi, mândri de carierele lor politice ori a suitelor de ţaţe superioare, cu ţinute office.

Ceea ce m-a enervat la culme a fost atitudinea de mardeiaş a lui Cioloş. Numitul salvator al naţiei, Mesia Carpaţilor, izbăvitorul oropsiţilor din ONG-uri ori din faţa calculatoarelor, s-a purtat ca un interlop care nu merge în persoană să rezolve ceva, ci îşi trimite gaşca.

Nu am reuşit să înţeleg şi rog să îmi fie iertată ignoranţa, în numele cărei democraţii s-a dorit acest omulete a fi, pe mai departe, în fruntea Guvernului României? Ce a făcut el pentru asta? Pentru că nu l-am văzut, cum era firesc, asumându-şi o luptă, un crez. Dimpotrivă! L-am văzut fugind ca un laş, sub fustele Alinuţei, ori prin servieta lui Plicuşor. Dacă avea cojones, ar fi candidat pentru un loc în Parlament. Nu conta unde. Conta ceea ce vedeau oamenii de la care aştepta biletul spre Palatul Victoriei. Ar fi văzut un om care luptă. Unul gata să o ia în bot pentru ceva în care crede. Ce au văzut? Un comandant de oşti ce îi trimite pe alţii  în tranşee în timp ce merge să bea un şpriţ şi mai apoi să se culce. Un şmenar care juca alba-neagra, mizând pe iuţeala de mâini a celor ce l-au nominalizat ca prim-ministru. Unul care dacă nu ieşea treaba cu PNL, putea să iasă cu Neicuşor. Şi au mai văzut un ins care l-a plagiat la greu pe Iliescu, în chestia cu „sărac şi cinstit”. Pozele de pe net cu căsuţa lui de la ţară în contrast cu domeniul de neam prost a lui Dragnea probabil că ar fi trebui să oripileze orice alegător cinstit, care abia întinde de leafă de la o lună la alta. Numai că nu ştiu de ce, se pare că oamenii nu prea l-au crezut. Au văzut ei destul tipi care învârt milioane şi care stau cu chirie.

Şi a mai făcut o mare greşeală mardeiaşul. A insultat. Urât. O putea face din poziţia lui de persoană privată, la el în baie, până nu mai avea salivă în gură. În calitate de prim ministru însă, nu avea voie să deschidă gura înainte de a gândi. Certitudinea apartenenţei la o anume elită l-a făcut să cadă în mocirlă. Şi o merită. Pentru că, ce să vezi? Elitele nu pot trăi singure. Au nevoie întotdeauna de umerii pe care să se caţere.

Cu ifosele lui de primadonă, cu toată această imagine de om bun, dar care nu e lăsat de ăia răi să facă raiul pe malurile Dâmboviţei, Dacian  a produs tot atâta dezbinare cât Băsescu. Cine e cu Cioloş e om bun, cine nu, e prost, comunist, neinformat, ţăran, antenist, corupt şi aşa mai departe. Ca în gaşcă! Ai mei sunt minunaţi, ceilalţi sunt răi şi trebuie să le dăm la oase!

Istoria, draga de ea, e plină de exemple de criminali pioşi. După cum tot ea aminteşte de proscrişi care au ajuns mari conducători. Aşa că până la aplicarea de etichete, până la a ne sparge capetele cu bolovani, ar trebui să încercăm să fim mai întâi şi până la capăt, oameni. Şi să nu uităm că dacă avem libertatea de a plăcea sau a antipatiza pe cineva, de aceeaşi libertate se bucură şi cei ce nu cred în ceea ce ne animă pe noi. În momentul în care  ne scuipăm în loc să discutăm, călcăm în picioare însăşi esanţa principiului democratic. Iar dacă la sfârşitul unei campanii electorale nu trecem cu toţii la treabă în slujba tuturor, ajuntându-ne chiar, oponenţii, nu vom reuşi să construim nimic viabil. Vom schimba doar mardeiaşii. Şi o vom luam de la capăt, în loc să ne continuăm drumul.

20 şi 21 august ne-au găsit în St. Petresburg. Am afirmat de multe ori că din tot ceea ce am văzut cutreierând lumea, până acum, St. Petersburg este de departe oraşul meu favorit. Având toată conducerea celor de la Crystal la bord, timpul nostru a fost fragmentat la maximum şi din păcate nu am putut să mă regăsesc cu acest splendid oraş aşa cum îmi propusesem. Multe amintiri mă leagă de acest loc plin de istorie, cu construcţii uluitoare, oameni frumoşi şi calzi (în ciuda climei), cu figuri emblematice din trecut care par a veghea la continuul progres al aşezării pe care un ţar vizionar a fondat-o pe malul fluviului Ladoga. Toate aceste frustrări ele mele legate de lipsa timpului pentru a ieşi, au fost plătite pe deplin în seara de 20, când am luat parte la un tur privat al Hermitajului, încheiat cu un fabulos concert în marea sală italiană a Palatului de iarnă. Cele două sute şi ceva de persoane care se aflau la bord cu prilejul Galei partenerilor celor de la Crystal au beneficiat de un tur privat, fără alţi vizitatori, al principalelor expoziţii din clădirea Palatului de Iarnă. Pentru cei ce cunosc măcar sumar istoria Rusiei, proporţiile a tot ceea ce ne înconjura erau fireşti. La fel şi bogăţia fantastică a colecţiilor, contrucţiilor ori decoraţiunilor. Cei care au citit doar ceea ce propaganda americană publică de la apariţia fostei Uniuni Sovietice în schimb, nu mai ştiau încotro să se uite şi la ce să reacţioneze mai întâi. Se aflau dintr-o dată într-o lume fabuloasă, plină de simboluri, într-un loc care încă purta pecetea puterii şi influenţei romanovilor.

Cele câteva ceasuri petrecute în Palatul de Iarnă m-au făcut să uit pentru un timp scurt de nevoia de bani, de poziţia de lucrător într-alt loc decât la mine acasă, ori de lucrurile care aşteptau să fie terminate în laborator. Nu am putut uita însă nici o clipă de familia mea, gândindu-mă cât de mult mi-ar fi plăcut să îi arăt lui Matei pânzele marilor clasici, formele perfecte ale sculpturilor din galerii, extraordinara simetrie tot ceea ce înseamnă ancadrament, nişe, stucatură, model de pe tavan ori de pe pardoseală, iar la urmă să îl simt lângă mine atunci când ar fi dat de sunetele vrăjite ale lucrărilor prezentate în concert…

Seara s-a terminat în restaurantul principal de pe Symphony, unde toţi cei ce am luat parte la acel tur am fost aşteptaţi de un bufet pregătit anume de chefii de la bord.

Era să uit de un lucru care m-a impresionat, legat de infrastructură. Ultima dată când am ajuns cu vreun vas de croazieră în St. Petersburg am docat în vechiul port de marfuri al oraşului, care avea amenajată şi o gară maritimă, pentru pasageri. De această dată am fost docaţi într-un terminal absolut nou, construit anume pentru vasele de croazieră. Noul terminal maritim internaţional cuprinde mai multe docuri mari, noi, cu clădiri moderne şi luminoase, cu absolut toate dotările necesare acestei industrii. Unde în urmă cu câţiva ani nu se afla absolut nimic, a răsărit o dotare deosebit de ingenioasă şi de necesară unui oraş cu un asemenea potenţial turistic. Şi de-a lungul traseului parcurs câştre inima oraşului am remarcat exisenţa mai multor şantiere pe care se lucra în ritmuri accelerate. St. Petersburg va găzdui în 2018 Cupa Mondială şi organizatorii vou un nou mare stadion, un cartier pentru sportivi, şi multe drumuri noi şi autostrăzi care să conecteze inima oraşului de aeroport ori de noile dotări. Şi am putut remarca încă o dată că ruşii, atunci când se pornesc să facă ceva, o fac  în stil mare!

 

Hermitage 3Hermitage 2Hermitage 1

 

Fac un salt peste doua porturi despre care se va citi daca, vreodată voi scoate cartea ce va cuprinde întregul traseu parcurs în jurul lumii. Şi ofer ultima „bombonică” menită să va stărneasca firescul interes. Probabil că aceasta e ultima postare referitoare la acest subiect. Sâmbătă o iau  din nou la drum şi probabil că din când în când voi mai da vreun semn de pe unde voi ajunge, mai ales că, la un moment dat, voi ajunge prin Antarctica…

 

Joi 29 Ianuarie. Salaverry, Peru.

Am fost surprins cu o zi înainte de ajunge în Salavery, când ofiţerul care răspunde de echipaj m-a întrebat dacă voi ieşi la ţărm în acest loc. Normal că i-am spus că da, mai ales că era vorba de Peru, o ţară care m-a fascinat cu istoria sa. Ca urmare, a trebuit să facă nişte acte suplimentare şi să încaseze din partea companiei mele suma de 36 de dolari, contravaloarea permisului de debarcare!

Odată coborât de pe vas am fost de-a dreptul cutremurat de puternicul contrast pe care peisajul mi-l oferea. Nu foarte departe, în zare, se putea vedea o zonă cu vegetaţie luxuriantă, iar ceva mai sus, o zonă complet aridă. Vântul dinspre uscat biciuia obrajii, aducâd cu el miliarde de particule fine pe care le răpise muntelui din care muşcă de milioane de ani. Instalaţii portuare mărgineau aria în care Serenity docase, confirmând ceea ce aflasem deja şi anume că Salaverry era un port de unde plecau către lume în special produse agricole ori minereuri. Acest port se află la 17 kilometri distanţă de Ciudad de Trujillo, cunoscut sub numele de Oraşul Eternei Primăveri. La capătul aleii care conducea spre ieşirea din port fusese organizată o piaţă a meşterilor locali, iar într-o parte a micii pieţe, un grup de muzicanţi şi dansatori prezentau dansuri locale. M-a impresionat cadenţa deosebită a acelor dansuri, precum şi expresiile dansatorilor. Fernando, ghidul nostru, mi-a spus că ritmul aminteşte de paşii cailor dresaţi, la paradă. Aşa o fi. Ştiu doar că mi-a plăcut.

Turul în care am pornit urmă să treacă prin oraşul Trujillo şi să ne ducă la vechile temple ale Lunii şi Soarelui şi mai apoi în vechiul oraş Chan Chan.

Odată porniţi la drum, am admirat profesionalismul şoferului nostru, care a condus uriaşul autocar în deplină siguranţă pe străduţele ori drumuşoarele care se dovedeau, de departe, prea mici pentru aşa maşinării. Aflat la etajul autocarului, am putut vedea, fără nici un fel de obstrucţie, crunta mizerie care înghite tot. Întreg drumul era mărgMIH_7960init de mormane uriaşe de mizerie, făcându-mă să mă întreb dacă pe acolo de descoperise semnificaţia cuvântului salubritate.

Pe drumul spre obiectivele noastre ni s-a spus că vom avea de a face cu impresionante construcţii din cărămizi făcute din lut ridicate cu mult înainte de apariţia europenilor, preluate pe rând de mai multe civilizaţii care s-au succedat pe acel teritoriu. Istoria lor este destul de puţin cunoscută, mărturii care să poată fi valorificate în tratate fiind destul de puţine.. Spaniolii au încercat să devieze un rău spre a culca la pământ aceste zidiri. Parte din lăcomie, fiind convinşi că în ziduri pot găsi aur, parte din cauza simbolisticii care decora aceste complexe şi care, normal, venea în conflict cu iconografia şi simbolistica creştină. Autorii lor sunt consideraţi a fi indienii mocha, cuceriţi mai apoi de inca. Aceştia au luat meşterii de acolo şi i-au folosit în munţi, la ridicarea construcţiilor din alte zone (Cuzco, Machu Picchu), construcţii care ridică în continuare semne mari de întrebare legate de tehnologiile de folosite.

Am parcurs o distanţă destul de mare de-a lungul unor lanuri  în interiorul localităţilor sau la marginea acestora. Mai toate erau delimitate de ziduri, ceea ce MIH_7876m-a făcut să cred că hoţii erau destul de activi. Mai ales că pe laturile de sus avea încastrate tot felul de spărturi din sticlă, destinate a sfăşia palmele oricui ar fi îndrăznit să se caţere pe zid. Dar ceea ce m-a impresionat mai mult a fost felul în care erau irigate acele loturi.Era vorba despre  irigaţii prin canale gravitaţionale, cu mici portiţe care dau drumul apei spre loturile împrejmuite sau o opresc. Culturi de cartof, porumb (mai multe varietăţi, unele pe care nu le-am văzut niciodată), se înşirau de-a lungul drumului către vechile temple. Şi m-am întrebat din nou, pentru  nu ştiu câta oară, care ar fi fost soarta omenirii, aşa cum o cunoaştem şi o tot rescriem, dacă ar fi întârzit (re)descoperirea continentului american. Cum ar fi evoluat dinamica populaţiei fără cartofi, porumb, tomate, vinete, soia, etc. Probabil că nu ne-am fi înmulţit în ritmul în care am făcut-o şi impactul felului în care am înţeles să trăim ar fi fost mai mic asupra mediului.

Am MIH_7914oprit la Templul Lunii, aflat în stare de conservare mai bună decât cel al Soarelui. M-au impresionat culorile vii ale frescelor care reprezentau animale sacre ori scene de sacrificii. Omul modern concepe cu greu că pentru cei ce trăiau pe acel meleaguri cu 5-6 secole în urmă sacrificiul uman făcea parte din viaţa de zi cu zi. Aproape fiecare muritor putea fi sacrificat pentru a-i îndupleca pe zei. Fireşte, cei mai mulţi care mureau pe altare erau prizonieri de război, dar de multe ori era vorba şi despre cei ce alcătuiau populaţia satelor învecinate. Nu ştim, pentru că nu avem relatări despre relaţia acelor vieţuitori cu zeităţile lor, dacă moartea era aşteptată cu teamă ori cu bucurie, gândindu-se că cel ce pleca dintre vii purta solie către zei, dar gândul că pe locurile pe care călcam cursese sângele celor ce pieriseră în sacrificii ritualice dă fiori chiar şi după sute de ani. Praful şi vânturile nu pot spune, în absenţa unor izvoare scrise, despre indienii moche, viru, chicama ori inca prea multe. Ghidul nostru chiar accentua că mare parte din ceea ce a ajuns până la noi s-a păstrat în legende şi alte creaţii transmise pe cale orală şi doar în extrem de mică măsură prin izvoare scrise. Cuceritorii au distrus ceea ce creaseră cei cuceriţi şi pentru o bună bucată de vreme s-au dovedit indiferenţi faţă de aceştia, desconsiderându-i într-atât încât nu au găsit de cuviinţă să le păstreze amintirea.MIH_7890

Am făcut, de pe Templul Lunii şi câteva cadre cu Templul Soarelui, aflat la câteva sute de metri distanţă Acesta se afla într-un grad de degradare mult mai mare, acţiunile de distrugere ale spaniolilor fiind mai eficace aici decât în Templul Lunii. După un scurt popas în centrul de informaţii care oferea şi obiecte de artizanat, care am pornit-o către Chan Chan. A fost unul dintre momentele în care am început să doborâm barierele formale între pasageri şi noi, cei care reprezentam Crystal Cruises, punând primele cărămizi la baza edificiului numit prietenie.

Traseul până la Chan Chan, oraş ritualic al indienilor chimu a presupus traversarea oraşului Trujillo. De acolo, în circa zece minuMIH_7889te am ajuns la site-ul aflat sub protecţia UNESCO. Peste 50 km pătraţi de construcţii din cărămizi din lut amintesc despre o civilizaţie puţin cunoscută. Ziduri, fresce, basoreliefuri, pieţe, dantelărie în forme de lut îmi  copleşesc privirile şi mă fac să îmi închipui acel loc în timpul de maximă înflorire a civilizaţiei care a creat acel oraş. În orice termeni s-ar purta discuţia, realizările sunt impresionante. Cu atât mai mult cu cât şi aici s-a încercat distrugerea  tuturor edificiilor.

Mizerie cruntă de-a lungul întregului traseu chiar şi odată intraţi în oraş. Gunoiul trona mai peste tot, în movile. În Trujillo, operatorul de turism care organizase tururile a oferit o masă deosebit de gustoasă într-un restaurant incredibil de curat, în contrast cu tot ceea ce era afară. Am încercat carnea de ied, gătită în stil tradiţional, după o reţetă inca. Nu pot spune decât că m-aş tot fi lins pe degete, de bună ce era. Regret doar că nu am obţinut secretul acelei reţete de la bucătarul şef al acelui restaurant…

Drumul de înapoiere spre port a fost extrem de tăcut. Digestia laborioasă precum şi mai multe pahare de vin peruan au venit de hac marii majorităţia pasagerilor. Peste noapte, frescele văzute în timpul zilei mi-au tot revenit în memorie. Şi cred că am avut şi nişte MIH_7862viziuni cu mari preoţi purtând colane mari de aur, oficiind sacrificiile şi scoţând din piepturile victimelor inimile încă pulsând…

 

Duminica, 25 ianuarie: tranzitarea Canalului Panama.

Cea de-a 8-a traversare a Canalului Panama pe care am făcut-o s-a dovedit şi cea mai scurtă. Deşi nu luam parte pentru prima dată la traversarea Canalului, nu am putut nici de data aceasta să nu fiu impresionat de uriaşa realizare inginerească şi de logistica acesteia. Cei 35 de metri diferenţă de nivel între oceanele Atlantic şi Pacific au cerut un tribut imens măsurat în vieţi, ani, materiale şi nu în ultimă instanţă, bani. Ba chiar şi crearea unui stat nou.

35 de ani a durat construcţia acestui canal care a tăiat Istmul Panama, permiţând navelor care altminteri fi înconjurat întreg subcontinentul sudamerican să ajungă dintr-un ocean într-altul în mai puţin de o zi. E important să amintesc faptul că ideea unui canal care să facă legătura între cele două mari oceane a apărut în anul 1534, când regele Carlos I de Espana a venit cu asemenea cerere. Caravanele care cărau aurul şi celelalte bogăţii ale continentului întâmpinând greutăţi teribile, ţinând cont că aveau de străbătut jungla. Abia inginerul francez care construise şi Canalul Suez a avut îndrăzneala să pornească un asemenea proiect. Numai că, datorită rocilor friabile care făceau ca săpăturile să se surpe încontinuu, junglei de nepătruns, bolilor tropicale precum febra galbenă şi malaria, după mai bine de 20 ani, nu a reuşit să sape decât 14-15 kilometri. Mii de muncitori, ingineri, şefi de şantiere şi-au piedut viaţa în acel timp, canalul fiind o investiţie dezastruoasă pentru francezi. Investiseră peste 300 de milioane şi au vândut intreprinderea guvernului american pentru doar 40 de milioane!

Înainte de a se apuca de treabă, americanii au fost interesaţi în primul rând de reginul juridic al acestei investiţii. Încercând să obţină de la guvernul columbian drepturile legate de Canal, şi realizând că nu vor obţine nimic concret, americanii au sprijinit un grup de revoluţionari. Tedy Roosevelt a implicat armata americană în acest conflict şi odată cu victoria revoluţionarilor sprijiniţi de SUA, statul Panama a devenit realitate şi şi-a proclamat independenţa. Normal că Washingtonul a recunoscut imediat independenţa acestui stat nou creat şi a obţinut cedarea întregii fâşii pe care urma a se construi Canalul pentru suma de 10 milioane de dolari la semnare, plus 250 de mii de dolari pe an, pentru anii ce urmau.

După ce au fost create condiţiile pentru a merge mai departe, americanii s-au pus pe treabă. Numai că în primă etapă nu le-a mers nici lor aşa cum se aşteptau. Jonh F. Stevens şi colonelul Georges Goethals au fost cei care au condus lucrările care aveau să ducă în final la terminarea acestei lucrări. Nu fără greutate. Realizând că unul dintre marii lor duşmani era banalul ţânţar, care era principalul agent de răspândire a bolilor tropicale, au investit imens în septizarea zonei. Apoi au avut tot felul de încercări venite din partea terenului. În timp ce în unele zone roca în care se săpa se sfărâma, permiţân apei să distrugă ceea ce tocmai fusese făcut, în altele, precum cele din zona Gaillard, din cauza rocii extrem de dure, investiţiile în maşini cu abur, forţă de muncă şi explozivi au ridicat costul pe mila excavată la 10 milioane de dolari!

Nu mai intru îndetalii acum , dar pentru această operă inginerească s-a creat un nou tip de beton, care era adus cu vapoarele din Portland. Realizarea imenselor porţi ale ecluzelor a reprezentat, de asemenea, o mare provocare, iar sistemul de lagăre a fost cel mai mare la vremea aceea.

Data de 15 august a marcat inauguurarea Canaluilui, oadată cu traversarea acestuia de către vasul cu aburi Ancon. Se cheltuiseră aproape 700 de miloane de dolari şi se plătise un tribut de vieţi omeneşti însumând peste 25000 de oameni. Peste 5000 dintre aceştia muriseră în „epoca americană”.

A fost o zi caldă, frumoasă, chiar dacă din loc în loc pădurea tropicală făcea ca unii dintre nori să lase din încărcătura lor lichidă cantităţi mai mici sau mai mari de apă . Se lucra peste tot la dragare şi mentenanţă. În unele locuri se puteau vedea lucrările celui de-al doilea canal care va lega Atlanticul de Pacific. Acesta va fi mai lat şi va permite tranzitul super-navelor care în acest moment nu au cum traversa din cauza lăţimii lor. Când am trecut pe sub podul Naţiunilor, mi-am amintit că în urmă cu câţiva ani, la prima mea trecere prin Canal, abia fusese început.

A fost cel mai aerisit tranzit pe care l-am văzut în atâţia ani, numărul vaselor ce aşteptau la intrările dinspre oceane sau la ecluze fiind incredibil de mic. Asta s-a tradus într-o traversare rapidă şi confortabilă pentru pasagerii noştri

Cartagena (vineri 23 Ianuarie).

Oraşul ne-a primit învăluit într-o uşoară ceaţă, rămasă, după cum aveam să aflu mai târziu, în urma unor zile foarte ploioase.  Intrarea către port oferă celui care stă pe punte două privelişti diferite, aflate într-un puternic contrast. Într-o parte poate vedea masivele ziduri ale fortăreţei ce a apărat vreme de câteva sute de ani locuitorii oraşului şi bunurile lor, iar în cealaltă parte linia frântă ce descrie contururile zgârie-norilor construiţi în ultimele zeci de ani. Pentră că, deşi nu mai trece pe aici aurul jefuit de conquistadori, economia zonei este extrem eficientă. Aici se află una dintre cele mai importante zone de liber schimb din lume. Într-o parte ziduri de piatră, acoperişuri grele, bastioane, de cealată parte beton, sticlă şi oţel.

Am docat în jurul orei 9 dimineaţa şi în scurt timp cei ce voiau să vadă ori să revadă oraşul, au ieşit în cîutare de taxiuri. Aici, din cauza unei uniuni sindicale foarte puternic, compania nu a putut organiza transport gratuit cu microbuze sau autobuze către centru oraşului. Prezenţa acestora înseamnă venituri mai mici pentru taximetrişti. Iar Cartagena are un număr foarte mare de şoferi de taxi. Unii încă mai conduc Dacii importate de pe vremea împuşcatului.

Întemeiat de către spanioli în 1585, oraşul păstrează, de-a lungul oricărei străzi din partea veche , parfumuri ale vechilor timpuri. Locuinţe, monumente, biserici, restaurante, toate amintesc despre timpuri în care piraţi, armate ori pur şi simplu cete de hoţi năvăleau încercând să răpească din bogăţia celor ce trăiau aici. Iar zidurile care încă străjuiesc inima vechii Cartagene, au căzut de mai multe ori şi au fost reclădite după fiecare încercare. Intrarea în oraşul vechi se face prin Porta del Reloj (Poarta Ceasului), care  aşa după cum o arată şi numele, adăposteşte un turn cu ceas.

Mergând încet pe aceste străduţe am avut impresia că mă aflam transpus în pagini de roman aparţinând lui Gabriel Garcia Marquez. nu sunt puţini locuitorii mai în vârstă care, scoţând câte un scăunel din casă, stau pe trotuare, sprijiniţi de zidurile caselor, privind la ceea ce se întâmplă. Fiind sărbătoare, multe dintre afacerile prezente aici şi-au redus sau chiar oprit activitatea. Doar restaurantele nu şi-au redus din activitate, având un număr sporit de clienţi. Alături de acestea, magazinele de bijuterii par a nu cunoaşte odihna. Vestitele smaralde columbiene nu încetează a trece ditr-o mână într-alta, pentru preţul corect. Una dintre cele mai mari companii, Colombian Emeralds, îşi are unul din principalele sedii de afaceri în acest oraş.

Parcurile mari, cu copaci impunători, erau intens populată la acea oră de amiază, când, cei ce nu îşi fac sieta, caută compania altora. Copiii, ca peste tot în lume, se zbenguiau pe alei. În umbra impresionantelor faţade ale bisericilor Juan Pedro Clever, Santo Domingo, ori ale catedralei, unii chiar moţăiau pe scăunele, ori aşezaţi pe bănci. Şi parcul central al oraşului vechi poartă numele lui El Libertador, Simon Bolivar, statuia lui ecvestră fiind amplasată chiar în inima acestei oaze de verdeaţă. Un loc care cred ca trebuie neapărat vizitat este Muzeul Aurului şi de Arheologie, cu impresionante colecţii de a artă precolumbiană. Trecând prin faţa vitrinelor şi studiind motivele acestor exponate şi domul în care fuseseră lucrate, m-am întrebat dacă vom avea vreodată dimensiune exactă a jafului sistematic la care a fost supusă America Centrală şi Latină de către puterile coloniale, indiferent care vor fi fost acestea. Şi dacă, din nou, vom avea vreodată cifrele cutremurătoare care să arate câţi dintre băştinaşi au fost ucişi în lupte, câţi în acţiuni de represalii, câţi s-au sinucis, neconcepând să trăiască în sclavie şi câţi au murit decimaţi de bolile aduse de pe bătrânul continent de către aventurierii poriţi în descoperirea El Dorado. Turistul este încurajat să vadă şi vechiul Palat al Inchiziei, care adăposteşte în ziua de astăzi, pe lângă vechi instrumente de tortură şi mai multe colecţii de artă precolumbiană.

Nu trebuie să mergi foarte mult pentru a vedea, pe rând, vechea clădire a Vămii, Palatul Guvernamental, Universitatea care poartă numele sfântului Augustin ori stadionul Serrezuela, care găzduieşte corridele, columbienii fiind mari amatori de lupte cu taurii. De aici, cei dornici, se pot îndrepta către imensele ziduri care au străjuit aşezarea timp de câteva secole şi pot merge printre bastioane. Peste golf, se văd în zare, umbrele zidurilor unei alte fortificaţii ce a asigurat apăratea poartului şi oraşului Cartagena,  fortăreaţa San Felipe.

De fiecare dată când am ajuns în Cartagena am fost avertizaţi asupra unor potenţiale pericole care ne-ar fi putut paşte odată ieşiţi în oraş. Fiind într-o ţară care are mari probleme cauzate de droguri, avertizarea spunea să evităm deplasarea dacă nu suntem în grup, să evităm a purta lucruri ce ar putea să ne transforme în potenţiale ţinte pentru hoţi, să nu acceptăm pachete ori obiecte de nici un fel, mai ales necunoscându-le provenienţa, ori să evităm consumarea unor alimente pe care nu le cunoaştem. Recunosc cu această ocazie că am încălcat mai toate aceste avertismente. Aproape de fiecare dată am ieşit în oraş de unul singur, sau m-am separat de grupul cu care ieşisem imediat ce am ajuns să vreau să văd mai mult decât terasa la care se bea o bere de producţie locală. Şi în ciuda tuturor argumentelor care încearcă să prezinte Cartagena drept un oraş nu prea sigur, recunosc: îmi place acest oraş. Imi place atmosfera, arhitectura, îmi plac oamenii lui prietenoşi şi mâncarea de aici. Nu îmi pot imagina la fiecare colţ de stradă câte un Pablo Escobar cu pistolul în pantaloni şi pace! Ba chiar m-a durut să văd, defiecare dată, cât de mulţi dintre cei aflaţi la bord nu ieşeau măcar pentru o oră sau două, de frica bandelor de traficanţi, Şi situaţia aceasta s-a repetat indiferent că m-am aflat la bordul unui vas de la Celebrity Cuises, MSC, Holland America ori Crystal…

 

Santa Marta

 

Santa Marta, Columbia, Departamentul Magdalena. (joi 22 ian).

Odată ajunși în Santa Marta, ne-am făcut mai întâi datoria noastră de fotografi și am tras câteva sute de cadre lângă vas, pe cheu, unde câteva zeci de furgonete  Ford ori Chevrolet, viu colorate, cu remorcile adaptate transportului de persoane, așteptau cu motoarele pornite pe cei ce urmau să facă un tur oficial al orașului. Portul era un amestec între un port de marfă, unul pentru pescari și pentru alt fel de vase de marfă. Cu multă, foarte multă poliție în jur și cu paznici înarmați pe la fiecare colț.

Chiar lângă vasul nostru ma multe pescadoare descărcau, sub pază militarizată, niște toni imenși. Exemplare de dimensiunea unui adult, erau ridicate de macarale și plasate în containere care urmau a transporta captura la fabricile de procesare. Cu această ocazie am realizat ce afacere imensă o reprezintă acest tip de pescuit. Apropape toate aceste pescadoare mari, care se ocupau cu capturarea tonului, aveau câte un mic elicopter de recunoaștere pe una din punțile superioare ori pe puntea de ala prora. Acolo sunt bani, mulți, altminteri nimeni nu ar investi în asemenea dotări.

După ce marea parte a pasagerilor se afle deja în afara vasului, am luat unul dintre autobuzele de la port spre oraș, împreună cu Neil și cu Cesar, colegii mei. Odată ieșiti pe porțile portului am început să ma întreb serios care fusese motivul pentru care cei ce făcuseră itinerariul, incluseseră și acest loc drept destinație pentru musafirii noștri de șase stele, așa cum e prezentată compania în toate reclamele. Și dacă mă întrebam în acele momente, am continuat a fi nedumerit încă multă vreme după ce deja pecasem.

După cum citisem,  Santa Marta era locul în care se stinsese din viață, în anul 1830 , la data de 17 decembrie, marele revoluționar Simón José Antonio de la Santísma Trinidad Bolívar Y Palacioî, mai pe scurt, Simon Bolivar.  Și după cum mă informase deja una dintre agentele operatorului de turism local cu care Crystal stabilise programul vizitei de aici, Simon Bolivar se afla încă, destul de puternic conturat în inimile localnicilor. Și asta pentru că în scurta sa viață a eliberat un număr semnificativ de teritorii de sub dominația puterilor europene coloniale. Se pare că visul lui fusese crearea unui stat latino-american după modelul Statelor Unite. Numai că, chiar oferind dulcea beție a libertății populațiilor destul de oprimate din zonă, Bolivar nu a fost scutit de critici, ori chiar de încercări de asasinate. Ca urmare, parte dintre acțiunile lui au fost suspendate, revoluționarul retrăgându-se pentru o perioadă în zona Caraibilor. Aici se pare că a contractat o boală care l-a măcinat, astfel că, la scurt timp după reîntoarcerea lui în Santa Marta a și murit. El Libertador este însă viu în inimile localnicilor și a multor viețuitori ai Americii Centrale și de Sud. Ferma la care a murit a devenit sanctuar, iar în oraș, edificii, străzi ori școli îi poartă numele.

Deși mă așteptam să văd un oraș cu multe vestigii vechi, ceea ce se vede în ziua de astăzi poartă în mare măsură semnul noului. Bine-nțeles, în centru poți vedea vechea catedrală Santa Marta, vechea clădire a vămii, ridicată pe la 1600, în care în ziua de astăzi se află Muzeul Aurului. În piața Simon Bolivar mai multe tarabe ofereau textile produse de atelierele locale, obiecte de artizanat și pălării de tip Panama, la prețuri destul de umane. Câteva restaurante, amplasate în jurul pieței, chemau pofticioșii să guste din specialitățile locale. Bucătăria locală îmbină elemente europene, amerindiene şi africane, cu rezultate foarte bune (judecând după expresiile extatice ale pasagerilor noştri care aleseseră să manânce pe terasele din jurul pieţei).

Am urcat din nou în autobuz și am mers să văd și alte ”atracții” ale orașului. Aveam să constat cu surprindere că motivul mândriei locale îl constituia un mall nou, în care găseai aceleși mărfuri pe care le poți găsi oriunde în lume într-un asemenea loc. Așa că, după ce am dat o tură și am băut o cola cu gheață, m-am urcat din nou în autobuz și m-am întors la vapor. Pe drum nu am putut să nu remarc imensele grafitt-uri cu mesaje de tip: Santa Marta – Oraș Revoluționar, ori Revoluția continuă, ori Mereu pe baricade. Drumurile se prezentau în stare destul de proastă, așa cu nu m-am putut opri în a gândi că probabil revoluția care continua, consemna destule focuri de mortiere, care lăsau cratere în asfalt. În scimb, promenada întinsă de-a lungul țărmului este de-a dreptul spectaculoasă.

Cele câteva ore petrecute în oraș nu au putut lămuri dilema mea: de ce, oare, ne aflam acolo și nu în altă parte?

Curacao.

MIH_6931 Ziua de marţi, 20 ianuarie ne-a găsit în Curacao. Distanţa dintre Santo Domingo şi Curacao a fost acoperită de Crystal Serenity la pas, dacă pot spune asa, fiind necesară o viteză medie de numai 11 noduri.

Curacao-aceleasi culori, acelasi amestec de limbi , rase, naţionalităţi. Willemstadt, orașul capitală ne-a întâmpinat la fel de primitor ca întotdeauna.

Trăgându-și numele, se pare, de la cuvântul portughez coracao, care înseamnă inimă, acest teritoriu se află sub administrarea regatului Țărilor de Jos. Orice ghid turistic consemnează faptul că aici viețuiesc circa 140-150 de mii de locuitori, număr sporit considerabil de zecile de mii de turiști care vin aici pentru perioade mai lungi ori mai scurte.  De fapt, turismul este una dintre principalele surse ale bunăstării insulei. Alături de acesta, economia locală mai oferă capacități de rafinare și stocare a produselor petroliere, servicii de alimentare (bunkering) pentru vapoare, capacități de stocare și transfer a mărfurilor, servicii bancare. Deși rutele comerciale s-au extins de-a lungul timpului, acest loc a rămas una dintre ”inimile” comerțului internațional.

Pasagerii lui Serenity au ieșit rapid la țărm, grăbindu-se să descopere sau să redescopere,după caz, restaurantele primitoare, cu bucătărie de calitate și cu prețuri chiar foarte atractive. Alte ținte au fost magazinele de tip duty-free care au făcut ca aceștia să înceapă a cheltui bani pe ceasuri, bijuterii ori parfumuri. Nu cred că există vreun mare producător de asemenea bunuri care să nu fie reprezentat pe insulă.

Am ieșit și eu, în viteză, dornic să găsesc cât mai repede un loc cu wi-fi, de unde să îmi pot suna Anuța și Mateiul. Și fiindcă ne aflan într-un loc civilizat, care a înțeles mai de mult că pentru a avea bani și oameni care să vină, ori să revină aici, investind în tot ceea ce înseamnă element de infrastructură, am găsit wi-fi fără plată cam peste tot pe unde m-am învârtit. Primul popas l-am făcut chiar lângă terminalul în care eram docați și datorită calității bune a semnalului, am putut să îmi aud familia imediat. După ce am aflat toate noutățile de pe acasă, am luat-o ușor la pas, redescopMIH_6932erind cu aceeași plăcere străzile înguste, casele colorate, ambianța de perpetuă sărbătoare din zona din vecinătatea portului. Luasem cum mine un aparat de fotografiat și din când în când mă opream să mai iau câte un cadru. Și cu această ocazie mi-am amintit că deși m-am aflat în Curasao de multe ori, aveam imagini din acest loc doar din 1999, de la finele anului, când m-am aflat pentru prima dată aici, imagini pe care le am acasă, pe film de 35 de milimetri.

Am mers și eu în direcția în care, inevitabil, se îndreaptă toată lumea: spre centrul comercial și financiar al insulei. Asta a însemnat să trec podul mobil, pod care se rotește la unul dintre capetele MIH_6898sale pentru a face loc, din când în când, navelor de toate calibrele, care se îndreaptă spre zona de docare din imediata vecinătate a centrului. Majoritatea colegilor mei, din toate departamentele, se afla înșirată de-a lungul promenadei, folosind ”la greu” wi-fi-ul gratuit. Imediat după ce trece podul, turistul de află într-un adevărat impas. Unde să meargă mai întâi; în ce magazin să intre mai întâi, ori la care restaurant ori terasă să se oprească. Eu nu aveam de rezolvat această dilemă, cunoscând deja, chiar bine dispunerea magazinelor, restaurantelor, băncilor ori a unor alte atracții ale locului. Și, fiind deja pe un teritoriu cunoscut, m-am îndreptat spre locurile care mă interesau, spre a face câteva cadre. Și în ciuda aglomerației, care, peste zi este ceva absolut normal, am reușit să ”trag” câteva cadre de care să fiu mulțumit.

M-am oprit pentru o vreme la o terasă, pentru o cola rece și am admirat spectacolul deshiderii podului mobil și al trecerii unor ambarcațiuni cu pânze, dinspre și către docul din inima orașului. Lumina apusului făcea ca totul să apară într-o haină aurie, iar reflexiile de pe suprafața apei să pară mici flăcări vioaie care apăreau și dispăreau după reguli doar de ele știute.

După ce podul a revenit în poziția care să îmi permită întoarcerea la vas, am luat-o încet, la pas, către port și după ce am mai vorbit încă o data cu familia mea, m-am întors la bord. Aici se pregătea, pentru pasageri, o petrecere având tema Curacao…iar eu trebuia să fotografiez evenimentul, lucru pe care l-am și făcut, terminându-mi activitatea puțin după MIH_7040miezul nopții.

 

Probabil ca nu voi mai posta mai mult de un port. Materialul a fost pregătit în vederea publicării lui. Încă nu am nici o idee la ce soluţie voi recurge, dar poate vreodată voi reuşi să văd, sub formă de volum, ce am „copt” în aceţti ani. Pentru ca mai este material de un volum destul de consistent, adunat în anii trecuţi. Dar cum nu prea îmi dă mâna să editez pe propria mea cheltuială, am lăsat să se adune praful peste vechile scrieri…

Santo Domingo.

După o zi pe mare în care am început să ne vindem munca din seara de gală, duminică, 18 ianuarie am ajuns în Santo Domingo, Republica Dominicană. O zi care se anunţa, cel puţin din punct de vederee meteorologic, frumoasă. Ca mai toate porturile de pe continentul sud-american şi aici am avut senzaţia ca m-aş afla într-un loc supus vreunui asediu. Garduri de sârmă înalte străjuiau portul, elicoptere dau din când în când câte un tur pe deasupra tuturor clădirilor şi instalaţiilor.

Am căutat să iau legătura cu agentul portuar pentru a vedea dacă poznaşul meu de bagaj a ajuns în sfârşi în acelaşi loc în care mă aflam eu. Şi s-a făcut că tocmai îl luase în primire cu vreo câteva ceasuri înainte, aşa că îl avea in portbagajul maşinii. Nu pot descrie starea pe care mi-a dat-o simpul fapt că îmi schimbam, după aproape 5 zile tot ceea ce avusesem pe mine! Numai că, prin această întâmplare, am avut ocazia să asist la dărâmarea a încă unui mit. Bagajul fusese deschis şi răscolitMIH_6846 . Gata! Pentru mine s-a dus o dată mitul punctualităţii germane, având în vedere că Lufthansa mi-a plimbat bagajul vreme de 4 zile după ce am aterizat în Miami, iar pe de altă parte cel al corectitudinii germane, având în mână un bagaj care fusese deschis (lacătul fusese tăiat şi nici nu au notificat asta) şi al cărui conţinut fusese dijmuit.

Insula pe care se află Repubica Dominicană a fost descoperită de Cristofor Columb la primul lui voiaj peste Oceanul Atlantic şi a purtat iniţial numele de Insula Hispaniola, în cinstea monarhilor iberici care finanţaseră această intreprindere. Numai câţiva ani mai târziu, fratele lui, Bartolomeo, avea să fondeze actualul oraş, pe malul râului Ozama. Santo Domingo a purtat mai întâi numele La Nueva Isabella, în cinstea reginei Isabella a II-a a Spaniei. Ca prim oraş fondat de spanioli în Lumea Nouă, Santo Domingo a avut şi prima universitate, primul castel, prima catedrală şi prima mănăstire. De altfel această zonă a fost declarată arie protejată de către UNESCO.

Zona colonială, nucleul oraşului vechi, mai oferă şi astăzi privitorului posibiltatea de a admira impunătoarea catedrală Sfânta Maria Mică, ori primul castel care a aparţinut vice-regelui Don Diego Colon, un alt frate al descoperitorului Americii. Bogăţia locului a făcut ca Sir Francis Drake, piratul care a prădat în numele reginei Angliei, să captureze acest oraş. A primit o răscumpărare de 25000 de ducaţi de aur, dar a luat cam tot ceea ce se putea lua de aici. O legendă afirmă că a lăsat doar clopotele bisericilor din ceea ce era considerat preţios pentru locuitorii oraşului. Între 1936 şi 1961, oraşul a purtat numele dictatorului Rafael Trujillo. După asasinarea acestuia numele oraşului a fost schimbat din nou, fiind cel iniţial.

M-am îmbarcat într-unul dintre microbuzele puse la dispoziţie gratuit de autoritatea portuară şi în câteva minute am ajuns din port în centrul oraşului. Mi-am făcut loc printre gălăgioşii ghizi locali care trăgeau de oameni pentru a îi convinge să-i angajeze pentruun tur. CMIH_6839u mica hartă a oraşului în mână, am luat-o la picior, oprindu-mă din când în când MIH_6831să fac câte o fotografie. Locul seamănă cu atâtea altele văzute înaintea lui. Poţi spune că te afli într-o fostă colonie spaniolă după arhitectura fortului, după culorile faţadelor caselor, după dantelăria de piatră de pe frontoane şi cornişe.  Santo Domingo mai are în comun cu atâtea alte foste aşezări spaniole şi aerul de delăsare, de nepăsare în faţa ravagiilor făcute de vreme, de vremuri ori de mâna omului. În afara construcţiilor noi, totul pare să se năruie. Linii de tensiune se caţără fără a urma vreo regulă pe ziduri, pe stâlpi, pe acoperişuri, ori urmează trasee sinuoase pe sol, fără mare grijă pentru siguranţă. Ţevi de apă sau canal parcurg, la fel, trasee pe ziduri, prin canale abia astupate sau chiar pe sol. Puţine case din partea veche, colonială a oraşului mai au faţada integră. Ici-colo, din asfalt ţâşnesc şuvoaie de apă,dovedind starea precară a conductelor.  Era duminică şi mulţi dintre locuitori se plimbau sau căutau umbra parcurilor. Intrând în catedrală, am întâlnit încă mulţi localnici, aşezaţi în bănci, reculegându-se deşi era deja ora siestei atât de dragă celor ce locuiesc într-un climat atât de cald.

Pe strada Mercedes, un cal slab, de-a dreptul jigărit, uda asfaltul, moţăind între hulubele unei trăsuri destinate a plimba turiştii prin oraş. Imediat după colţ se afla mausoleul dedicat eroilor neamului, în care îşi află odihna trupurile mai multor conducători mai vechi sau mai noi, ori ai unor generali. Am intrat şi am fost impresionat nu atât de picturile interioare cât de jocul luminilor prin ferestrele cupolei edificiului.

Un vânzător de bijuterii s-a luat după mine şi deşi am căutat să îl conving că nu voiam să cumpăr nimic de la el, m-a urmat, insistent, cale de mai multe străzi, până când am lăsat expresia de om liniştit de pe faţa mea şi încruntându-mă spre el i-am cerut insistent s-o ia din loc. I-am spus să se uite după americani bogaţi, nu după români cu găuri în buzunare. Părea să fi înţeles. Numai că, MIH_6812peste vreo douăzeci de minute, când urma să iau un microbuz care să mă aducă la port (care poartă numele Saint Souci) mă pomenesc strigat din nou si întrebat dacă chiar nu vreau să cumpăr nimic, urmând a primi un preţ foarte, foarte bun…

În zona portului m-am mai învârtit printre tarabele unor artişti locali şi a vânzătorilor de suveniruri. Din când în când câte un elicopter militar duduia ameninţător pe deasupra zonei. Nu mi-am putut împiedeca gâdul să zboare către una dintre distracţiile favorite ale fostului dictator Trujillo, care obişnuia să îşi ia inamicii MIH_6822politici în elicopter şi să îi arunce de la înălţime, urmărind cum se zdrobeau la contactul cu solul. O gură de limonadă, câteva vorbe schimbate cu frumoasele hostese din terminal şi s-a încheiat scurta experienţă dominicană.

Nu m-a deranjat în vreun fel nimic din ceea ce am întâlnit, dar nici nu m-a făcut să simt că aş fi pierdut ceva dacă nu aş fi ajuns în acel loc. Pentru că  oraşe, cu trecut, civilizaţie, arhitectură, culori ori tradiţii culinare poţi găsi in Panama, în Mexic, Honduras ori Costa Rica. Şi în multe altele…TON_8813

108 zile în jurul lumii

 

 

Partir c`est mourir un peu… Plecând de atâtea ori de acasă, mai ales din clipa în care am devenit soţ şi mai apoi şi tată, am murit de prea multe ori. De atâtea ori mi-am promis că nu va mai fi o dată viitoare, dar realitatea m-a învăţat cât de adevarată este vorba englezilor: never say never (niciodata să nu spui niciodată) şi cât de lipsit de sens este să iei angajamente pe termen lung, care implică nu numai viaţa ta, dar şi a celor de lângă tine.

Din 2013, când telefonul a sunat şi mi s-a propus o nouă cooperare, am avut norocul să îmi pot alege locul în care am vrut să lucrez, perioada şi în linii mari şi oamenii cu care să formez echipa.

13 ianuarie. În pragul casei îl strâng încă o dată pe bărbăţelul meu drag, Matei, îmi iau rămas bun de la părinţi şi plec însoţit de Ana mea spre autogară. A urmat din nou, una dintre cele mai sfâşietoare desparţiri. Nu numai că urăsc să nu o văd pe Ana mea, că îmi lipseşte tot ceea ce facem împreună şi tot ceea ce ne defineşte ca familie, dar cred că odată cu înaintarea în vârstă devin din ce în ce mai dependent de atmosfera de cămin, de căldura lui, de mirosuri, mâncăruri, vorbe, gesturi. Un drum până la Iaşi, un popas de câteva ceasuri la mătuşa şi apoi începe un lung şir de peregrinări prin aeroporturi. Sar dintr-un avion în altul şi ajung de la Iaşi la Bucureşti, de aici la Muchen şi mai apoi, după unsprezece lungi ore, la Miami. Un zbor plin de goluri de aer, de ţânci care plâng dintr-o grămadă de motive care pot face un ţânc să plângă, de femei şi bărbaţi înghesuiţi unii în alţii de nevoia aceasta a mişcării dintr-un loc într-altul al globului.

Miami, 14 ianuarie, ora17.30. Ofiţerii de la imigrări sunt plictisiţi. Atât de plictisiţi încât îi doare exact in şaisprezece de şirurile lungi de oameni din faţa lor care se uită la ei ca la adevăraţii zei ai ştampilelor cu acceptul de intrare în State. Urmează încet şi cu oarecare scârbă rutina care îi transformă în automate cu formă umană, fără prea multe sentimente, fără empatie. Pune degetele de la mâna dreaptă pe scanner. Pune degetul mare la de la dreapta. OK. Acum pune degetele de la mâna stângă. Bine. Acum degetul mare. Bun. Acum uită-te la cameră. Poză. Urmează ştampila pe paşaport şi te îndrepţi spre zona de unde trebuie să îţi ridici bagajul. Aici am prima surpriză cu adevărat neplăcută. Bagajul meu, pentru care am primit o grămadă de asigurări de la tipa de la aeroportul din Iaşi că îl voi primi la destinaţie, lipsea. Mă aştepta un funcţionar cu o hârtiuţă în mână, pentru a mă anunţa că bagajul meu va ajunge la Miami pe data de 15, cu aceeaşi cursă cu care tocmai am venit eu. Resemnat, o iau cu coada între picioare spre ieşire. Negociez cu o taximetristă de origine haitiană tariful până la port şi mă aflu din nou în mişcare.

În clipa în care am ajuns la terminalul care găzduia Serenity am realizat că nu am mai venit pe aici de prin 2007 sau 2008. O mică eternitate. După ce am trecut de filtru, sunt primit la intrare de oameni pe care îi cunoşteam deja. Gărzile de la security, câţiva de prin shop şi Spa. Îmi intâlnesc doar câteva minute mai târziu colegii. Cu Neil nu m-am văzut din septembrie. La fel şi cu Aniko, care e pe picior de plecare. Am dat mâna pentru prima dată cu Cesar şi Anthony, doi fraţi din Peru, care întregesc echipa. După ce am îndeplinit formalităţile necesare şi după ce am făcut plângerea care ar trebui să îmi aducă bagajul a doua zi, pe 15, am primit cheia de la un apartament. Încă nu era o cabină disponibilă pentru mine. Aşa că m-am lăfăit o noapte în apartamentul de şase stele ale unor pasageri care vor ajunge abia pe 15 după amiaza. Cu greu am putut dormi trei-patru ore. Gândurile legate de casă, de cei iubiţi, de necunoscutul pe care îl aducea această croazieră în jurul lumii nu mi-au dat pace să mă odihnesc. În plus, îmi stătea ca o greutate pe cap, gândul la bagajul în care aveam tot ceea ce îmi trebuia.

Ziua de 15 nu a fost prea încărcată. Obişnuit să muncesc multe ore fără pauză atunci când sunt la bord, nu îmi pare nimic greu. Fraţii fotografiază îmbarcarea, eu printez, creez nişte template-uri noi, fac ordine prin calculator, preţuri; într-un cuvânt intru în rutina locului. Câteva sute de cadre de îmbarcare, alte câteva sute de cadre de la o petrecere cu baloane şi primele panouri îşi pot primi în cursul serii fotografiile pentru a fi afişate.

Lovitura de graţie mi-o administrează însă cei de la aeroport care nu mi-au adus bagajul. După toate aparenţele îmi voi avea lucrurile abia în data de 18 ianuarie, în Santo Domingo. Până atunci trebuie să mă descurc cum pot. Şi asta a a însemnat că în noaptea de 15, după ce mi-am spălat la mână boxerii şi ciorapii, m-am dus la una dintre spălătorii şi i-am călcat pentru a putea avea lenjerie curată în dimineaţa de 16. Această zi aducea prima seară de gală a croazierei. Noroc mare că am avut cu mine port-smoking-ul şi am avut cu ce mă îmbrăca pentru asta.

 

 

Sfârşitul primului „episod”

Probabil că va urma…

Veşnica atracţie a ticăloşiei

Sunt, la fel ca atâţia alţii, părinte. Şi tot la fel ca atâţia alţi oameni, mă aflu şi în ipostaza de a fi şi părinte spiritual (îmi place tare mult cum sună!) sau naş a două fete. Una dintre ele e la vârsta când păpuşile încă sunt cele mai bune prietene ale ei, cealaltă e o adolescentă superbă, purtând în ea toţi drăcuşorii necesari să o facă, în scurt timp, o femeie interesantă, dezirabilă şi cu personalitate puternică.

Numai că drăcuşorul ăsta de fină a mea mi-a produs una dintre cele mai mari şi neplăcute surprize. Aflu că îşi pierde vremea în organizaţia de tineret a PDL. Bun…până la un punct , tuturor ni se admit erori, dar să o aud cum îmi vorbeşte despre Flutur ori Balan cu „domnul Flutur” şi „domnul Balan”, a fost mult prea mult pentru mine. Şi trebuie să recunosc că am început să fierb sub presiune, aproape să scot aburi pe nări, gândindu-mă că bâzdâgania pe care mai ieri o ţineam în braţe şi o alintam când avea crampe, vorbeşte cu respect şi chiar admiraţie despre doi oameni pe care nu îi consider numai duşmanii mei personali (personificând ceea ce are mai abject, mai murdar, mai perfid cloaca ce se cheamă politică mioritică), dar şi inamicii a zeci de mii de oameni cu ceva bun simţ, care îşi câştigă onest mult-puţinul lor şi care nu caută a se insinua, chiar şi când s-a dovedit că nu-s decât nişte accidente ale Soartei, în viaţa altora.

Numai că, obişnuit să judec lumea în termeni ca valoare, cinste, corectitudine, bun simţ, nu am luat în considerare că cei ce au devenit emblematici pentru aceste vremuri sunt tocmai ticăloşii.

Mă doare să văd că scriitorul cu oi, inventatorul gripei aviare, a spârcâieciului de dat pe cauciucuri, în vămi, chipurile pentru dezinfecţie, călăul pădurilor sucevene, părăduitorul de bani publici, devine model pentru cineva drag mie. Aş putea continua cu pagini întregi de descrieri care îl înfăţişează pe  tribunul Bucovinei, Napoleonul de Humor (vremea în care am lucrat în presă m-a ajutat să intru în contact cu suficiente astfel de informaţii), dar indiferent ce aş spune eu, sau alţii asemeni mie, nu putem intra în competiţie cu măriile lor, „politicienii”.

Pentru că, din bani pe care nimeni, niciodată, nu îi va putea justifica în adevăr, politicianul „cool” organizează sindrofii pentru tinerii alungaţi din şcoli de zecile de miniştri ai educaţiei care parcă s-au întrecut în a crea sisteme de învăţământ din ce în ce mai puţin operaţionale. Aici vor vedea chiloţii  „super-vedetelor”  create, într-o competiţie nebună, de televiziuni ce operează cu formate expirate de zeci de ani, cumpărate pe bani grei din străinătate, ori de ziare tabloide care se vând doar în funcţie de numărul de buci ori ţâţe dezgolite de pe prima pagină. „Politicianul cool” va veni şi va da sarmale, pe care noi, fraierii, le mâncăm în liniştea căminelor noastre şi ţuică ori vin pentru a încălzi atmosfera, după care va vorbi, mobilizant, despre ticăloşia „celorlalţi”, despre comunism, Europa, gaze de şist, Băsescu ori revoluţie.

A trecut o zi de la şocul suferit şi încă fierb de draci. Nu numai din cauza unui gunoi ca Flutur, ci din cauza tuturor fluturilor de acest gen, indiferent de partid. Îmi dau seama că nu vom fi niciodată în stare să mai avem o clasă politică integră, capabilă de aspiraţii inalte, de altruism, atât timp cât „cloştile” acestor pui fără direcţie, idealuri ori modele, sunt „cocoşii” partidelor cu doctrine împrumutate, schimbate precum ciorapii, delapidatorii, bişniţarii sau hoţii cu manşete albe şi cravate.

Pot doar să sper că educaţia ulterioară, propriile experienţe, cucuiele dobândite în urma încercărilor de pe drum, o vor face pe fina mea şi pe alţii asemeni ei, să aleagă nu ceea ce se prezintă drept „cool”, ci ceea ce are valoare azi şi va fi valabil şi mâine şi mai târziu.

Cred că avem de a face şi cu o problemă de moralitate. A profita de tineri, a folosi tehnici de merchandising şi marketing pentru a îi transforma în zombişorii unor partide este imoral. Dacă toţi condamnă indoctrinarea practicată în anii comunismului, la nivel declarativ, la nivel faptic nu fac decât să dezvolte şi să înnoiască tehnicile specifice indoctrinării. Esenţa crimei nu e nouă. Numai modus operandi…

Lumea se schimbă, fie că vrem sau nu. Numai că nu o schimbă un nou Eminescu, Maiorescu (pomenit aiurea în tramvai de Băsescu), Lazăr, Haret, ci un Flutur, Bălan, Harşovschi şi alţii asemeni lor din tot felul de partide (pardon…găşti).

%d blogeri au apreciat asta: